tag:blogger.com,1999:blog-14325529416487295102024-03-04T20:30:41.572-08:00PSEUDOKINEMATIKOSContinuarea blogului ONCE UPON A TIME IN THE CINEMAUnknownnoreply@blogger.comBlogger952125tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-33339665851586598532020-08-17T02:12:00.002-07:002020-08-17T02:12:26.943-07:00Quo vadis? Pe marginea unor considerații inoportune ale lui Ovidiu Nimigean<p></p><div class="separator" style="clear: both; text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkqGdaNldPJ5Ziy_ucCt0-XChs0ZI24zT8cuC1BEfD4upofUWx6cHhlyEIlerTKQi1sSgzNMlxpSdIR-qF2xNGPszGOPl4zRupp5V_cBbpCXZaIUWr0ijSypYYoJtr8D1wxHqXXR31sY4/s1557/ON.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1557" data-original-width="1075" height="640" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkqGdaNldPJ5Ziy_ucCt0-XChs0ZI24zT8cuC1BEfD4upofUWx6cHhlyEIlerTKQi1sSgzNMlxpSdIR-qF2xNGPszGOPl4zRupp5V_cBbpCXZaIUWr0ijSypYYoJtr8D1wxHqXXR31sY4/s640/ON.jpg" /></a></div><i style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;"><br /></i><p></p><p><i style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;">O ureche de om pe o spinare de șoarece</i><span style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;">, volumul de eseuri semnat O. Nimigean și apărut recent la Editura Polirom, amintește — prin structură, prin insolitul comentariilor literare, cinematografice, politice, religioase — de </span><i style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;">Jurnalul fericirii </i><span style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;">al lui Nicolae Steinhardt, dar și — prin savoarea comentariilor</span><span style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;"> </span><span style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;">semnate Onochefalos sau Cocon Idiotiseanul — de </span><i style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;">Țiganiada </i><span style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;">lui Budai-Deleanu.</span><span style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px;"> </span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">Ca orice „scriitor de vocație”, autorul este preocupat de „căutarea timpului pierdut”. Face referiri (numeroase) la romanul lui Proust („pariul său major: recucerirea realității”), pe care îl socotește „o metaforă a catedralei” și, printr-un calambur („Români, vă ordon, treceți Proustul!”), îl consideră vrednic de a fi (re)descoperit, revelându-i — oricât ar părea de scandalos și deplasat — „fundalul creștin”. Nu sunt omise nici filmele (puține la număr) inspirate din scrierile lui Proust, nici filmele proustiene în combustia lor dramatică. La cele deja amintite de autor, aș mai adăuga — din cinematografia românească — opusurile insolite ale lui Mircea Săucan (<i>Țărmul n-are sfârșit, Meandre, 100 lei</i>). Sunt vizate și eseistica lui Philippe Muray (<i>L’empire du bien; Festivus Festivus</i>) și memorialistica lui Paul Goma („Miza este de esență ontologică trecută printr-un filtru etic într-adevăr draconic de dens. Goma scrie pentru adevăr. A refuzat să se transforme în rinocer.”). Nu puține sunt considerațiile despre bucuria lecturii, despre nevoia de călăuză pentru a nu te pierde în imensitatea bibliotecilor sau în babilonia vremurilor actuale hiperfestiviste, aflate sub „teroarea deriziunii”, în care „noțiunea de gust e parazitată (înghițită) de kitschul globalizat”. Sau despre „cât de preșcolar-maniheiste, grosier-agresive sunt luările de poziție ale celor ce se revendică de la progresism, dreptomism, eticism politically correct, autoproclamându-se avangarda umanității”. Nu lipsesc nici comentariile politice la zi. În privința mimetismului din viața politică internă, autorul consideră că „PSD-ul este o formațiune putredă, un grup infracțional, o rețea de clanuri, dar a vedea totul în spectrul Dragnea și a judeca totul la scara Dragnea — inclusiv situația internațională — reprezintă o stupiditate în paradigma țapului ispășitor. Am mai reacționat așa la adresa lui Ceaușescu și iată unde am ajuns.”. În privința situației internaționale, cuvintele preluate de la Vladimir Bukovski sunt edificatoare: „A confunda UE cu Europa e ca și cum ai confunda URSS cu Rusia. Ba chiar mai rău.”.</span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">Căutarea donquijotescă a „timpului pierdut” este dublată, la Ovidiu Nimigean, de căutarea poeziei („În chip poetic locuiește omul”) într-o realitate „dezvrăjită”, sufocată ideologic de corectitudini politice. Autorul o găsește sub forma unor „iluminări” și „pâlpâiri” ce capătă valoarea unor „mici noduri, mici nuclee ale scrisului”. Acolo, poezia „își țese meticulos pânza și așteaptă ca un păianjen” cititorii care îi cad pradă „ca în pâlnia unei flori carnivore”. Poezia — arta, în general, dar și „credința, prin experiența pustiei”, „munca fizică”, „trecerea prin gulag” sau boala — izbutește, la modul cel mai înalt, să scoată omul din starea impersonală de „cosmos abstract” și să-l pună în fața „realului”. Pentru că cine citește, <i>se </i>citește (așa cum cine scrie, <i>se </i>scrie). Tot ceea ce contează este „privirea contemplativă”, „ecoprivirea”, „bioprivirea”, „retina proprie, „parametrii biologici de decodare”. În cazul filmelor, construirea unui „pod magnetic între ochi și ecran”. Introspecția însă, chiar atunci când depășește zonele de suprafață, devine o sminteală și un impas dacă nu aduce consistență relațiilor interumane. Graalul (a cărui căutare, pentru Alexandru Paleologu, era însăși sensul apologului tarkovskian <i>Stalker</i>) poate fi „orice cupă pe care o bem împreună, intrând astfel în timpul ontologic al comuniunii”.</span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">În lumea filmului — înțeles ca <i>big business</i>,<i> </i>în era <i>idiocracy —</i> arta un „epifenomen, 99% din produsele studiourilor fiind niște junk-uri” înghițit de „neantul experienței limitat hedoniste”, în care „orizontul redempțiunii” nu-și are locul. Și atunci, autorului îi rămâne doar vocea, ca în <i>Sunset Boulevard</i> (filmul lui Billy Wilder), pentru a menține o perspectivă narativă: „O să vorbesc din piscină.” Vocea sau vioara (aluzie la filmul de diplomă al lui Andrei Tarkovski) amenințată — într-unul din numeroasele jocuri de cuvinte din carte — de „compresorul mediatic”. În lumea cea mare, ca într-o bibliotecă, găsim „un infinit depozit de deșeuri — inversul paradisului borgesian”. De aceea e bine să avem „un ghid, un duce, un maestru” care să ne pună în mână „ceea ce merită”, nelăsându-ne — „decât atât cât e pedagogic util” — să rătăcim, să <i>ne</i> rătăcim. Timpul lecturii, care nu trebuie în niciun chip pierdut, e „singurul timp cu adevărat bun”. Iar necesara călăuză, doar ea, ne va ajuta să descoperim lectura în cheie proustiană, de „instigatoare” ce — prin fermecate „chei magice” — „deschide în adâncul nostru ușile unor încăperi în care n-am fi știut să intrăm”, trezindu-ne la „viața intimă a spiritului”, însă fără a încerca să i se substituie.</span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">Nu doar arta („adevărata judecată de Apoi”) — atunci când este tributară metalepsei, figura de stil „a transgresiunii, a transferului între perimetre distincte, a ruperii de nivel, a fuziunii dintre realitate și ficțiune” — aduce omului un „prezent autentic”, un „timp regăsit”, ci și prietenia. Care, în niciun caz, nu e pierdere de timp (cum credea Proust), ci „timp ontologic” opus „timpului precar” al cotidianității. La el se ajunge prin exersarea unei exigențe aproape ascetice: „Pun un preț atât de mare pe prietenie, încât aș putea spune că nu am prieteni. Nu rezistă nimeni ideii mele de prietenie. Eu însumi simt că o trădez neîncetat, că nu mă ridic la înălțimea ei, că sunt un prieten parțial, nedevotat pe cât s-ar cuveni, detentor ipocrit de gânduri ascunse, urmărind un cine știe ce profit meschin.” Nu doar prietenia, ci și „transcendenței sărbătorii” (opusă festivismului profanator ce nu urmărește decât să discrediteze autoritatea sau ce a mai rămas din ea). Și admirația: „E vital să redescoperim bucuria de a admira. De a-l admira pe celălalt în exercițiul excelenței sale. Indiferent de mediul din care provine, indiferent de etnie sau rasă, indiferent de sex sau orientare sexuală, indiferent de studii și titluri. Să te bucuri când cineva face bine ceva. Când cineva este cu adevărat bun, performant.”</span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">În spațiul public actual „se poate scrie de-acum aproape orice despre oricine, cu condiția ca persoana despre care vorbești să iasă descalificată, ruinată, ridiculizată”. Miza este nu dialogul, schimbul de idei, ci transformarea dezbaterii — cu o „vigilență penală” — într-o „afacere”, într-un „dosar sordid ce trebuie clasat”, într-un „subiect de anchetă de interes general”. Adevărata miză însă, consideră Ovidiu Nimigean, „rămâne, mereu, <i>the common decency</i>, omul normal, concret, echilibrat între tradiție și progres”. Nu progresul (care, precizează autorul, este „necesar și benefic”) constituie sminteala, ci „imbecilitatea progresismului”, „asaltul societal al <<drepturilor>>” ce „devine sinonim cu dezincriminarea nesimțirii”. Și încă: „A lăuda progresismul (nu progresul) pentru că e dinamic și în expansiune e similar cu a lăuda cancerul.” Pentru ca omul să rămână om, nu îi rămâne decât „revoluția bunului simț”. Doar în acest caz, pare a spune autorul, revoluția nu este „un opium pentru popor”. Rămâne, apoi, și acea bunătate personală despre care scria Vasili Grossman în <i>Viață și destin</i>: „Bunătatea personală a unul individ este o bunătate fără martori, o mică bunătate fără ideologie. Ar putea fi calificată drept bunătate nepremeditată. Bunătatea oamenilor aflați în afara binelui religios ori social.” Oamenii de bună credință nu au însă nicio șansă (cum se întâmplă în <i>Heaven’s Gate</i>, filmul lui Michael Cimino) și vor fi striviți. Autorul nu crede că reinstituirea umanității (pierdute, descompuse, atomizate) în lumea noastră distopică („mult mai aproape de realitate decât utopia”, „în stadiile terminale hiperideologizate e chiar realitatea, echivalentă cu infernul” — de exemplu termenii „părinte 1” și „părinte 2”, în loc de „mamă” și „tată”, în formularele administrației franceze) se poate face pe căi „științifice”, instituționalizate. O putem recupera — însă idealul kalokagathic pierdut, atrage atenția Nimigean, are nevoie de <i>homo sapiens</i>, nu de <i>homo festivus — </i>„ușor, prin zâmbet, prin dar, prin conversație, prin atitudine binevoitoare. Prin micile gesturi. Prin câștigarea încrederii”. Sau prin curajul în fața morții (suprema virtute a omului), dovedit de personajul Kyuzo din <i>Cei șapte samurai</i>, filmul lui Akira Kurosawa. </span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">În lumea în care trăim, marcată de o „cultură profanatoare”, „pierderea etaloanelor” și „o nouă vârstă distopică, mai catastrofală decât comunismul și nazismul împreună” (Will Salas), drumul spre centrul ontologic al limbii și civilizației sale e la fel de șerpuitor, de misterios (și adesea inutil) ca drumul prin Zona lui Tarkovski (din <i>Stalker</i>). Acolo, centrul era identificat de Scriitor (în zeflemea) în interiorul Triunghiului Bermudelor. În cartea lui Nimigean, el este „un cadavru nietzschean”, un spațiu-timp al „melancoliei”. Cum religia vremurilor moderne este „moneyteismul”, ateismul „cu voia lui Dumnezeu” împărtășit de Luis Bunuel își găsește justificarea (pentru că Dumnezeu este „un catalizator ontologic, nu o disciplină sau un domeniu”): „Suntem ateii acestor pretinși dumnezei”. Și, adaugă Nimigean, „proprii noștri strigoi”. Acum, „misionarii ateismului” devenit o nouă religie, sunt „ideologizați până la dereglarea ultimului neuron, hipervocali, poluând spațiul public cu proliferarea certitudinilor lor, hiperaroganți, imuni la orice dialog, convinși că dețin adevărul absolut”. Și „naivi” care — adaugă naratorul — „își închipuie că Pasolini ar fi astăzi activist LGBT”. De aceea, crede Ovidiu Nimigean, „mizeria ateismului bigot nu constă în necredința în Dumnezeu (cine e cu adevărat credincios, chiar dacă simte setea de Dumnezeul cel viu, setea psalmistului?), ci în pretenția de a anula, prin maculare grosieră, memoria religioasă a umanității”. </span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">Una din întrebările autorului care te urmăresc și după terminarea lecturii este: Cât poate rezista o civilizație asaltului nihilist al ororilor înfăptuite în numele binelui, fără să se năruie ireversibil? Sau vocea lui Casanova: „Credem că dacă ne exhibăm transgresiunile suntem campioni ai libertății și am atins <i>maximum oblectamentum</i>”. De o stringentă actualitate e și vocea lui Platon (din <i>Republica</i>), atunci când comentează insinuarea tiraniei: „Când părinții se obișnuiesc să lase copiii de capul lor, când fiii nu mai țin seama de cuvintele părinților, când maeștrii tremură în fața elevilor și preferă să îi flateze, când, în sfârșit, tinerii disprețuiesc legile pentru că nu mai recunosc, deasupra lor, autoritatea nimănui și a nimic, atunci asistăm, cu toată frumusetea și cu toată tinerețea, la începutul tiraniei.” Citatului platonician decupat de Ovidiu Nimigean îi răspunde, în cinemaul românesc de la început de mileniu trei, vocea regizorului-scenarist Cristi Puiu. Prin (mai ales) trei din ultimele sale filme (<i>Trei exerciții de interpretare, Sieranevada </i>și<i> Malmkrog</i> marchează — între multe altele — o substanțială trecere de la vorbărie la vorbire), dar și prin o serie de intervenții mediatice inoportune, în presa scrisă ori audio-vizuală. Cristi Puiu este, probabil, expresia cinematografică ideală pentru cugetările lui Ovidiu Nimigean din <i>O ureche de om pe o spinare de șoarece</i>. Amândoi se încăpățânează să creadă în „calea de mijloc”, a „dreptei socotințe”, evitând atât mrejele național-comunismului (care „ne băga pe gât o patrie falsă”), cât și sirenele mondialismului (ce „dizolvă orice patrie”). Amândoi evită deopotrivă „exacerbarea ridicolă a etosului național și repudierea lui grosieră”, căutând Kilometrul 0 al urbei în rămășițele civlizației ecleziale, înlocuite acum de mall și alte obiective comercial-turistice. Și unul și altul se distanțează de „arta rebelă” transformată — atunci când etalonul axiologic dispare sau își pierde autoritatea — în „rebeliune confortabilă, prilej de a te refula narcisist sau de a practica pornografia sub umbrela așa-zisului protest”. Pentru că „revoluția a rămas fără clasă, marxismul a devenit neomarxism și inventează, prin minorități, un nou prestigiu etic pe care să-l instrumenteze”. De unde — o spune și Nimigean și Puiu — nevoia de „rebeliune” (care e cu totul altceva decât „rebeliunea de confort” a „progresiștilor”), de „contracultură” cu scopul recuperării … culturii: „Rebeliunea autentică înseamnă astăzi cultură, tradiție, valori, libertate reală (contrapusă „libertăților” ideologice societale liberal-libertare). Astăzi, contracultura înseamnă cultură, eliberată de <<umanismul emancipaționist>>”. Cuvintele lui Nimigean se potrivesc, încă o dată, atitudinii lui Cristi Puiu de dinaintea proiecției cu <i>Malmkrog </i>în cadrul TIIF: „Marele curaj, astăzi, în artă este să reintri sub orizontul normalității, în pofida tuturor stridențelor și transgresiunilor ideologizate. Știind ca vei fi scuipat de un milion de ONG-uri și criminalizat de toți ideologii, activiștii, simpatizanții și idioții utili ai stângii culturale. Precum și, cu egala fervoare, dar mai scăzut ecou, de continuatorii înverziți ai național-comunismului.”</span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">Stricto sensu, parte din „memoria religioasă” pe care modernitatea „se chinuie să piardă” este „bogăția, finețea, profunzimea, vigoare vieții lăuntrice” din gândirea Părinților Bisericii („Lăsăm deoparte chestiunile dogmatice”), a căror dimensiune alegorică este adesea luată, eronat, „drept o realitate de gradul întâi”. Ca urmare, ideile secolului XIX aveau să ducă („vor exploda, la propriu”) spre „extremismele politice ale secolului XX” și „se vor metamorfoza postistoric în noua eră hiperfestivă”. Bufonii acestei ere, un fel de Calibani absolvenți de Oxford (și Sorbona și Harvard), neraportându-se la nicio putere regală, nu au haz, ci par să joace „într-un spectacol de brigadă artistică, dacă nu mai rău, în cel al „justiției” iacobine”. Tema „justiției iacobine” (Muray, frecvent citat, spunea: „Secolul XXI va fi penal sau nu va fi deloc”) este unul laitmotivele centrale din cartea lui Nimigean. Asistăm acum la transformarea civilizației occidentale, iudeo-creștine, într-una <i>politically corect</i>. Dar „tot ce e omenesc e incorect politic” (Cristina Hermeziu), iar arta — atunci când nu e lozincărie, nu trece cu vederea nimic din ceea ce e omenesc. Principala consecință a „korektitudinii politice, această maladie societală a bunelor intenții” este împiedicarea spiritului critic. Astfel, rostirea adevărului și chiar intenția de a-l căuta, prin artă ori în viața cetății, sunt — retoric și juridic — criminalizate. Lupta de idei, specifică unei societăți deschise, democratice, s-a metamorfozat în „revoluție culturală, în sensul maoist al sintagmei”. Cu o „megahermeneutică maniacală”, noul aparat „de partid și de stat” vânează orice „derapaj” de la noul canon ideologic și „te trezești rasist, sexist, homofob, xenofob, fascist, nazist, antisemit din nimic”. Scenaristul și regizorul Michel Audiard, observă Nimigean, o spunea încă din 1978: „Acum, dacă aveți o anumită independență de gândire, dacă nu urmați traseul prestabilit, dacă puneți cea mai măruntă întrebare incomodă, automat sunteți clasat drept fascist. S-a brevetat.” Discursul corect politic a ajuns asemenea <i>Odei bucuriei </i>în interpretarea unei brigăzi de agitprop: „Simți că ți se apleacă de toate cauzele bune.”</span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">Discursul intimidant, devenit o modă mai presus de orice bănuială, „funcționează ca o încercare de a descalifica din toate punctele de vedere ceea ce nu intră în cadrul predefinit de ideologia dominantă”. Rostul lui: acela de a împiedica orice dezbatere în contradictoriu. Internaționala comunistă a făcut loc internaționalei neoliberal-libertare pe fondul unei amnezii generale. Cinghiz Aitmatov, în romanul său <i>O zi mai lungă decât veacul</i>, o numea „mancurtizare”. Titlul unui recent film românesc („<i>Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca mancurți</i>. Film.”) este persiflat, însă tonul e mai degrabă sumbru, nu zeflemitor: „Universitățile, pe cale de a deveni tabere de mancurți.” Iar comunismului (ca „aventură intelectuală a Vestului, experimentată în Est”), „în ciuda a peste o sută de milioane de cadavre lăsate în urmă, i se poate face apologia și chiar mai mult decât atât”. Toate acestea pe fondul metamorfozelor politico-socio-culturale actuale, întreținute de iluzia economică în numele căreia se fac ample demersuri pentru „a construi un popor european cu o monedă comună, și nu cu un imaginar comun”. Drept care, una din vocile naratorului exclamă: „Priviți această Europă, n-o veți mai vedea! Priviți această civilizație, n-o veți mai vedea!…” În săptămânile imediat următoare publicării cărții lui Nimigean (primăvara anului 2020), mancurtizarea — la scară planetară, nu doar națională — avea să atingă cote alarmante prin ușurința cu care populații întregi s-au supus și se supun încă directivelor arbitrare ale politicienilor în timpul „operațiunii monstrul”, unde „monstrul” a primit numele de Covid-19. </span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">Precumpănitoare — în această nouă eră a „atrofierii umanului” — este nu filosofia (care „ne învață să ne îndoim de ceea ce pare evident”), ci propaganda (care „ne învață să acceptăm ca evident ceea ce ar fi rezonabil să ne stârnească îndoiala”). Cu riscul de a nu fi „de partea triumfătoare a lucrurilor” (cea sortită dispariției), cel ce caută să-și păstreze discernământul față de lume (pentru a nu se confunda cu ea, căci „Dacă aluneci în discurs, te lipești, nu te mai poți retrage ești mâncat de viu. Nu „mâncat”: dizolvat și absorbit.”) este condamnat la „solitudinea cea mai intensă”. Iar a te întoarce în lume după ani de solitudine — știm asta de la Robinson — „ar fi de-a dreptul vulgar”. Pe de altă parte, mai cu seamă în aceste vremuri ce „refuză să asculte” — observă autorul — putem găsi prilejul de a ne afunda „și mai adânc, mereu mai adânc, în tăcerea în care vor să ne înmormânteze, dar unde se află adevărul”. Până la urmă, avem de ales între a fi un „idiot util” (a cărui vocație este de a se tâmpi, asemenea idioților lui Lars von Trier) și (pe linia frumoșilor nebuni dostoievskieni sau tarkovskieni), un „idiot inutil”. Adică cineva care este „bolnav din cauza acestei epoci bolnave — un semn de rațiune: chiar semnul că ești sănătos tun”. Dacă împlinirea de sine este doar o iluzie, atunci ratarea să fie „cât mai puțin vulgară, cât mai puțin stupidă, o ratare cât mai … împlinită”.</span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">Peste toate cele, „acute și la zi”, cartea lui Nimigean este — cum scria Pr. Ioan Pintea din Bistrița Năsăud, „mereu și mereu despre credință — fin, discret, fundamental”. Creștinismului „de etos, patrimonial”, „al obiceiului”, îi este opus cel „de revelație”, „al iluminării și credinței”. Concluzia autorului: „Bun și primul, decât deloc.” Aici, deloc înseamnă (cu o sumedenie de exemple) criza creștinismului din Europa occidentală (Chesterton: „Virtuțile creștine au înebunit în modernitate”). Dar — mai ales după prăbușirea Cortinei de Fier — același duh occidental începe să bântuie și prin părțile de răsărit ale bătrânului continent. Astfel că, recunoaște Nimigean, budismul rămâne „probabil singura religie acceptabilă și practicabilă” (totodată și „singura religie fără Dumnezeu, cum o caracteriza Schopenhauer”), câtă vreme omul nu mai respiră „timpul ontologic al comuniunii”. Ori, creștinismul, „o religie a punerii în acord cu celălalt”, e „cvasiimposibilă, în ciuda perceptelor aparent simple, dar tocmai de aceea în contradicție cu creierul nostru reptilian tot mai excitat în noua cetate terestră: iubește pe aproapele tău, întoarce și celălalt obraz”. Pentru că „budismul pare mai comod” (iar <i>homo sapiens</i> a făcut loc lui <i>homo festivus</i>), autorul își rezumă opțiunea astfel: „e infinit mai ușor să rămân singur cu buricul meu decât să învăț să-l iubesc pe celălalt (până și să-l suport mi-e greu…) și să-i întorc și celălalt obraz”. Aceasta nu-l împiedică să afirme, în altă parte, că „În ciuda îndoielilor, credincioșii nu pot avea mari nefericiri, asta dacă nu cad în apostazie.” Altfel spus: tradiția creștină (al cărui pisc, euharistia, este pentru Nimigean un „placebo extrem”) „rămâne întotdeauna de recuperat, de frecventat, de interogat, ea este partenerul cel mai fidel al creației și provocarea sa cea mai fertilă”. </span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">Aglomerarea năucitoare de termeni („credincioșii”, „mari nefericiri”, „apostazie”) mi-a amintit, involuntar, de filmul lui Fellini, <i>8 1/2</i>. Acolo, Guido este un regizor ce se află într-un impas. Nu doar de creație, ci și de simțire. Vizitează un cardinal căruia nu i se spovedește după rânduială, ci îi mărturisește — despărțit doar de paravanul dincolo de care cardinalul se îmbăiază — că nu este fericit. Răspunsul prelatului, ca o dojană: „Cine ți-a spus că omul vine pe lume ca să fie fericit?” Cum ar veni, ceea ce îi lipsea era cu totul altceva decât fericirea. Mi-a amintit apoi de scena din <i>Nostalghia</i> lui Tarkovski. Eugenia ajunge într-o biserică unde zărește multă lume, în special femei. Paracliserul, pe un ton blajin, îi răspunde la câteva întrebări. Mai întâi, vrea să știe de ce vin mai ales femeile la biserică. „Poate că vin să se roage pentru copiii lor, pentru familia lor.” — îi spune paracliserul. Eugenia: „Aha, doar pentru asta sunt bune femeile: să se mărite și să nască copii!…” Paracliserul adaugă: „Tot ceea ce trebuie să faci este să îngenunchiezi pentru câteva minute, așa cum fac și celelalte femei.” Eugenia încearcă. Reușește să-și plece un genunchi, însă nu-și duce la bun sfârșit gestul care i se va fi părând caraghios. Paracliserul: „Spui că vrei să fii fericită, dar altceva e mai important pentru tine decât fericirea…” Nu altfel reacționează Scriitorul din <i>Stalker</i> atunci când este poftit de Călăuză să intre, cel dintâi, în Camera Dorințelor. El crede la fel: că e înjositor să te rogi, să cerșești iertare, milă. (Călăuza îi răspunde: „O spui din mândrie. Lasă, nu-i nimic, nu ești pregătit. O să-ți treacă.”) Și poate că-i stăruie în minte întrebarea pe care o formulează în drumul spre Zonă: „De unde să știu ce anume vreau cu adevărat? Sau că nu cumva vreau, în realitate, ceea ce spun că nu vreau… Toată viața am fost vegetarian, dar mereu, în sinea mea, am tânjit după o friptură.” Călăuza (care, în termenii lui Nimigean, se face vinovat de „crima supremă”: „aceea de a nu fi cu desăvârșire modern”) îi spune că trebuie doar să … creadă. Pentru că „totul depinde de om, nu de Zonă”, e de ajuns să-și dorească — fără să se mintă, mai ales — ceva anume și tot ceea ce va cere (nu neapărat prin viu grai), dorința care-l chinuie și nu-l lasă să trăiască (să fie fericit), i se va împlini. Poate că „marea nefericire” a Scriitorului e pricinuită de „apostazia” pe care Tarkovski o exprimă printr-un gest al personajului său (o metonimie, parte pentru întreg): acela în care îl vedem așezându-și pe frunte, semeț și sfidător, o cunună de spini găsită aproape de pragul Camerei din Zonă. Întors acasă, Călăuza îi povestește femeii sale (care-l așteaptă mereu ca o Penelopă) că „nu doar aceștia doi nu cred” — alături de Scriitor, în Zonă mai venise și un Profesor. „Nimeni nu mai crede!” — exclamă el cu durere. Apoi, cu o „mare nefericire” (anihilată doar de „marea fericire” pe care o cunoaște atunci când poate să-i facă pe alții mai fericiți sau mai puțin nefericiți), adaugă: „Nimeni nu mai are nevoie de Zonă…” Cel care începuse să urască Zona este — mereu alegoric — poreclit Mistrețul. Mersese cu gând să se roage pentru fratele său aflat în suferință, însă în adâncul inimii își dorea să se îmbogățească. S-a întoars din Zonă cu un sac de bani. „Zona l-a pedepsit!” — le spune Călăuza celor doi bărbați ce seamănă mai mult a turiști decât a pelerini. „Halal pedeapsă!” — glumește Scriitorul, unul din acei „dezrădăcinați ce dezrădăcinează” (cum ar spune Ovidiu Nimigean). Da, numai că, aveam să aflăm, la întoarcerea din Zonă, Mistrețul și-a pus capăt zilelor. De rușine. O rușine împinsă până la extrem, adică până la remușcare. Un personaj din <i>Solaris</i> (psihologul Kris Kelvin) spune, la un moment dat: „Rușinea salvează omenirea!” (Remușcarea — Iuda stă mărturie — o pierde.) Și în acel pseudo-SF al lui Tarkovski, memoria și dorințele ascunse jucau feste personajelor. Giulietta care, în filmul lui Fellini (<i>Giulietta degli spiriti</i>), era asaltată de „spirite”, s-a priceput să nu se lase biruită de remușcare. A ajutat-o amintirea din copilărie când, într-o piesă de teatru montată la școală, interpreta o mucenică arsă de flăcări pentru credința sa. După ani și ani încă își mai amintea replicile pe care trebuia să le rostească. Ele aveau să-i aducă nesperatul liman. Ceva din candoarea copilului care era cândva se păstrase și avea să o salveze. Și să-i dea putere să le spună „spiritelor” ce o îmbrobodeau: „Plecați de aici pentru că nu existați!” Într-un fel, întreaga înțelepciune s-ar părea că se reduce la stabilirea diferenței dintre rușine (ca început al adevăratei călătorii spre sine prin metanoia) și remușcare, pentru a regăsi prospețimea salvifică a elanurilor prime. Când omul (cum spune Călăuza într-un monolog interior foarte asemenea unei rugăciuni) era fraged și nu se asprise. Pentru că „frăgezimea înseamnă viață, asprimea vestește apropierea morții” și „nimic din ceea ce s-a asprit nu poate să învingă”. Sau, altfel spus, atunci când nimic nu pare să mai aibă vreun sens, e de ajuns să mai poți pronunța „Rosebud!” (ca-n <i>Citizen Kane</i>) sau „Asa nisi masa” (ca-n <i>8 1/2</i>).</span></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px; min-height: 14px;"><span style="font-kerning: none;"></span><br /></p>
<p style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; background-color: white; color: #151719; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; margin: 0px;"><span style="font-kerning: none;">În privința „pedagogiei de școală nouă” (totuși, nu atât de nouă precum mult preconizata și apropiata școală <i>on-line</i>), autoproclamatul „anarhist-conservator” Ovidiu Nimigean crede că „tot ceea ce poartă acum numele de educație se numea înainte <<stricarea tineretului>>. Ne credem pe culmile civilizației pentru că am legalizat depravarea, trecând-o printre drepturile omului”. Tinerii născuți după 89 de părinții care — vorba șlagărului — nu aveau să mai fie copii în anul 2000 sunt „deja manipulați de stânga multiculturală, pe de o parte, iar pe de alta, au o mentalitate viciată de modelul de succes neoliberal. Cu ei dezrădăcinarea devine o realitate vizibilă. Îți dau lacrimile privindu-i. Ce-au făcut din ei? Ce-am lăsat să facă din ei? (Vocea: „Ce vor face din noi?”)” Cu o trimitere la un apolog din narațiunea evanghelică „purtătoare de tot ce i s-a întâmplat mai <i>înalt </i>și mai <i>profund </i>speciei umane”, Ovidiu Nimigean — fără să-și disimuleze scepticismul — crede că nimic nu e pierdut cât timp fiul rătăcitor are — asemenea Giuliettei din filmul lui Fellini — unde să se întoarcă. Dar, se întreabă el retoric, are?</span></p>Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-39687340574021700962020-07-27T15:22:00.004-07:002020-07-27T15:25:32.446-07:00Don't worry, be happy<div style="font-family: Times; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
Citesc în O. Nimigean: „În ciuda îndoielilor, credincioșii nu pot avea mari nefericiri, asta dacă nu cad în apostazie” (<i>O ureche de om pe o spinare de șoarece</i>). Aglomerarea de termeni mi se pare năucitoare și-mi amintesc, involuntar, de filmul lui Fellini din 1963, <i>8 1/2</i>. Acolo, Guido (Marcello Mastroiani) joacă rolul unui regizor ce se află într-un impas. Nu doar de creație, ci și de simțire. Vizitează un cardinal căruia nu i se spovedește după rânduială, ci doar îi mărturisește — despărțit doar de paravanul dincolo de care cardinalul se îmbăiază — că nu este fericit. Răspunsul prelatului, ca o dojană: „Cine ți-a spus că omul vine pe lume ca să fie fericit?” Cum ar veni, ceea ce îi lipsea era cu totul altceva decât fericirea. <span style="-webkit-font-kerning: none;"></span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiVQfm7RJg7QQcPYFyspazBmLNpuvTdB3O06wL17OpPeoBO4FyfDxAyfz-dwWB2RjkO_O_U0oAKp8yOTLL0QE9YEvDP1m15FQTLLO7v1jmNsKJ4nAJPerzZWU_nEhRk92BY_sGP6IKqGTQ/s1600/8+1%253A2.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="406" data-original-width="554" height="233" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiVQfm7RJg7QQcPYFyspazBmLNpuvTdB3O06wL17OpPeoBO4FyfDxAyfz-dwWB2RjkO_O_U0oAKp8yOTLL0QE9YEvDP1m15FQTLLO7v1jmNsKJ4nAJPerzZWU_nEhRk92BY_sGP6IKqGTQ/s320/8+1%253A2.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="font-family: Times; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span></div>
<div style="font-family: Times; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Îmi amintesc apoi de scena din <i>Nostalghia</i> lui Tarkovski (de peste două decenii). Eugenia (Domiziana Giordano) ajunge într-o biserică unde zărește multă lume, în special femei. Paracliserul, pe un ton blajin, îi răspunde la câteva întrebări. Mai întâi, vrea să știe de ce vin mai ales femeile la biserică. „Poate că vin să se roage pentru copiii lor, pentru familia lor.” — îi spune paracliserul. Și adaugă: „Tot ceea ce trebuie să faci este să îngenunchiezi pentru câteva minute, așa cum fac și celelalte femei.” Eugenia încearcă. Reușește să-și plece un genunchi însă nu-și duce la bun sfârșit gestul care i se va fi părând caraghios. Paracliserul: „Spui că vrei să fii fericită, dar altceva e mai important pentru tine decât fericirea…” Nu altfel reacționează Scriitorul din <i>Stalker </i>atunci când este poftit de Călăuză să intre, cel dintâi, în Camera Dorințelor. El crede la fel: că e înjositor să te rogi, să cerșești iertare, milă. (Călăuza îi răspunde: „Ești trufaș. Lasă, nu-i nimic, nu ești pregătit. O să-ți treacă.”) Și poate că-i stăruie în minte întrebarea pe care o formulează în drumul spre Zonă: „De unde să știu ce anume vreau cu adevărat? Sau că nu cumva vreau, în realitate, ceea ce spun că nu vreau… Toată viața am fost vegetarian, dar mereu, în sinea mea, am tânjit după o friptură.” Călăuza îi spune că trebuie doar să … creadă. Pentru că „totul depinde de om, nu de Zonă”, e de ajuns să-și dorească — fără să se mintă, mai ales — ceva anume și tot ceea ce va cere (nu neapărat prin viu grai), dorința care-l chinuie și nu-l lasă să trăiască (să fie fericit), i se va împlini. Poate că „marea nefericire” a Scriitorului e pricinuită de „apostazia” pe care Tarkovski o exprimă printr-un gest al personajului său (o metonimie, parte pentru întreg): acela în care îl vedem așezându-și pe frunte, semeț și sfidător, o cunună de spini găsită aproape de pragul Camerei din Zonă. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgvf3KfMsnud0p2gPsrSIDxJxn_GnnYQX5e07yts2oaO9ZmYkHBR2ksAZhs7NCMJvV9gir9vK-T7pD-hMVSLCBp3IItAZp1jfgubZgbd9sEetESs2iWQKeCGosdZRn1qmCOvNEIB-RhFqU/s1600/wri.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="960" data-original-width="960" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgvf3KfMsnud0p2gPsrSIDxJxn_GnnYQX5e07yts2oaO9ZmYkHBR2ksAZhs7NCMJvV9gir9vK-T7pD-hMVSLCBp3IItAZp1jfgubZgbd9sEetESs2iWQKeCGosdZRn1qmCOvNEIB-RhFqU/s320/wri.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="font-family: Times; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;"><br /></span></div>
<div style="font-family: Times; font-stretch: normal; line-height: normal;">
Întors acasă, Călăuza îi povestește femeii sale (care-l așteaptă mereu ca o Penelopă) că „nu doar aceștia doi nu cred” — alături de Scriitor, în Zonă mai venise și un Profesor. „Nimeni nu mai crede” — exclamă el cu durere. Apoi adaugă: „Nimeni nu mai are nevoie de Zonă.” Cel care începuse să urască Zona este — mereu alegoric — poreclit Mistrețul. Mersese cu gând să se roage pentru fratele său aflat în suferință, însă în adâncul inimii își dorise să se îmbogățească. Se întoarce din Zonă cu un sac de bani. „Zona l-a pedepsit!” — le spune Călăuza celor doi bărbați ce seamănă mai mult a turiști decât a pelerini. „Halal pedeapsă!” — glumește Scriitorul. Da, numai că, aveam să aflăm, la întoarcerea din Zonă, Mistrețul și-a pus capăt zilelor. De rușine. O rușine împinsă până la extrem, adică până la remușcare. Un personaj din <i>Solaris </i>(psihologul Kris Kelvin) spune, la un moment dat: „Rușinea salvează omenirea!” (Remușcarea — Iuda stă mărturie — o pierde.) Și în acel pseudo-SF al lui Tarkovski, memoria și dorințele ascunse jucau feste personajelor. (Giulietta care, în filmul lui Fellini, era asaltată de „spirite”, s-a priceput să nu se lase biruită de remușcare. A ajutat-o amintirea din copilărie când, într-o piesă de teatru montată la școală, interpreta o mucenică arsă de flăcări pentru credința sa. După ani și ani încă își mai amintea replicile pe care trebuia să le rostească. Ele aveau să-i aducă nesperatul liman. Ceva din candoarea copilului care era cândva se păstrase și avea să o salveze. Și să-i dea putere să le spună „spiritelor” ce o îmbrobodeau: „Plecați de aici pentru că nu existați!”)</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhC7w9rNR_O3y4guSp5Z-Rn4v091foQ3jP8Vrq-By7LZQxYyosFMHUgnTnvjfFbCdHK2l2_AAkofjzhJDRUuwaAlo3dYwj41g0VRvaD1KVJ6y_r6zW1RLBCCGFT4YqqM-tHx4YjHNdxE3I/s1600/julietofthespirits1jpg.jpeg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="354" data-original-width="640" height="177" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhC7w9rNR_O3y4guSp5Z-Rn4v091foQ3jP8Vrq-By7LZQxYyosFMHUgnTnvjfFbCdHK2l2_AAkofjzhJDRUuwaAlo3dYwj41g0VRvaD1KVJ6y_r6zW1RLBCCGFT4YqqM-tHx4YjHNdxE3I/s320/julietofthespirits1jpg.jpeg" width="320" /></a></div>
<div style="font-family: Times; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<br /></div>
<div style="font-family: Times; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">Într-un fel, întreaga înțelepciune s-ar părea că se reduce la stabilirea diferenței dintre rușine (ca început al adevăratei călătorii spre sine prin <i>metanoia</i>) și remușcare, pentru a regăsi prospețimea salvifică a elanurilor prime. Când omul (cum spune Călăuza într-un monolog interior foarte asemenea unei rugăciuni) era fraged și nu se asprise. Pentru că „frăgezimea înseamnă viață, asprimea vestește apropierea morții” și „nimic din ceea ce s-a asprit nu poate să învingă”. Sau, altfel spus, atunci când nimic nu pare să mai aibă vreun sens, e de ajuns să mai poți pronunța „Rosebud!” (ca-n <i>Citizen Kane</i>) sau „Asa nisi masa” (ca-n <i>8 1/2</i>). </span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-33842509946170036902020-06-18T19:04:00.001-07:002020-06-21T09:12:49.147-07:00„Isus al meu” și farmecul discret al drumului spre Zonă<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><i>Isus al meu </i>și farmecul discret al drumului către Zonă</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">text apărut pe ziare.com</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">19.06.2020</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #151719; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="color: black; font-stretch: normal; line-height: normal;">În recentul său volum, <i>Isus al meu, </i></span><span style="font-kerning: none;">Gabriel Liiceanu reia argumentul potrivit căruia instituționalizarea creștinismului (clerul organizat râvnește exclusiv puterea) a denaturat învățătura creștină — „cap de acuzare” cât se poate de (neo)protestant și de nietzschean (nu spunea autorul lui <i>Zarathustra</i> și al <i>Antihristului </i>că nu a existat decât un singur creștin și acela a murit pe cruce?). Apoi, citându-i pe Kierkegaard, Pascal, Steinhardt (care trăiau un „creștinism inteligent”), Liiceanu susține — în cartea în care, îi spune un prieten, s-a „împroprietărit și cu Isus” — că „avem nevoie de preoți pentru a ne aminti idealul”. Din nefericire, arată ceva mai încolo, preoți care să ne amintească de acest ideal uitat sunt „atât de puțini”. Poate că miza acestei cărți care — pe ici, pe colo, prin punctele esențiale — se vrea provocatoare e cuprinsă în chiar aceste trei cuvinte: „atât de puțini”. Pentru că ceea ce contează (pentru întregirea și lămurirea noastră, pentru devenirea noastră întru ființă), doar la ei, la cei „atât de puțini” se află. Prin urmare, nu insuficiența cantitativă a celor care — printr-o anume învățătură — sunt meniți (și, totodată, vrednici) să-i amintească omului că e om e problema, ci importanța pe care le-o acordăm celor „atât de puțini” atunci când recunoaștem că idealul trăit (nu doar predicat) de ei ne seduce prin adevărata noutate pe care o căutăm: însăși „făptura (sau firea) cea nouă”. Iar semne au fost și sunt destule (nicidecum „atât de puține”) în jurul nostru. Într-o anexă epistolară inclusă în volum, Horia Roman Patapievici punctează că „retorica depășirii omului actual” — acel <i>homo nouvus — </i>nu este de la Nietzsche (chiar dacă „de la el am auzit-o”), ci „e a lui Pavel, iar Nietzsche delirează cu această muzică paulină în urechi”.</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #151719; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Cine este, așadar, Iisus (ortografiat în carte peste tot cu un singur „i”) pentru Gabriel Liiceanu? Omul căruia, „din toată specia umană, i-a păsat cel mai mult. Atât de mult, încât a devenit Dumnezeu”, „cel mai fără de loc” (în sensul caracterizării lui Socrate de către Platon), „singurul muritor care alege să moară rămânând nemuritor”, „singurul mister al creștinismului”, „cel mai mare seducător din istoria omenirii”, „un exemplar strălucit și unic”, „extra-ordinar” (adică „în afara ordinii din care facem parte noi, oamenii”) ș.a.m.d. Cartea lui Gabriel Liiceanu (a cărei ultimă pagină a fost scrisă, precizează autorul, în Vinerea Mare, 2020 A.D.) mi-a dat sentimentul, citind-o, că revăd câteva secvențe din unele filme care — în diverse registre și cu mijloace diferite, însă cu maximă dăruire — problematizează credința și religia: <i>Jurnalul unui preot de țară, Dies Irae, Lumină de iarnă, A șaptea pecete, Fragii sălbatici, Nazarin, Viridiana, Simion al deșertului, Calea Lactee, Prețul vieții, Andrei Rubliov,</i> <i>Solaris, Stalker, Nostalghia, Sacrificiul, Ruga, Copacul dorințelor, Căința, A cincea pecete, Somn de iarnă, A fost odată în Anatolia, Legenda părului sălbatic. </i>Iar din cinemaul românesc: <i>Concurs, Balanța, Terminus paradis, Maica Domnului de la parter, O umbră de nor, După dealuri, Ultima zi, Ouăle lui Tarzan, Trei exerciții de interpretare, Sieranevada, Malmkrog. </i>Niciunul din aceste titluri<i> </i>nu figurează în play list-ul spectatorilor hiperevlavioși care „primesc creștinismul ca pe o superstiție ceva mai cizelată”, cum îi numește Gabriel Liiceanu. Dacă ar fi să alcătuiesc o listă scurtă din înșiruirea de mai sus, m-aș opri la <i>Stalker, </i>apologul lui Andrei Tarkovski din 1979,<i> </i>iar din cinema-ul românesc aș alege două din ultimele filme regizate (și scrise) de Cristi Puiu pe baza unor texte filozofico-teologice de Vladimir Soloviov. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">De la primele confesiuni „în deplină libertate” ale lui Gabriel Liiceanu din <i>Isus al meu </i>mi-am amintit de Scriitorul din <i>Stalker </i>care, în odiseea lui Tarkovski, se aventurează în Zonă pentru că simte că și-a pierdut „inspirația”. Pentru Scriitor, Zona este „rezultatul unei supercivilizații — fără Dumnezeu — dirijată și ea, pesemne, tot de niște legi de fier plicticoase”. Când, spre finalul filmului, ajunge în apropierea pragului care îl desparte de Camera Dorințelor, găsește o cunună de spini pe care — cu trufie — și-o așează pe frunte. Călăuza care și-a riscat viața să-l aducă în Zonă (pe el și pe un Profesor, care nutrește tot gânduri necurate) îi spune că tot ceea ce trebuie să facă e să … creadă. Pentru că acolo, în Camera Dorințelor, ți se poate îndeplini cea mai fierbinte dorință, după a cărei împlinire tânjești cel mai tare. Și adaugă: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!”. Spre deosebire de Liiceanu, care este un filozof „liber cugetător” (un „rob al liberului său arbitru”, cum ar spune personajul principal din <i>Sacrificiul</i>), Călăuza (Stalker-ul) nu explicitează în niciun fel în ce sau în cine anume (și în ce fel) să creadă. Acest „debil mintal” (sau „nebun întru Hristos”, asemenea blajinului Prinț Mâșkin) este gata să se umilească, să se lase bătut chiar, atunci când cei doi „curioși” ar vrea să distrugă „credința”, adică, strigă nevolnic cel care i-a adus până în pragul Camerei, „ultimul loc unde mai veneau oamenii atunci când și-au pierdut orice nădejde”. Preotul, crede Gabriel Liiceanu, este cel „gata oricând să facă afaceri cu capitalul speranțelor noastre”. Definiția amintește de vorbele aruncate de Scriitor Călăuzei, în aceeași secvență din <i>Stalker</i>: „Puțin îți pasă de oameni, tu scoți bani pe seama disperării noastre! Dar nu e vorba numai de bani. Tu ești aici împărat, aici te desfeți! Tu, parazit ipocrit, hotărăști cine să trăiască și cine să moară!” Întors acasă, Călăuza îi va spune femeii sale că „nu doar aceștia doi nu mai cred, nimeni nu mai crede!” <i>Stalker </i>poate fi citit și ca o parabolă pe tema credinței. Sau a secătuirii ei într-o omenire în care „organul credinței s-a atrofiat”.</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Într-o anumită măsură, mentalitatea raționalistă și excesul de luciditate care abundă în <i>Isus al meu </i>(ca în filmele lui Ingmar Bergman) urmărește același lucru: subminarea unei „tradiții de neclintit”, în mare parte bazată pe „mistere” (evident, absurde) ce dau naștere la ceea ce e mai înjositor în ființa umană: invidia, crima, delațiunea. Gabriel Liiceanu: „Antihristul și misterul răului apar purtând în lume masca slujitorilor lui Dumnezeu”. „Nu există mistere, taine! Toate sunt născociri omenești…” — le spune un academician studenților săi mediciniști, în filmul lui Alexandru Solomon (realizat în Abhazia), <i>Ouăle lui Tarzan. </i>În secvența următoare, vedem câțiva oameni care așteaptă, cuminți, să primească lumina Învierii — o micuță obște adunată la biserică să prăznuiască „minunea minunilor” (comunicare prin cuminecare, în limbajul lui Constantin Noica). Imaginea pare desprinsă din Soljenițîn (cel din povestirea scurtă numită <i>Procesiunea pascală</i>): „Femei cu fețe hotărâte, detașate, gata și pentru moarte dacă ar fi eliberați tigri asupra lor.”</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Profesorul din <i>Stalker </i>ajunge să creadă că Zona e „o minune, deci face parte din natură”. Așadar, nu ar trebui să o distrugă (adusese cu sine o bombă) pentru că „reprezintă o speranță”. Da, numai că, spune el, „Ce e de făcut dacă ajunge pe mâna cui nu trebuie?”… Dacă o vor râvni, altfel spus, „Führerii de toate culorile”? Istoria omenirii, ne amintește Gabriel Liiceanu, este plină de exemple în acest sens. În numele „transcendentului” și al „misterelor”, popoarele s-au dedat la o inimaginabilă cruzime atunci când au vrut — prin constrângere — să aducă pe pământ „Împărăția cerurilor”. Poziția sa, chiar dacă vede în credință „un dar” (pe care consideră că nu l-a primit niciodată: „Dumnezeu pe care nu-l poți pipăi decât cu ochii minții și-ai sufletului nu și-a coborât harul și asupra mea, îndurându-se să-mi dea un semn, cât de mic, că este”), e tributară gândirii de tip raționalist: „Pentru filozofie, transcendența nu există decât ca imanență care îți lasă senzația că acel ceva de aici nu face parte, totuși, de aici”. Consideră (la fel ca Politicianul din <i>Malmkrog, </i>care ar vrea cât mai puțină religie și cât mai puține dialoguri despre religie în viața socială) că este cu neputință să împlinim porunca hristică a iubirii față de întreaga omenire, că „nu iubirea ar trebui să ne lege pe toți, ci <i>urbanitas</i>, civilitatea, buna creștere”. Adică o religie „domesticită” și „purificată” de toate acele „detalii mitologice” ce nu pot nicicând să fie dovedite sau verificate, dar „trebuie luate ca atare în vederea autorității declarate ca revelație”. Uneori, aceste „detalii” sunt înspăimântătoare. În <i>Andrei Rubliov</i>, iconarul Andrei refuză să picteze scena Judecății de Apoi pentru că nu vrea să sperie poporul care e destul de amărât și disperat. Monahul Daniel, care îi e un fel de duhovnic, insistă să o picteze. Îi amintește pe scurt schița ei, așa cum o discutaseră, cu toate detaliile cumplite: „E Judecata de Apoi, Andrei, nu am inventat-o eu!…” Andrei însă va zugrăvi „Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, după hieratice canoane de forme și culori bizantine. Contemplarea <i>Sfintei Treimi</i> de Andrei Rubliov — așa cum ne îndeamnă filmul lui Tarkovski — poate fi o „rezolvare” a problemei de care se împiedică raționaliștii: reprezentarea (sau recunoașterea) unui Dumnezeu care e deopotrivă unic și în trei ipostasuri. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Ceea ce scandalizează profund spiritul lucid al lui Gabriel Liiceanu este pretenția de a crede fiecare „detaliu” al „scenariului mitologic”, așa-numita „obnubilare mitologică” ce constă într-o abuzivă mutație: „de la frumusețea unui mit la credința în realitatea lui”. Iar <i>Biblia</i> este „un poem superb”, „cel mai tulburător poem al umanității”, „opera cu cel mai mare potențial hermeneutic”, „cel mai mare os-de-ros hermeneutic”. Doar ideologizarea și înregimentarea ei dogmatică constituie amenințări la însăși „comandamentul moral al credinței” în numele unui „detaliu” revendicat de o „confesiune” sau alta. Din perspectivă „ortodoxă”, diversele „confesiuni” sunt — adaugă Liiceanu — „erezii”, dar ce altceva sunt ereziile dacă nu „variante nenorocoase ale unei învățături care, din capul locului, nu posedă criterii de adevăr”? Altminteri, recunoaște că „scenariul mitologic” (cu principalele momente: „nașterea lui Isus dintr-o fecioară, treimea, natura dublă a lui Isus”) a jucat un rol enorm în „domesticirea ființei umane”.</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">În <i>Trei exerciții de interpretare </i>și <i>Malmkrog, </i>cele două filme ale lui Cristi Puiu bazate pe textul lui Vladimir Soloviov <i>Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale, </i>câteva personaje discută (ca în povestirile morale ale lui Eric Rohmer) pe teme hristice, pe tema integrării europene, pe tema războiului și a oportunității (sau inoportunității) unei „armate creștine”, pe marginea parabolei evanghelice a lucrătorilor viei și a uciderii fiului celui care e stăpânul viei etc. Multe din aceste subiecte de discuție figurează și în <i>Isus al meu</i>. Spre deosebire de expresiile lor cinematografice (în filmele enumerate mai sus, regizate de: Bergman, Bunuel, Abuladze, Fabri, Tarkovski, Ceylan, Pintilie, Puiu, Mungiu, Jude, Achim, Cohn, Solomon), întrebările, exemplificările și citatele din volumul lui Gabriel Liiceanu se adresează unor cititori pregătiți să accepte parteneriatul cu un comentariu literar-filozofic fără apanajul unei povești realizate cu mijloacele specifice artei a șaptea. În plus, cel care se apropie de <i>Isus al meu </i>se va situa — la modul ideal — undeva la mijlocul distanței dintre un „teolog de servici” și un „ateu agresiv”, nesocotind vorbele populare potrivit cărora filozofia ar fi, prin excelență, un „cumplit meșteșug de tâmpenie” sau că „prea multă carte strică”. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">La urma urmei, de ce ar fi lipsit de îndreptățire acest „document de înțelegere obținut la capătul unui efort personal de gândire”? (Singura obiecție care i se poate aduce acestei formulări este cuvântul „capăt”, pentru că, vorba cântecului, „sfârșitul nu-i aici”. Înțelegerea oricui, oricât de „edificată” sau de „puțin edificată”, se mai poate schimba, într-un sens sau altul.) De ce n-ar fi loc și pentru demersul unui om care vrea să înțeleagă „cu mintea sa” numeroasele referiri la puncte de vedere (citate în carte) exprimate de o serie de filozofi, scriitori, teologi, oameni de știință etc.? Cu atât mai mult cu cât, observă Andrei Pleșu într-una din anexele epistolare ale volumului, „începe să semene a mister și a binecuvântare” (și adaugă, perplex, cuvintele rostite cândva de Sorin Dumitrescu: „Când Gabriel se va apropia de credință, va avea tipul de <<greutate>> care îl caracterizează pe Sf. Petru!”). În fond, credința nu poate fi monopolul „pietății difuze” (ce este „luată drept unitate de măsură a comportamentului firesc”) a unor babe evlavioase din exemplul dat cândva de Petre Țuțea (care face încă deliciul moraliștilor). De ce ar trebui să existe numai „babe pioase” și — la polul opus — blamabilii „dihori”? Un lucru mi se pare clar: cugetările lui Gabriel Liiceanu (mai mult sau mai puțin sceptice, ireverențioase și narcisiste) sunt departe de a fi un „pericol public” sau „smintitoare” (și, ca atare, vrednice de anatemizare) într-o lume care, oricum nu prea mai citește și nu a învățat încă să privească un film tot așa cum — atent, în cunoștință de cauză, fără prejudecăți — citea altădată o carte, asculta o muzică sau contempla un tablou. O lume care, însă, nu și-a pierdut de tot simțul umorului, de vreme ce a găsit să dea următoarea replică volumului ce se cheamă <i>Isus al meu, </i>apărut la Editura Humanitas și scris de Gabriel Liiceanu: o copertă de carte identică, pe care scrie <i>Liceanu al meu</i>, Editura Divinitas. Autor: Iisus Hristos.</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #151719; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjAm7r4HdqDxJAW9uQ7f2n9XDW0sex9aAMCq146t_mJkrvQx1STYSpfrhGcAhOjgP6X_1M6YRB5NjLgNyTpqg-hOwKoRACUt6kPgfm-c152z_J96kwtD5EG3cIo05ywmAq-vRHoqrvT8GI/s1600/isus_al_meu_coperta_1.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1600" data-original-width="1040" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjAm7r4HdqDxJAW9uQ7f2n9XDW0sex9aAMCq146t_mJkrvQx1STYSpfrhGcAhOjgP6X_1M6YRB5NjLgNyTpqg-hOwKoRACUt6kPgfm-c152z_J96kwtD5EG3cIo05ywmAq-vRHoqrvT8GI/s320/isus_al_meu_coperta_1.jpg" width="208" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"><i></i></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhQu39337mvvurDhqkZFctIgnQp-8zC6waJf_vfGWcGQDO99PQedNA6dLEQjHGBqbRVjj1or34b9PQ-cNANgwUc4tvTpgRTp7S4xmRfnZLVkdhLsqMbtGEbvAjzlxxYwwQJmsuZ38vz8Es/s1600/IMG_7381.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="595" data-original-width="384" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhQu39337mvvurDhqkZFctIgnQp-8zC6waJf_vfGWcGQDO99PQedNA6dLEQjHGBqbRVjj1or34b9PQ-cNANgwUc4tvTpgRTp7S4xmRfnZLVkdhLsqMbtGEbvAjzlxxYwwQJmsuZ38vz8Es/s320/IMG_7381.jpg" width="206" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<br />
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-54259322813469922162020-04-16T14:14:00.001-07:002020-04-16T14:20:09.137-07:00Farmecul discret al iluziei<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">Cred că, în <i>Trandafirul roșu din Cairo </i>(1985), Woody Allen se întrece pe sine în candoare. Chiar așa: dacă lucrurile ar sta taman invers decât suntem învățați să le socotim, dacă lumea reală este acolo, în artă, iar ficțiunea e tot ceea ce nu e artă? Stricto sensu: dacă acolo, pe ecran, nu se află proiecția unor iluzii, ci însăși realitatea, realitatea aceea după care tânjim, fugind de o existență cenușie și tristă? </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">În ficțiunea scrisă și regizată de Woody, un personaj secundar dintr-un film exotic (Tom Baxter) se satură de limitările impuse de scenarist și — spre stupefacția celorlalți actori, dar și a publicului — „trece” prin ecran în sală. Se întâmplă să călătorim adesea dincolo de ecran, dar se întâmplă, iată, și invers: ca un personaj fictiv să se întrupeze și să vină spre noi. Să se îndrăgostească, precum Hyperion, de o „prea frumoasă fată”. O cheamă Cecilia și vine cu religiozitate la cinema pentru a uita de cenușiul cotidian, de soțul rămas șomer de doi ani (când s-a închis fabrica unde lucra, când a început recesiunea economică), care e un pierde-vară brutal ce se folosește de bunătatea ei. La un moment dat (uitasem acest detaliu, deși am mai văzut filmul de câteva ori), Cecilia îl duce pe Tom într-o biserică. Privesc amândoi spre un crucifix, iar Tom spune: ”E minunat. Dar nu cred că știu ce înseamnă asta…” </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEinB8Xcg6C8vYC8S1Aac2YiV0MjJu9gy5_31GXXT0Gjb1mCGEnt8ejP0icATSISGYvhPabEBhUknx8qt3biIyt0Tz-ZD-qjeIIKrRdpPTe3zKhlW9I0ue0ouida2tx6iqGHZuEhOEHBCk8/s1600/trc.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="691" data-original-width="1600" height="138" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEinB8Xcg6C8vYC8S1Aac2YiV0MjJu9gy5_31GXXT0Gjb1mCGEnt8ejP0icATSISGYvhPabEBhUknx8qt3biIyt0Tz-ZD-qjeIIKrRdpPTe3zKhlW9I0ue0ouida2tx6iqGHZuEhOEHBCk8/s320/trc.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;"><br /></span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Am revăzut <i>Trandafirul roșu din Cairo </i>nu doar într-o zi de joi,<i> </i>ci<i> </i>în Joia Mare, când Iisus este închipuit pe cruce. Pentru o clipă, candoarea întrebării lui Tom mi s-a părut că — dacă dai la o parte suculența ironiilor din cinismul lui Woody Allen — ascunde adâncimi de nepătruns. Printre personajele care rămân suspendate pe ecran, după ce Tom „intră în sală” și „fuge cu Cecilia”, se află și un preot (ce urma să oficieze o cununie). El este cel care, fără să stea prea mult pe gânduri, scoate un pachet de cărți de joc și își invită colegii la un poker. Cecilia, fără să-l dojenească, îi mai spune: „E o biserică. Crezi în Dumnezeu, nu-i așa?” Apoi, când Tom îi vorbește de scenariștii filmului care l-au „creat”, Cecilia îi povestește despre Dumnezeul atotputernic, mult mai puternic decât oricare scenarist, care e „rațiunea și sensul tuturor lucrurilor”. Și fără de care lumea ar fi „ca un film fără nicio temă” și — mai ales — „fără <i>happy end”.</i> La fel de multă uimire naște secvența în care Tom (rămas un ceas fără Cecilia) ajunge într-un bordel. Fără să știe ce înseamnă un bordel. Cu o dezarmantă candoare, le vorbește fetelor de acolo despre căsătorie, despre fericirea de a naște și de a avea copii, despre iubirea cea mare care te orbește pentru lume. Pentru o clipă, Woody strecoară în poveste curăția aceea de cuget despre care scria Pavel Apostolul în Epistola către Tit: „Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul” (1.15). </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi0SexKWRQxKwNGihPESAUfBn4cggjUV6OSL6dw3yYBi5WWDAVi6tNMlAOz0EPOaKFe3l-FKhl5pGzRkeLHd5VLMNyUspBN_ZDDn7JyJsZH-z_fbYH8sXxS2eDVyR8ifTEC_6dg3qHNiWA/s1600/purplerose.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="307" data-original-width="700" height="140" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi0SexKWRQxKwNGihPESAUfBn4cggjUV6OSL6dw3yYBi5WWDAVi6tNMlAOz0EPOaKFe3l-FKhl5pGzRkeLHd5VLMNyUspBN_ZDDn7JyJsZH-z_fbYH8sXxS2eDVyR8ifTEC_6dg3qHNiWA/s320/purplerose.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;"><br /></span></div>
<br />
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">Urmăream cu Ioan filmul lui Woody Allen (cu Mia Farrow, Jeff Daniels și Danny Aiello) și mă gândeam, pe de o parte, la nevindecata poftă a unor oameni de a monopoliza (și de a politiza) credința și adevărul, măsluindu-le, sluțindu-le. Apoi mi-am amintit de cuvintele unui preot ortodox (pe care l-am cunoscut acum peste douăzeci de ani) pe care le-a găsit drept răspuns la întrebarea mea despre semnificația cinema-ului ca artă. Mi-a răspuns, țin minte cu exactitate: „Dar filmul e o iluzie, nu?” (Sigur, așa a crezut atunci, între timp se putea răzgândi. Fie și contemplând o icoană, dacă nu printr-o revelație pricinuită de un mare film de autor ce nu este doar un produs de <i>show business</i>.) Reîntâlnindu-mă, peste ani, cu Cecilia din <i>Trandafirul roșu din Cairo</i>, aveam să regăsesc una din cele mai surprinzătoare și minunate mărturii din partea unui cineast. Filmul — atunci când comunică nevoia autorului său de adevăr, de bine și dreptate, de nădejde — nu e iluzie. Iluzie e doar încercarea omului de a impune altora drept singur adevăr sensul exclusiv literal, propriu, al cuvintelor. De a tăgădui valoarea de adevăr a unui vis ori a unei iubiri. Care, atunci când este iubirea cea mare, ajunge — avea dreptate personajul ce rostește ultima replică din <i>Căința </i>lui Tenghiz Abuladze — la biserică. Spre surprinderea multora: chiar și într-un film de Woody Allen. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj6iXLeHfn_XRjdn7HDroFWyVm0UKFkS_xJQrkIgHgIFO2ImgoRRmU53L523EnNuv0vmQvYi0e0msznK942th2bBtXfya4HiB-J1_W6WYbZo3Wo1MifOXsJ35hZJ-S4eHkc3lN4u8Mvw3M/s1600/mia.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="480" data-original-width="886" height="173" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj6iXLeHfn_XRjdn7HDroFWyVm0UKFkS_xJQrkIgHgIFO2ImgoRRmU53L523EnNuv0vmQvYi0e0msznK942th2bBtXfya4HiB-J1_W6WYbZo3Wo1MifOXsJ35hZJ-S4eHkc3lN4u8Mvw3M/s320/mia.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><br /></span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-78290647685966993342020-04-13T15:18:00.001-07:002020-04-16T14:19:56.186-07:00Exerciții de interpretare<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<div class="" data-block="true" data-editor="dssgc" data-offset-key="85ats-0-0" style="caret-color: rgb(29, 33, 41); color: #1d2129; font-family: system-ui, -apple-system, BlinkMacSystemFont, ".SFNSText-Regular", sans-serif; font-size: 14px; white-space: pre-wrap;">
<div class="_1mf _1mj" data-offset-key="85ats-0-0" style="direction: ltr; font-family: inherit; position: relative;">
<span data-offset-key="85ats-0-0" style="font-family: inherit;">„De ce vorbești întruna despre moarte în filmele tale?” — l-au întrebat pe Cristi Puiu numeroși spectatori, mai mult sau mai puțin avizați. „De ce vorbesc despre moarte? Pentru că am să mor. Iar dacă vă închipuiți că e ceva mai important decât moartea voastră sau a celor dragi, cred că sunteți într-o mare eroare.” Într-adevăr, poți recunoaște — încă de la Marfa și banii — prezența morții-personaj în filmografia sa. Nu atât crima misterioasă descoperită de Ovidiu, la întoarcerea acasă, cât moartea ca lâncezire sau — mai ales — ca „pact cu necuratul”. În Moartea domnului Lăzărescu, agonia personajului titular e însoțită permanent de sentimentul apăsător al singurătății, al incomunicabilității. În Aurora — cum ar spune poetul Ioan Alexandru — moartea e rezultatul dezechilibrului provocat de plecarea „copilului de pe scândura de balans”. În Sieranevada, din nou, moartea naturală nu e decât reflexul palid al morții anunțate de pierderea reperelor. În Exerciții de interpretare (dedicat memoriei lui Eric Rohmer, cel care a realizat, între altele, ciclul de Povestiri morale), pierderea reperelor are un nume: refuzul omului modern de a se mai recunoaște în postura de „lucrător al viei”. Pilda evanghelică a lucrătorilor viei (Matei 21, 33-45) ocupă un loc important și în Malmkrog. Ambele filme au la bază câteva texte profetice de-ale influentului filosof rus Vladimir Soloviov. Cristi Puiu le dezvăluie uimitoarea actualitate. </span><span style="font-family: inherit;">Omul începutului de secol 21 — ajutat de arte, universități, tribunale, întreprinderi — nu mai caută „împărăția cerurilor”. El, „omul recent”, care se crede propriul său stăpân, nu se mai gândește la datoria sa morală față de „stăpânul viei”. Pe care bază să te mai socotești „lucrător al viei”, ori să crezi că ești dator să slujești în vreun fel „stăpânului”? „Nu mă consider în slujba lui Dumnezeu pentru că nu-mi dă niciun salariu!”, „Am nevoie de instrucțiuni precise!” (ori el, „stăpânul”, tace sau vorbește în pilde învăluite în ambiguitate) — spun câteva personaje din aceste două filme-dezbatere pe marginea libertății, morții, învierii, antihristului, binelui și răului, progresului, civilizației (ca sfârșit al umanității), păcii și războiului, suferinței. Tema centrală, în ambele: pierderea „moștenitorului”. Sau nerecunoașterea lui, așa cum se întâmplă cu ucenicii lui Hristos în drumul lor spre Emaus, așa cum se întâmplă cu omul în general, în anecdota cu substrat dostoievskian povestită — la plecare, în pragul ușii — de preotul din Sieranevada. O filmografie vrednică de toată atenția, care solicită o sporită concentrare din partea celui care se încumetă să o parcurgă. Cu maximă generozitate față de sine, față de cine este cu adevărat cel ce primește să o cerceteze.</span></div>
</div>
</div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><br /></span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhEej1ycwqz0RPIK0vUPxk57clvYJ4pyHVogBPk9hcjOiCtT8ZZzj_kbq_4u9UpTg9eVsCxDDvjox6oBNWuDm91nwER8IWdgS2yrIk0RzJMTCXLhyphenhyphenYtBy-zkb5YBACAAEVaith_kMMt6ME/s1600/cp.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="326" data-original-width="505" height="206" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhEej1ycwqz0RPIK0vUPxk57clvYJ4pyHVogBPk9hcjOiCtT8ZZzj_kbq_4u9UpTg9eVsCxDDvjox6oBNWuDm91nwER8IWdgS2yrIk0RzJMTCXLhyphenhyphenYtBy-zkb5YBACAAEVaith_kMMt6ME/s320/cp.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><br /></span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-76964973493782466942020-04-01T14:23:00.001-07:002020-04-01T22:48:50.291-07:00Iarba verde de acasă<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">N-aveam nicio treabă eu, în anul de grație 1977, să văd — la cinema — <i>Iarba verde de acasă. </i>La altele îmi stătea mie mintea pe atunci. Pe lîngă vreo câteva filme „populare” americane (sau fanțuzești), am ajuns la <i>Accident, Cuibul salamandrelor, Oaspeți de seară, Gloria nu cântă, Iarna bobocilor, Fair play, Împușcături sub clar de lună, Povestea dragostei, Marele singuratic, Râul care urcă muntele, Tufă de Veneția, Misterul lui Herodot, Buzduganul cu trei peceți, Regăsire</i>. Și toate (cu excepția feeriei muzicale extrem de antrenante, de dinamice, de rafinate sonor, coregrafic și plastic a Elisabetei Bostan) mi se par fade astăzi. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgCeE4WBPwkRTkfgNkl43MkT-tYkCxAQe8vRUHUBaEGQ3HgOWbehp91WplEbNcSa20jjNyExdintuIniSz56EScAsr467X1XQNIE4l4H3tPRKnUoyIxY-eYx3aBeKcsdPwk8tulHvHu_RY/s1600/inspectorii.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="960" data-original-width="1280" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgCeE4WBPwkRTkfgNkl43MkT-tYkCxAQe8vRUHUBaEGQ3HgOWbehp91WplEbNcSa20jjNyExdintuIniSz56EScAsr467X1XQNIE4l4H3tPRKnUoyIxY-eYx3aBeKcsdPwk8tulHvHu_RY/s320/inspectorii.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Revăzând filmul de debut al lui Gulea, îl socotesc de la distanță cel mai împlinit film al anului (<i>Mama </i>e o superproducție mai mult decât meritorie, e sclipitor, dar e din altă ligă). Atâta doar că e cel mai tare din parcare, iar parcarea e goală. Și, reîntâlnindu-l, nu poți decât să spui: atâta s-a putut atunci, nu s-a putut mai mult (și mai adânc, și mai frust, și mai puțin edulcorat), chiar dacă ideea care-l străbate e nobilă: „Cel ce-și trădează fie și o singură dată principiile, pierde puritatea relației sale cu viața”. În ce are mai bun, <i>Iarba verde de acasă </i>e chiar filmul păstrării acestei purități. Stricto sensu: venirea în fire, întoarcerea la matcă a unui tânăr absolvent de facultate (matematician), care nu acceptă o „intervenție” pentru a rămâne cadru universitar și se întoarce în satul natal. Așadar, un fel de „Jurnalul unui profesor de țară” — fără abisurile escatologice și austeritatea din filmul lui Robert Bresson. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi1Tj9mGlS5pGeZdfMTPv-sSiRnHGBEJsFGO-MJXKMK2msmjImzKFwUGV5xXeBZDJ1RnNvGrL8hDXbvV4hYt2ZvDby7fTaSEOoFTIUCnMjHoK-o3XUVl9LidSTvzHDzypxGZ5DJ-oJOoe4/s1600/zamf+cojar.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="960" data-original-width="1280" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi1Tj9mGlS5pGeZdfMTPv-sSiRnHGBEJsFGO-MJXKMK2msmjImzKFwUGV5xXeBZDJ1RnNvGrL8hDXbvV4hYt2ZvDby7fTaSEOoFTIUCnMjHoK-o3XUVl9LidSTvzHDzypxGZ5DJ-oJOoe4/s320/zamf+cojar.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">„Că vor fi şi cusururi, de bună seamă. Dar, ca la orice om pe care l-ai îndrăgit, le observi, dar ţi se pare că fac parte din şarmul personajului.” — scria, la premieră, Alice Mănoiu, referindu-se la „subteranele de emoție” declanșate de „un firesc al sentimentului transmis și prin alte canale decât cele ale poveștii: un gest început și nedus până la capăt, un gând nemărturisit, o tăcere plină de tâlcce pot salva un impas dramatic”. Există și neîmpliniri (scenaristice, regizorale) în filmul lui Stere Gulea — un lirism excesiv, pe alocuri, o „rezolvare” de situații ce se apropie de o anumită zonă a conformismului (de aceea <i>Iarba… </i>e mai aproape de <i>Filip cel bun </i>decât de <i>Reconstituirea, Cursa, Mere roșii </i>sau <i>Ilustrate cu flori de câmp.</i>). Se apropie, însă nu o atinge. Tocmai de aceea, mult mai important mi se pare să spun, de exemplu, că m-am bucurat să-i revăd actorii<i>. </i>Să-l revăd nu doar pe Florin Zamfirescu, ci și pe Mihai Pălădescu. Și să observ cum, în secvența taifasului lor, la televizor se zăresc câteva cadre cu niște lebede (aluzie la zecile de flamingo care sunt unul din leit-motivele din <i>Meandre, </i>filmul lui Mircea Săucan tras de cenzură și distribuitori pe linie moartă, la fel ca alte filme ale lui Săucan — <i>Țărmul n-are sfârșit, Alerta, 100 lei</i>?). Personajul interpretat de Pălădescu e oarecum asemănător ca tipologie cu cel pe care-l joacă în <i>Meandre</i>. Atâta doar că, la Gulea, totul e bine când se termină cu bine, lichelismul, slugărnicia și ahtierea după scaunul altuia e curmată de „oameni de bine”, iar dreptatea învinge. Ca-n filme. <i>Meandre </i>era ca-n viață. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjUiFwIMyc-zIoOSPggtMIR5xoCHHweFIk9624ByyEuURUciXhvJnk83LCFv8jNGQveTfP8waN0RgITgXLWCWHsERxhrsn57DpXE6KOqhPopoHWtN1cSFyP41XV0cY-V_SJgSH-c54d2XM/s1600/zamf+maftei.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="960" data-original-width="1280" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjUiFwIMyc-zIoOSPggtMIR5xoCHHweFIk9624ByyEuURUciXhvJnk83LCFv8jNGQveTfP8waN0RgITgXLWCWHsERxhrsn57DpXE6KOqhPopoHWtN1cSFyP41XV0cY-V_SJgSH-c54d2XM/s320/zamf+maftei.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">M-am bucurat apoi să-l revăd pe Vasile Nițulescu în rolul unui tată risipitor care — înspre apusul vieții — adună și pune capăt risipirii. Cum? Întorcându-se la „plaiurile de acasă”, venindu-și în fire. Încă o dată: cumințenia din <i>Iarba verde de acasă </i>nu e — decât dacă ești de o asprime ieșită din comun — strident, iar „cazul fericit” (excepția) pe care îl prezintă filmul, în „orchestrația” unui regizor debutant în lung-metraj (pe marele ecran, pentru că Gulea a mai colaborat la <i>Apa ca un bivol negru</i>, la serialul TV <i>Sub pecetea tainei</i>), e, oarecum, la limita credibilului, sau ridicolului. Depinde cum privești. Așa cum îl privesc acum, demersul din <i>Iarba… </i>e susținut în principal de actori, chiar în partituri de (relativ) mică întindere (Octavian Cotescu, Ion Caramitru, Dana Dogaru, Ovidiu Schumacher, Rodica Mandache, Val. Săndulescu, Dorel jVișan, Melania Oproiu, Paul Lavric, Ion Cojar, Diana Lupescu, Ernest Maftei — pe lângă cei pomeniți deja). Apoi de felul în care Sorin Titel și-a adaptat pentru ecran romanul. De o imagine (Valentin Ducaru) fără accente calofile, însă nici frizând banalul. În fine, de ecoul-refren din muzica lui Radu Șerban (pe alocuri prea descriptivă) ce vine parcă dintr-o altă lume, atunci când personajul mamei defuncte apare în visul ori amintirea fiului. Sau când, la final, anunță, discret, gestul tatălui regăsit ce se duce să moară puțin, în timp ce fiul, fără să știe, cosește iarba verde și deasă și grasă de acasă…</span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj3PpSwP1feca5CIRdoG0cSD4UjfTKEgPf75qX53w7R8_y4kfgkCvRglGP4zkSj_qghKt-kTfVFbrPDC2iQqGSzAl1cHKEjxNel071nsLpTmbHFhzs5__shqQ7tbey7iR4qt1xTHTAkxnM/s1600/dana+dogaru.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="910" data-original-width="1266" height="230" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj3PpSwP1feca5CIRdoG0cSD4UjfTKEgPf75qX53w7R8_y4kfgkCvRglGP4zkSj_qghKt-kTfVFbrPDC2iQqGSzAl1cHKEjxNel071nsLpTmbHFhzs5__shqQ7tbey7iR4qt1xTHTAkxnM/s320/dana+dogaru.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<br />
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">Rezumând: <i>Iarba verde de acasă </i>e privirea proaspătă și cuminte, fără pereche, din anul cinematografic românesc 1977. Până la următorul moment semnificativ în filmul românesc de actualitate (<i>Casa dintre câmpuri </i>de Alexandru Tatos) aveau să mai treacă doi ani. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhnYgAh4qBssW7N1DwgXApsjG9o_m8Bdzt1BxUPO4yzolOkwIgkUMtY0RGus7AAHRZP052guZyp1uj4uxRMa2-HhrOIH_0aZtWkJ650GgTDWzoJcEMQVBUgVFFr1JnBvopgOGwHMxCf_ZU/s1600/nitulescu.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="960" data-original-width="1280" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhnYgAh4qBssW7N1DwgXApsjG9o_m8Bdzt1BxUPO4yzolOkwIgkUMtY0RGus7AAHRZP052guZyp1uj4uxRMa2-HhrOIH_0aZtWkJ650GgTDWzoJcEMQVBUgVFFr1JnBvopgOGwHMxCf_ZU/s320/nitulescu.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><br /></span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-88688760801021097622020-03-27T16:36:00.001-07:002020-03-27T22:55:18.831-07:00K și cum<span style="background-color: white; caret-color: rgb(28, 30, 33); color: #1c1e21; font-family: system-ui, -apple-system, BlinkMacSystemFont, ".SFNSText-Regular", sans-serif; font-size: 14px;">Vremurile pe care le trăim acum, pe partea aceasta de continent și de lume, adeveresc, o dată mai mult, zicala englezească "Life is a hard teacher: first it gives you the test, then it teaches you the lesson". Acum suntem cu toții în mijlocul unei testări (krisis - în greacă, adică cernere sau criză), iar lecția e mereu amânată. Asta pentru că e foarte greu (dacă nu cumva imposibil) de captat această lecție. Care nici nu e una singură pentru toți. Sau, chiar dacă e, receptarea </span><span class="text_exposed_show" style="caret-color: rgb(28, 30, 33); color: #1c1e21; display: inline; font-family: system-ui, -apple-system, BlinkMacSystemFont, ".SFNSText-Regular", sans-serif; font-size: 14px;">ei e personală. De ce așa? Pentru că fiecare e diferit, pentru că fiecare e cu limbajul său, cu ritmul său, cu nevoile și așteptările sale. Pentru că, deși am folosi una și aceeași limbă, cuvintele în sine se dovedesc neputincioase în afara unei atitudini favorabile. Iar o atitudine favorabilă presupune o adevărată muncă de arheologie lingvistică și semantică. Presupune să știi ce anume înseamnă cuvinte ca vină, iertare, corectitudine, greșeală, poezie, glumă, ironie, vindecare, pedeapsă, viață, moarte. Și chiar frică. Pentru că adesea omul se teme de cine nu ar trebui și nu se teme, nătâng, exact de ceea ce (sau cine) s-ar cuveni să se ferească. După cum se înfruptă din înșelătoare bucate, în vreme ce pe altele, din care s-ar putea hrăni cu folos, le lasă la o parte.<br />Uneori mă gândesc că ne amintim de moarte doar în condiții extreme, când de fapt, gândul morții ar trebui să ne urmărească fără încetare. Așa cum spun Părinții pustiei că ar trebui să trăim: ca și când fiecare zi ar fi ultima. Și de aici începe partea cea mai amuzantă (sau mai ironică): mereu socotim că ziua cea de pe urmă e încă departe. Cum făcea acel stand up comedian din <i>All That Jazz</i> atunci când a simțit în ceafă răsuflarea celei cu coasa. Și a început să negocieze: "Ia-o pe mama, ea e bătrână, eu sunt încă tânăr, pa, mama, te iubesc, dar nu vreau să mor!..." Poate că dacă am deprinde (dacă am fi deprins) rânduiala întâlnirii în libertate, în duh și adevăr, cu Atotțiitorul, am primi ceea ce ne așteaptă cu mai multă împăcare. Până una-alta, suntem - toți - pe tabla cu 64 de pătrate, în timpul meciului (a cărui durată e incertă) cu Marele Campion de șah. Nu ne rămâne de făcut altceva decât să ne jucăm rolul, propriul rol (pentru că viața e una) ca și cum am crede, ca și cum nimic nu ar fi întâmplător, ca și cum carpe diem nu ar fi un motto îngropat în veacuri apuse. Ca și cum ne-am bucura de viață ca de însuși darul suprem pe care cineva ni l-ar putea face...</span><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjIZ7Ld1lcdSHa6caOhflLt0DqAS3xQFzGghL-qnK6b11ba6F-TNcrcXOucG_UNK9kCcDKSYmUpP2he-1ZoNzja7XTdLwsKLt-voEFSM9xLqsWI7AA2OSfMGSE6IdDWqgM0HEiN9312faE/s1600/stalker-tarkovsky-e1415081757922.png" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="322" data-original-width="480" height="214" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjIZ7Ld1lcdSHa6caOhflLt0DqAS3xQFzGghL-qnK6b11ba6F-TNcrcXOucG_UNK9kCcDKSYmUpP2he-1ZoNzja7XTdLwsKLt-voEFSM9xLqsWI7AA2OSfMGSE6IdDWqgM0HEiN9312faE/s320/stalker-tarkovsky-e1415081757922.png" width="320" /></a></div>
<br />Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-13312360650200976562020-03-22T14:32:00.001-07:002020-03-22T14:49:31.679-07:00Enjoy the silence<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Times; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Recitesc răspunsul pe care Andrei Tarkovski l-a dat unui jurnalist care-l întrebase: „Vă iubiți propria persoană? Ați dori să fiți diferit?” Ceea ce urmează e un fel de <i>summa cinematografica, </i>în variantă demo, a cineastului poet care se considera mereu responsabil pentru arta sa și căuta să-i slujească el ei, iar nu viceversa (cum se întâmplă adesea), prin cele 8 1/2 filme-mărturie (sau filme-spovedanie) pe care le-a lăsat: „Nu mă iubesc. Noi, oamenii, nu ne iubim îndeajuns. Cel care nu-și cunoaște rostul în viață nu poate avea dragoste nici față de propria persoană, nici față de alți oameni. Nu mă iubesc îndeajuns, așa că nu iubesc oamenii îndeajuns... Dar mi-aș dori să pot. Unul din defectele mele majore este nerăbdarea. Încerc să scap de ea, dar nu reușesc. Nu sunt îndeajuns de îngăduitor pentru vârsta mea. Iar asta îmi aduce multă durere, pentru că nu găsesc necesara milostenie față de oameni. Pur și simplu, oamenii mă întărâtă....” E exact rezumatul <i>Oglinzii </i>pus în cuvinte de femeia de servici care participase — în avanpremieră — la o vizionare în cerc restrâns, alături de jurnaliști, critici de film și alți firoscoși care se contraziceau întruna cu privire la sensul filmului. (Care, e ce-i drept, cel mai „ermetic” și mai „personal” film tarkovskian.) Ea a fost cea care a spus doar atât: „E un film despre un om care trage să moară, se gândește la răul pe care l-a făcut celor dragi și nu știe cum să-și ceară iertare...”</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Times; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Presupun că și Tarkovski era „pe cale” și-și cunoștea rostul prin chiar faptul că-și punea neobosit problema sensului vieții. (Constantin Noica: „Viața n-are niciun rost? Dă-i tu unul!”). Nu despre asta este vorba. Răspunsul lui Tarkovski trimite, mai degrabă, spre lipsa de consecvență a omului (chiar a celui preocupat să se cerceteze, să-și găsească un rost). E acea destăinuire paulină din Epistola către Romani (7.15-19): „...Pentru că ceea ce fac nu știu, căci săvârșesc nu ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc... Fiindcă a voi binele este în mine, dar a face binele nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela în săvârșesc...” Da, numai că această logică a paradoxului o poți primi cu folos doar dacă nu cauți — amăgindu-te — soluții de-a gata. Și soluții de-a gata (pentru nefericirea personală sau a întregii umanități, pentru neînțelegeri din diverse pricini, pentru neiubire etc.) sunt cu duiumul. Dostoievski avertiza că ele sunt doar un substitut înșelător al idealului pe care (în Tradiția Bisericii sale) îl numea „Dumnezeul cel viu”. Un secol mai târziu, Tarkovski a reluat discuția și — în aceeași Tradiție (dacă lăsăm la o parte lectura în grilă SF a <i>Călăuzei</i> — i-a spus „Zona” (stricto sensu: Camera Dorințelor). E de ajuns să încetezi a-L mai căuta pe „Dumnezeul ce viu”, spunea Fiodor Mihailovici, pentru a-L înlocui cu un idol de lemn, de metal sau — cum se întâmplă în „minunata lume nouă” plăsmuită de Dostoievski în opera sa — imaginar: sub forma ideologiilor. E greu de crezut însă că scrierile sale sunt plăsmuiri, iar nu locuri geometrice (și profetice) unde-și dau întâlnire, pe balansoarul unuia și aceluiași gând, realul cu fantasticul... Acolo (la fel ca în <i>Demonii, Karamazovii </i>sau ca în visul lui Raskolnikov din <i>Crimă și pedeapsă, </i>cu „ciuma înfiorătoare, nemaiauzită și nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa”) nu mai e loc pentru credința despre care vorbea Călăuza („Mai presus decât orice, să credeți!”) în <i>Stalker. </i>În zadar, pentru că Scriitorul și Profesorul, deși aveau ochi și aveau urechi, tot nu pricepeau — nici fericirea, nici poezia, nici răstignirea (ori batjocura adusă Celui fără de vicleșug prin cununa de spini cu care Scriitorul se joacă cinic). </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Times; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
</div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Times; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Pe de altă parte, ceea ce e de priceput ține de un anumit angajament lăuntric, de o anumită consecvență față de binele pe care îl voim (iar noi știm că îl voim) dar făptuim doar contrariul său și — mai ales — de răbdare. Acea răbdare ce ne ajută să rezistăm până la capăt, să nu încremenim în proiect, ci să biruim. Acea răbdare ce ne ajută să isprăvim o zi pe săptămână (cum se spune despre Gandhi) fără să vorbim cu nimeni. În lipsa ei apar toate belelele și tot răul pe care, fără să vrem, îl săvârșim. Întrebarea ce rămâne, în această Europă care „va muri”, pentru că „creștinismul a făcut Europa”, iar „creștinismul a murit” (Geroges Bernanos), e: Câți din cei răstigniți mai au tăria (și gândul limpede) de a rosti vorba bună către cei ce nu iubesc (și nu se iubesc) îndeajuns: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”? …</span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgeeyAJXsbxpAVi0irGFjhhvzFzV2ZezlpYt0i15JITYsfDaS3jabNakeN6ePaFJ1SKF_b593FOYA0-oxhRiMAmmO8BKBGQwQSAC178BzbIMSM-t60IZ9PI6dKT3g4gY7GqscCskUZEslc/s1600/leonardo.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1030" data-original-width="750" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgeeyAJXsbxpAVi0irGFjhhvzFzV2ZezlpYt0i15JITYsfDaS3jabNakeN6ePaFJ1SKF_b593FOYA0-oxhRiMAmmO8BKBGQwQSAC178BzbIMSM-t60IZ9PI6dKT3g4gY7GqscCskUZEslc/s320/leonardo.jpg" width="233" /></a></div>
<div>
<span style="font-kerning: none;"><br /></span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-16083482562173403672020-03-17T15:43:00.003-07:002020-03-17T15:59:56.796-07:00Bergman și zeul absent<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">După <i>Ikiru, Nostalghia </i>și <i>Offret</i>, am revăzut — cu Ioan — <i>A șaptea pecete</i>. Am ajuns din nou la el (după mai mulți ani) din câteva pricini conjugate. Mai întâi, pentru că Max von Sydow, interpretul Cavalerului, acum câteva zile (pe 8 martie, la 90 de ani) a pierdut cu adevărat partida de șah cu „nobilul stăpân” la care — într-una din ultimele secvențe — se închină personajele filmului. Apoi mai e și psihoza globală și apocaliptică a noului virus, abil fabricată și întreținută de oculți playeri. <i>A șaptea pecete, </i>prin însăși trama sa,<i> </i>respiră un fior traductibil prin același „Dies irae”. Totuși, dincolo de nota tragi-comică, mai e și senzația paradisiacă pe care ți-o lasă prezența luminoasă a saltimbancilor nomazi din filmul scris și regizat de Ingmar Bergman în urmă cu peste 63 de ani. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiOeFa7u6mo3BWoKoAcny2GNqixOf0xorqAwuF6Q1aC3VmhvnvFT2ue-jww574sV3ejG5GoQg2Fq0QNtBOxUFIAofOGB_C8ARGP34Uyo_uJA8b1i-knH-gpXS_0axWkZZ4aP69NZ5x9ElE/s1600/seal4.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="315" data-original-width="475" height="212" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiOeFa7u6mo3BWoKoAcny2GNqixOf0xorqAwuF6Q1aC3VmhvnvFT2ue-jww574sV3ejG5GoQg2Fq0QNtBOxUFIAofOGB_C8ARGP34Uyo_uJA8b1i-knH-gpXS_0axWkZZ4aP69NZ5x9ElE/s320/seal4.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;"><br /></span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Foarte interesant cum, și în acest caz (ca, de altfel, în întreg „cazul Bergman”), fiecare ia ceea ce caută și-i întreține interesul și atenția. Bunăoară, scepticii, recunoscând ca marcă a problematicii de tip bergmanian sugestia că „Dumnezeu tace”, salută ideea că omul — îngrozit de propria moarte iminentă — își face un idol din frica de necunoscutul „marii treceri” și o numește „Dumnezeu”, sau pe aceea că ea, această frică paralizantă, este de secole abil orchestrată — prin instituționalizare — de către Biserică. Prin contrast, viziunile saltimbancului cu Maica Domnului ce-l învață pe pruncul Iisus să facă primii pași par copilării desuete. Ce-i drept, din câte știu, Bergman nicicând n-a fost mai copil (mai curat cu inima) decât în <i>A șaptea pecete</i>. În ciuda problematicii escatologice pe care — printre giumbușlucuri și (auto)ironii — o aduce în discuție. Pe de altă parte însă, recitind considerațiile lui Nicolae Steinhardt despre <i>acel </i>Hrist ce strigă, pe cruce, „Eli, Eli, lama sabahtani!”, înțeleg — o dată mai mult — că artistul (atunci când nu e dublat sau înlocuit de un ideolog sau de un politician lozincard) a venit pe lume ca să vestească nevoia omului de a înțelege și chiar de a se mira. De aceea arta nu se adresează celor bolnavi de certitudini și obsedați de corectitudini și autoîndreptățiri morale. Astfel, în ajunul celei din urmă „faceri a lumii” (pe 15 martie, cu puțin înainte de începutul carantinei) descopăr posibile piste de pornire pentru o apropiere <i>altfel </i>de opera lui Dostoievski sau Tarkovski, Soloviov sau — de ce nu? — Bunuel și Bergman în chiar acest fragment din <i>Jurnalul fericirii. Manusrisul de la Rohia</i>: </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-family: "helvetica neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;"><span class="Apple-tab-span" style="white-space: pre;"> </span></span><span style="-webkit-font-kerning: none;"><span style="font-family: "trebuchet ms" , sans-serif;">„Dumnezeul nostru ne cere să trăim în lumea aceasta ca și cum <span class="Apple-tab-span" style="white-space: pre;"> </span>El nu ar fi. El se lasă izgonit din lume, pe cruce. Prin urmare, Dumnezeu în lume e slab și fără putere și numai așa ne poate El ajuta și ne poate fi de folos aici: prin slăbiciunea, neputința și suferințele sale de răstignit. Matei 8.17 ne arată că Hristos ne ajută nu prin atotputernicia sa, ci prin însușiri exact opuse. Urmează dialectica: Dumnezeu cel absent (pe care nu-l poți chema în orice clipă, să te scoată din necazuri și greutăți) este Dumnezeul cel adevărat. Dumnezeul cel fals, idolul, Dumnezeul „religiei” (nu al Bib<span class="Apple-tab-span" style="white-space: pre;"> </span>liei), este acel <i>deux ex machina</i> care-i prezent când oamenii au nevoie de el, care vine când e chemat. Adevăratul Dumnezeu nu vine când e chemat: este cel care nu a venit la Hristos în <span class="Apple-tab-span" style="white-space: pre;"> </span>grădina Ghetsimani și nici pe cruce, să-l scape din pătimire. Dumnezeul cel fals, mecanismul locuitor, e o iluzie a „religiei”. Cel adevărat e prezent numai pe și prin cruce El poate ajuta lumea doar prin neputința și chinurile sale. Oamenii, desigur, vor un Dumnezeu atotputernic și săritor, să <span class="Apple-tab-span" style="white-space: pre;"> </span>le rezolve necazurile. Dar Dumnezeu în Hristos nu e puternic, ci slab — și numai sub înfățișarea aceasta a Sa le poate fi de priință.” </span></span></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhRVzLduCkg4OWai2WHCH1TtgduT9BKON9Ibe9AJCEPKdISFfJOztBgxdVlghYvnM06zk6TAEfBbY52GQhWKoaOXDUgrrXjWiu5scn-MFp714MQSfeVOdusgYqOkRxn54ENI1ztadmmKWk/s1600/seal1.gif" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="275" data-original-width="361" height="243" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhRVzLduCkg4OWai2WHCH1TtgduT9BKON9Ibe9AJCEPKdISFfJOztBgxdVlghYvnM06zk6TAEfBbY52GQhWKoaOXDUgrrXjWiu5scn-MFp714MQSfeVOdusgYqOkRxn54ENI1ztadmmKWk/s320/seal1.gif" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><br /></span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">De-a lungul anilor l-am regăsit pe Dumnezeu sub <i>această </i>înfățișare (prezență ce pare că se retrage tocmai pentru a nu fi tentați să o iubim așa cum zgârcitul își prețuiește comoara) și la Bunuel, Dreyer, Bergman, Tarkovski, Ceylan, dar și în filme de Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Veroiu sau, mai recent, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude, Gabriel Achim sau Andrei Cohn. Este o înfățișare defel populară, iar împărtășirea ei celor „slabi de înger”, ce așteaptă semnele concrete ale unui „Dumnezeu atotputernic și săritor”, un fel de „deux ex machina”, poate avea consecințe din cele mai catastrofale. Așa cum tot Bergman povestește, în <i>Lumină de iarnă</i>, unul din episoadele tripticului său pe tema credinței (sau — depinde cum o iei — „urâciunii pustiirii” pricinuite de necredință). </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi42fDBI2XMedgeZ2rT1-HpL4hqiAw0FL1-TonRuxopyu4-oFietBSB_z6tb8WmfTaV6Ai3c2F1nJ9UQR54D6HZLfxyTXwB7SG4mgsPGWHGpDPjbRHqlAuyWj5qWJgY74khv5q3rii2hIw/s1600/175581-004-D6659E8C.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="389" data-original-width="550" height="226" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi42fDBI2XMedgeZ2rT1-HpL4hqiAw0FL1-TonRuxopyu4-oFietBSB_z6tb8WmfTaV6Ai3c2F1nJ9UQR54D6HZLfxyTXwB7SG4mgsPGWHGpDPjbRHqlAuyWj5qWJgY74khv5q3rii2hIw/s320/175581-004-D6659E8C.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><br /></span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-4628404524242938372020-03-15T15:17:00.000-07:002020-03-15T15:17:05.945-07:00Sacrificiul 2.0<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Times New Roman"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">Întotdeauna am fost de părere că <i>Sacrificiul </i>e filmul cel mai puțin împlinit al lui Tarkovski. De aceea l-am văzut de cele mai puține ori, în comparație cu celelalte 7 1/2 filme ale sale, unde trecerile din real în vis ori imaginar mi se par mult mai firești, deloc forțate. I-am găsit circumstanțe atenuante: regizorul — <i>divul — </i>se îmbolnăvise grav în timpul filmărilor, iar montajul final — din câte am înțeles — nu i-a aparținut în exclusivitate. Precipitarea evenimentelor din ultimele zile mi-a făcut poftă să-l revăd — via<i> Nostalghia</i>. În felul acesta, Ioan a ajuns să vadă în întregime „baletele vizuale” tarkovskiene (mai rămâne să-i arăt <i>Tempo di viaggio</i>, realizat împreună cu Tonino Guerra), ocazie cu care am constatat că un copil de zece ani (neîmpliniți) îi poate primi infinit mai ușor universul audio-vizual decât sofisticații și mofturoșii comentatori adulți, pasionați de cinema, care se iluzionează că cinema-ul e totul. Dar cinema-ul — nici chiar pentru Tarkovski — nu e totul. Așa cum teatrul nu e totul pentru personajul principal din <i>Sacrificiul. </i>Alexander cunoscuse cândva faima scenei cu roluri shakespeariene și dostoievskiene (Richardt al III-lea și Prințul Mîșkin), după care — pentru că, în culmea gloriei, nu a mai putut să se urce pe scenă — a studiat (și apoi profesat) filosofia, estetica și istoria religiilor. Și a ajuns robul liberului său arbitru.</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Times New Roman"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Am revăzut <i>Sacrificiul </i>de ziua praznicului Sf. Grigore Palama și, pentru prima oară m-am bucurat de el, asta poate și pentru că l-am privit cumva cu gândul la uluitorul <i>Malmkrog</i>, filmul lui Cristi Puiu inspirat din scrierile lui Vladimir Soloviov, prezentat (și premiat) la Berlinale 2020. Și-ntr-adevăr, te apropii mai ușor de Tarkovski (inclusiv de acest <i>ultim </i>Tarkovski) dacă accepți, împreună cu Alexander, că noi, oamenii, suntem orbi și nu înțelegem nimic. Că — deși înțelegem, într-o anumită măsură, că moartea nu există — suntem îngroziți de gândul morții, care ne panichează. Personajele din <i>Sacrificiul </i>sunt și ele niște „suflete moarte” în care pâlpâie, totuși, un dram de nădejde. În cătunul suedez unde s-au stabilit Alexander și Adelaide, biserica (unica) s-a închis. Alexander, care primește cadou de ziua sa (de la Victor, cel mai bun prieten al său, obosit de viață sau, mai exact, de lipsa ei) un album de icoane bizantine spune, contemplându-le: „Câtă profunzime și câtă duhovnicie! Și câtă simplitate. Dar toate astea s-au pierdut în vremea noastră…” Ieșirea din acest mod de a trăi fără nicio rânduială o poate aduce redeprinderea unui ritual banal, cum ar fi — spune Alexander — gestul de a arunca în chiuvetă un pahar cu apă dimineața, zilnic, la aceeași oră. Sau acela de a căra într-o găleată apă — tot zi de zi — pentru a uda un copac uscat până când va înfrunzi. Așa cum se întâmplă în pilda desprinsă din <i>Pateric </i>pe care Alexander i-o istorisește fiului său „mut ca un pește” (fusese operat la gât și o săptămână nu are voie să vorbească), după care îi spune: „La început a fost Cuvântul”. Până atunci însă, personajele din <i>Sacrificiul </i> privesc la televizor, unde se transmite „un comunicat de mare importanță pentru țară” — foarte asemănător cu pororoca mijlocului de martie 2020 — ce anunță iminența unui război atomic devastator pentru întreaga planetă. (În Uniunea Sovietică, la doar câteva luni după premiera filmului, s-a produs catastrofa nucleară de la Cernobîl.) </span></div>
<br />
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Times New Roman"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">Alexander cunoaște toată durerea drumului înapoi (etimologic: <i>nostalghia</i>) pe care o presupune apropierea (sau reapropierea) de Cuvântul — Împărat al Slavei, pe care îl vedem, pe parcursul filmului, în reproduceri și copii 2D (<i>Adorația Magilor </i>de Leonardo da Vinci<i>, </i>câteva icoane bizantine), în reprezentarea 3D a crucifixului din camera Mariei, singura nădejde — crede poștașul firoscos Otto — pentru o omenire ce trăiește într-o „civlizație a păcatului” (adică a fleacurilor, a mofturilor, a compromisurilor deloc necesare). Neobișnuit cu limbajul rugăciunii înțeleasă ca supremă ofrandă (însă gata să recunoască în icoană o formă de rugăciune în culori), Alexander — speriat de bombe — rostește „Tatăl nostru” și cere Atotputernicului să nu piardă lumea, să o facă iar „așa cum a fost”. Iar aici Tarkovski se întâlnește cu Bunuel, atunci când hoțul pedepsit pentru furt cu tăierea mâinilor din <i>Simion al deșertului </i>îi cere stâlpnicului sihastru să facă o minune și mâinile șă-i fie din nou „așa cum au fost”. Ceea ce se și întâmplă, implicația fiind că furul își continuă, tot ca altădată, vechiul său obicei. În <i>Sacrificiul, </i>ruga lui Alexander se împlinește, am putea spune, în același fel. Lucrurile (și compromisurile, inclusiv triunghiul Alexander-Adelaide-Victor) rămân cum au fost. Da, numai că filmul — după arderea de tot a „casei mincinoase” (propriul domiciliu conjugal) — se termină cu gestul copilului său care se opintește cărând găleți cu apă pentru a uda copacul uscat. Iar apoi, întins pe spate sub crengile sale ce par niște ramuri de spini, rostește cu glasul încă firav: „La început a fost Cuvântul… De ce e așa, tată?”</span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEht-OxUBt1TCahHwa_02nFlJJR8wY-6HYC-TfjUh2b9nWQyXzwsl_KSI4smiwA7IZ9JB1BElW7vQtLfPL_uZ68j3yVRzuS2yfoSoo13onuc7gWX-qT1bUZCRvPR43U8BTLalB5PaB10Tf0/s1600/sacrifice_coverjpg.jpeg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1024" data-original-width="825" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEht-OxUBt1TCahHwa_02nFlJJR8wY-6HYC-TfjUh2b9nWQyXzwsl_KSI4smiwA7IZ9JB1BElW7vQtLfPL_uZ68j3yVRzuS2yfoSoo13onuc7gWX-qT1bUZCRvPR43U8BTLalB5PaB10Tf0/s320/sacrifice_coverjpg.jpeg" width="257" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Times New Roman"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><br /></span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-51652835133878353362020-03-13T13:24:00.003-07:002020-03-13T14:20:05.825-07:00Nostalghia 2.0<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Times New Roman"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Times New Roman"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">Am văzut întâia oară <i>Nostalghia </i>în ziua când Tarkovski a pășit în lumea umbrelor — 29 decembrie 1986. Atunci, Televiziunea Belgrad a organizat ad-hoc o masă rotundă în care o serie de jurnaliști și cineaști iugoslavi au vorbit despre viața și opera lui, după care au difuzat <i>Nostalghia</i>. Abia după vreo zece ani aveam să-l revăd, cu subtitrare în engleză. De atunci îl redescopăr mereu. Azi — pe fondul psihozei generate de carantina instituită la scară națională, după ravagiile făcute de coronavirus în Italia și alte câteva țări — l-am revăzut cu Ioan. O serie de semne și replici din <i>Nostalghia </i>(dar și din <i>Sacrificiul</i>, ultimul film al lui Tarkovski) par — și în contextul actual — profetice. Bunăoară, împărțirea lumii în „așa-zișii sănătoși” și „așa-zișii bolnavi” sau agățarea omenirii de iluzii (cum e aceea că apele termale de la Bagno Vignoni te fac nemuritor) și neputința ei de a conștientiza rușinea față de calea greșită pe care a apucat-o. Titlul filmului spre aceasta trimite: durerea (<i>algos</i>) drumului spre casă (<i>nostos</i>), atunci când te-ai rătăcit. Durere (sau dificultate) pe care o cunoaște și Eugenia (translatoarea ce îl însoțește pe Andrei în peregrinările sale italiene) atunci când intră într-o biserică și, la îndemnul paracliserului, încearcă să îngenuncheze. „Nu pot!” — spune ea și se lasă păgubașă. „Dacă cei care vin la biserică sunt doar vizitatori, iar nu rugători, nu se întâmplă nimic…” — spune el. „Dar ce să se întâmple aici?” îl întreabă ea cu scepticismul moștenit parcă de la Scriitorul și Profesorul din <i>Stalker.</i> „Ceea ce îți dorești cel mai tare, lucrul după care tânjești cel mai tare” — îi răspunde el. Călăuza din <i>Stalker </i>o spunea pe șleau: „Fericirea!” Paracliserul apucă să-i mai spună: „Vrei să fii fericită, dar sunt alte lucruri mai importante decât fericirea în viața ta…”. Tarkovski insista asupra conotațiilor termenului de <i>nostalgie</i>, care dorea să nu fie în niciun caz confundat cu <i>melancolia</i>. Așa cum va fi simțit că icoana bizantină („atât de simplă și totodată de profundă” — spune despre ea Alexandr din <i>Sacrificiul</i>) e cu totul altceva decât tabloul religios sau Biserica (întruchiparea idealului omenesc) altceva decât o sectă, o organizație neguvernamentală sau un partid politic. „Biserica însă, scria Tarkovski în Jurnalul său, s-a prăbușit.” Întregul demers cinematografic al lui Tarkovski stă sub semnul <i>nostalghiei,</i> al drumului înapoi spre acest „acasă” uitat (pierdut, descompus, fragmentat, prăbușit), al acestui calcul absurd vopsit pe unul din pereții locuinței lui Domenico: 1 + 1 = 1. Pentru că „un strop de ulei plus un strop de ulei formează nu doi stropi, ci un strop mai mare”. În fapt, unitatea omenirii e tot mai fărâmițată. Acesta e și motivul pentru care Domenico își dă foc într-o piață centrală din Roma, iar gestul său radical (asemenea cataclismului nenumit ce declanșează criza personajelor din <i>Sacrificiul</i>) pare să fie primit cu inimi împietrite. Și totuși, și totuși, în <i>Sacrificiul </i>(nu în <i>Nostalghia</i>), se întrevede nădejdea — în finalul care, prin gestul copilului de a uda copacul uscat, ilustrează pilda ascultării din <i>Pateric. </i></span></div>
</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh7sWsiHvePtBXcNuW7mm_RTSA5b3HMHWcmOvodgVWA3GAmO7CWzTSulBgL6qJx52UxB7hKjb4wW2YiVOAIRzO9Nr_flOcSwtYhBfCIB6AMCzq73cfDLinKdLEEM35QiXPTqUl0PGNPk5Q/s1600/Andrei+Tarkovsky%252C+Nostalghia%252C+1983.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="854" data-original-width="1200" height="227" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh7sWsiHvePtBXcNuW7mm_RTSA5b3HMHWcmOvodgVWA3GAmO7CWzTSulBgL6qJx52UxB7hKjb4wW2YiVOAIRzO9Nr_flOcSwtYhBfCIB6AMCzq73cfDLinKdLEEM35QiXPTqUl0PGNPk5Q/s320/Andrei+Tarkovsky%252C+Nostalghia%252C+1983.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Times New Roman"; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><i><br /></i></span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-4635066323105521572020-02-03T12:25:00.004-08:002020-02-03T14:35:11.466-08:00Încă una din micile ironii ale vieții<i>Noul Cinema - două decenii și ceva. Secvențe din filmul românesc la început de mileniu trei, </i>volumul apărut în ianuarie 2020 la Ed. Noi Media Print, București (editor Emil Stanciu, layout Arpad Harangozo) e un comentariu pe marginea unui pariu deopotrivă pierdut și câștigat. Pariul pierdut este al regizorului Mircea Veroiu, care, revoltat pe „impertinența debutanților”, spre jumătatea anilor 90 credea că „deșertul cultural” - în România - se află „înainte, nu în urmă”. Cinemaul realist început de Cristi Puiu cu <i>Marfa și banii, </i>continuat de Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean, Călin Netzer, Cristian Nemescu, Radu Jude, Constantin Popescu, Adrian Sitaru, Andrei Cohn, Gabriel Achim, Igor Cobileanski, Adrian Sitaru, Marian Crișan, Bogdan Mirică, Răzvan Georgescu, Hano Hoefer, Valeriu Andriuță, Anca Damian și încă alții - despre care am scris pentru acest volum - reprezintă pariul câștigat cu brio de acești autori în raport cu o cinematografie, spre final de mileniu doi, agonizantă. În ceea ce mă privește, am ajuns destul de greu la filmele lor, așa cum am ajuns să redescopăr (de fapt, să descopăr cu adevărat) destul de târziu cele câteva accidente fericite din cinematografia românească ante 1990 care au pregătit terenul pentru cinemaul realist sau minimalist sau observațional practicat de sus-pomeniții cineaști - filmele lui Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, precum și câteva filme de Stere Gulea, Dinu Tănase, Ada Pistiner. De ce târziu? Pentru că - în adolescență și post-adolescență - rezervele mele de entuziasm aveau să-mi fie alimentate exclusiv de un alt tip de cinema practicat în România la fel de - fericit - accidental: filmele lui Mircea Săucan și Dan Pița, câteva filme de Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Veroiu. (Ca să nu mai pomenesc de filmele-poem din lumea mare - de la Tarkovski, Paradjanov, Abuladze, Mihalkov, Mizoguchi, Kurosawa, Ray, Menzel, Forman, Kursturica, până la Orson Welles și Bob Fosse.) Faptul că am ajuns, în fine, și la filmele care au marcat revirimentul cinemaului realist românesc de după 2000, că am ajuns să mă bucur de ele, să le deslușesc tâlcul ascuns în aparenta „neutralitate”, să scriu cu bucurie despre ele, este, poate, una din micile ironii ale vieții. Pe care am primit-o ca pe un - cu totul nesperat - dar.<br />
<div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgnB4xvEIQl6ewVVlMnHVl04g5og6L2EiPLfLVDiWj163k_3OhVpW1jgoaeWcJA3bP4c9mndUq2JH-Qr5ssPCuWXB5gzHCNdBvjW6UlQBEMeE4UrmtaMKxnpweVwDpeuzVJ9bZfckUxqRA/s1600/NCRcover.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="745" data-original-width="1600" height="148" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgnB4xvEIQl6ewVVlMnHVl04g5og6L2EiPLfLVDiWj163k_3OhVpW1jgoaeWcJA3bP4c9mndUq2JH-Qr5ssPCuWXB5gzHCNdBvjW6UlQBEMeE4UrmtaMKxnpweVwDpeuzVJ9bZfckUxqRA/s320/NCRcover.jpg" width="320" /></a></div>
<div>
<br />
<br /></div>
</div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-24280289187249894372020-01-05T16:30:00.004-08:002020-01-05T16:30:51.941-08:00Ilf & Petrov by Matyas & Bandi<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"><b></b></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Teatrul, chiar și atunci când e jucat într-o limbă care nu îți e familiară, poate fi un prilej de profundă uimire și încântare. Cu condiția să fie Teatru. Să „vorbească” limbajul Teatrului. Să pună în valoare talentul și dăruirea artiștilor — actori, scenografi, compozitori, dramaturgi — pentru care viața însăși capătă sens doar în măsura în care este transfigurată prin eliberarea de tot ceea ce o sluțește: minciuna, ipocrizia, ideologizarea, depoetizarea și, în ultimă instanță, dezumanizarea. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgpBNvcio2yVoXMkcjfYLGNu-Fw4YbkeowEm0NXsEXJpeawmBrMQzz8T1EFDs0PnNkVBlGuTTFgJ2ARsPxh1Bkgqz2CmqK6xjAvDn0LQMh6T5oyUXO0PVKD-Ze3gr8m8p8DITvYRWG5q5M/s1600/1.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="442" data-original-width="1164" height="121" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgpBNvcio2yVoXMkcjfYLGNu-Fw4YbkeowEm0NXsEXJpeawmBrMQzz8T1EFDs0PnNkVBlGuTTFgJ2ARsPxh1Bkgqz2CmqK6xjAvDn0LQMh6T5oyUXO0PVKD-Ze3gr8m8p8DITvYRWG5q5M/s320/1.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">În 2016, când am văzut cel dintâi spectacol la Teatrul Maghiar de Stat (TMST) din Timișoara — <i>Opera cerșetorilor</i>, în regia lui Kokan Mladenovic, unul din cele mai sonore nume în regia de teatru din Serbia<i> </i></span><span style="-webkit-font-kerning: none; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal;"><i>— </i></span><span style="font-kerning: none;">am fost, mărturisesc, încântat, uluit, vrăjit. Câteva luni mai târziu (între timp am mers și la alte spectacole ale teatrului) aveam să-l revăd. La terminarea spectacolului l-am întrebat pe actorul <a href="http://www.tm-t.ro/ro/?page=actor&pid=5">Bandi András Zsolt</a> dacă ei sunt cumva „stat în stat”. Foaierul TMST este relativ mic și familiar. După ce actorii — despărțindu-se de măști, peruci și costume — redevin ei înșiși, se întorc la statutul lor civil și adesea discută cu publicul dornic să intre în vorbă cu ei, să comenteze ce tocmai văzuse. Nu mai vorbisem niciodată cu Bandi, astfel că întrebarea (adresată, evident, în românește) i se va fi părut cel puțin bizară. „În ce sens?” — a venit răspunsul lui. „Păi nu vedeți ce se întâmplă aici, ce spectacol ați făcut?!…” „A, în sensul acesta…” </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj7YMRCz6p2aKZqJbUbqjA6DdtRB_jUT51WYP81635lMohDOODyMInqKsYl31wgiG8zrNa9eY-xMgr_SxU6JMPfUe_dlBda1iLOrlbNP51TMc86j_xpmFfS-RtHH1S2c65YsdgBnNNuzf0/s1600/2.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1063" data-original-width="1600" height="212" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj7YMRCz6p2aKZqJbUbqjA6DdtRB_jUT51WYP81635lMohDOODyMInqKsYl31wgiG8zrNa9eY-xMgr_SxU6JMPfUe_dlBda1iLOrlbNP51TMc86j_xpmFfS-RtHH1S2c65YsdgBnNNuzf0/s320/2.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Aveam să mă reîntâlnesc cu Bandi și cu colegul său de scenă (și de facultate) <a href="http://www.tm-t.ro/ro/?page=actor&pid=20">Mátyás Zsolt Imre</a> la noi și noi premiere. În <i>Sonetul 66 </i>și <i>Swan Lake Revisited </i>(în regia aceluiași Kokan Mladenovici) și <i>Incendii </i>(regia Radu Alexandru Nica) au jucat — alături de alți actori, desigur — amândoi. În <i>Ultima mutare </i>și <i>Dansând în noapte </i>(regia Kocsárdi Levente)<i>, Pace în Itaca </i>(regia Boris Liesevic)<i>, La comun </i>(regia Radu Alexadru Nica)<i>, După ploaie </i>(regia Csábi Anna)<i>, Wiener Waltzer </i>(regia Szász Enikő)<i>, Henric al IV-lea </i>(regia Victor Ioan Frunză)<i>, Ursulețul Winnie Puh </i>și <i>Avalanșa </i>(regia Kedves Emőke)<i>, Exit </i>(regia Schilling Árpád)<i>, Rabenthal </i>(regia Radu Afrim)<i>, Someone From Home</i> (proiect coregrafic coordonat de Silke Grabinger)<i> </i>apărea când unul, când celălalt. Sfârșitul anului 2019 i-a găsit pe amândoi în pline repetiții pentru <i>Contesa Zeppelin și mobila stil </i>(regia Kedves Emőke)<i>. </i>Cea dintâi premieră a TMST din 2020 marchează, pentru fiecare în parte, un sfert de veac de comună experiență scenică, la care se adaugă anii de studenție din Institut. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjRPUYF60Od8rZIkSKe2fFc7YWNFFvizhzrTxUEtmg5C9X8Hb-EyL1CKxZX3_gnuLaywxSKcf8NEhy1wSNL_ap95AMys0mlTKOoc1KoH5laukokNKaebpFg0oO9wqJTX4SX00rXN-DvobM/s1600/3.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1065" data-original-width="1600" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjRPUYF60Od8rZIkSKe2fFc7YWNFFvizhzrTxUEtmg5C9X8Hb-EyL1CKxZX3_gnuLaywxSKcf8NEhy1wSNL_ap95AMys0mlTKOoc1KoH5laukokNKaebpFg0oO9wqJTX4SX00rXN-DvobM/s320/3.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;"><i>12 scaune, </i>cunoscutul roman al lui Ilf și Petrov publicat în 1928 devine, în <i>Contesa Zeppelin</i>, un pretext pentru o călătorie amuzantă și (auto)persiflantă în universul de taină al actorului care, după trei decenii de slujire a scenei, se întreabă cum arată viața fără de rutină, ce anume așteaptă de la viață un actor sau, pur și simplu, un om care mereu schimbă măști. Succesul? Poate sinele trădat de rolurile sub care omul, actor de profesie sau de nevoie (pentru că și în viață sinceritatea mărturisirii e cel mai teribil risc), își ascunde necontenit adevărata identitate? Sau poate prezența aceea de spirit pe care, sub forma unei concentrări maxime (sau a unei străluciri vagi, ca de auroră boreală), o acumulezi atunci când pescuiești, nemișcat, pe malul unui lac. </span></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh1G9crSFbFCO5TiqZsW5L2YLULMki2HFndRmGTvUFMgHsXfGtULxoxco5gjznoI-9B2Sq2_c4fNBHlBxfXd8EZyahc0HArLdYZzfye27MjNEYnGx5VtbbBBwn8LrcEPlhwnGBQd3WnQnU/s1600/4.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="1576" data-original-width="1054" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh1G9crSFbFCO5TiqZsW5L2YLULMki2HFndRmGTvUFMgHsXfGtULxoxco5gjznoI-9B2Sq2_c4fNBHlBxfXd8EZyahc0HArLdYZzfye27MjNEYnGx5VtbbBBwn8LrcEPlhwnGBQd3WnQnU/s320/4.jpg" width="214" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Comedie „pastorală, tragi-comico-istorică” și „pur-sânge”, <i>Contesa Zeppelin</i> este — în mare măsură — susținută de verva, naturalețea și mobilitatea cu care, vreme de două ceasuri, <a href="http://www.tm-t.ro/ro/?page=actor&pid=5">Bandi András Zsolt</a> și <a href="http://www.tm-t.ro/ro/?page=actor&pid=20">Mátyás Zsolt Imre</a> trec de la un personaj la altul. În total, vreo douăzeci și cinci (inclusiv câteva travestiuri și „compoziții”), jucând pe rând aceleași personaje. Punctată de muzica lui <a href="http://www.tm-t.ro/ro/?page=actor&pid=106">Cári Tibor</a>, naveta actorilor de la o ipostază la alta se petrece în spațiul scenic mobilat de <a href="http://www.tm-t.ro/ro/?page=actor&pid=34">Albert Alpár</a>, autorul decorului și al costumelor. Umorul se apropie de zona farsei absurde și a comediei bufe. Dimensiunea tragică o păstrează, poate, retorica întrebării ce declanșează <i>quest</i>-ul — zadarnica zbatere omenească — întru aflarea … nimicului. Pentru că, atunci când ți se pare că ai dobândit totul (adică cele 12 scaune moștenire în familie, semn al unei lumi fascinante, dar iremediabil pierdute), înțelegi că de fapt nu ai (nu posezi) nimic. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"><b></b></span><br /></div>
<br />
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica; font-size: 13px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-48634953733463750992019-12-08T13:40:00.001-08:002019-12-09T04:14:19.977-08:00Inocență neprotejată<div class="separator" style="clear: both; text-align: left;">
În timp ce Raluca viziona, la mall, <span style="background-color: white; font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif; font-size: 16px;">Systemsprenger</span> (tradus la noi <i>Copilul problemă</i>), am revăzut cu Ioan un film românesc aproape uitat: <i>Piciu </i>(regia Iosif Demian, 1985). Tot ceea ce, în filmul Norei Fingscheidt din 2019, este considerat hardcore, în filmul lui Demian a ajuns (după ce a trecut prin furcile caudine ale cenzurii comuniste) sub forma unui apolog la umbra <i>Concursului </i>lui Dan Pița (din 1982). Cadrul este tot natura, pădurea, în care pătrunde nu un autobuz (cu o echipă ce are în program un fel de team building), ci un camion (ce transportă o rachetă „de agrement”). La Pița, Puștiul (jucat de Claudiu Bleonț) este destestat de toți pentru candoarea sa. La Demian, Piciu (un băiețel de vreo 8-9 ani; Răzvan Rădulescu) este prigonit doar de noul dascăl, dogmatic, aspru și principial, venit de la oraș la o școală de țară - Butunoiu (Răzvan Vasilescu). Și Puștiul și Piciu au valențe hristice valorificate expresiv (în primul caz) sau ilustrativ (în cel de-al doilea caz).</div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: left;">
În felul său, Piciu este un singuratic, iar filmul lui Iosif Demian, cu toată imperfecțiunea lui (dar cât de proaspăt este, la 35 de ani de la premieră, față de majoritatea covărșitoare a peliculelor românești nu doar din acea stagiune 1984-1985!), tocmai despre asta vorbește: despre oameni care - fiecare în felul său - trăiesc precum singuraticii. Și Piciu, și profesorul de sport (Horațiu Mălăele) sunt, parcă, ultimii mohicani ai luminii lăuntrice numite dragoste. Sunt profesioniști ai singurătății, dar nu se simt niciodată singuri. Sunt - chiar dacă (aparent) vulnerabili - stăpâni pe gândurile lor. Au îndoieli, nu sunt bolnavi de certitudini, ca Butunoiu. Acesta e maculatorul prin excelență. Adică cel care maculează, care judecă și, cinic, se „adaptează” cel mai bine. „S-a adaptat întreg Pământul la oameni ca voi!” - îi spune Berton psihologului Kris Kelvin din <i>Solaris.</i></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: left;">
Ar fi, cred, extrem de interesant de aflat ce (sau cine) anume l-a împiedicat pe Iosif Demian să obțină <i>Piciul </i>pe care și l-ar fi dorit, atunci, la mijlocul anilor '80. „Autorii au stat pe un bulgăre de aur, dar nu se știe cum au alunecat alături de el. Dintr-o posibilă parabolă despre inocență și despre brutalizarea inocenței, despre puritate și maculatura purității, despre banal și extraordinar, filmul alunecă într-o poveste ușor moralizatoare în care binele colectiv învinge răul izolat.” - scrie Eva Sîrbu în <i>Cinema </i>(6, 1985). Dar chiar și așa, cu „firul cel bun și autentic” pierdut, cu „destrămarea și subțierea unei idei importante” („cum ar fi ideea răspunderii pe care o purtăm pentru fiecare dintre gesturile și vorbele noastre”), <i>Piciu</i> său mi se pare - de departe - cel mai izbutit film românesc (și) despre copii din anii '80 (cel puțin). Filmat de Călin Ghibu, după un scenariu de Mircea Diaconu, cu Victor Rebengiuc în rolul directorului de școală.</div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjuv9ooMfG9BJiivLpi63-lDS0LHm4p_xgZKTQRd_E40OUssp_UIrYO9xWulLtDtolJJRcLSTXBhb_Fcj7oECVfHRA3YFUtIC14Dor7fnB7nU84gkpyI5AXS6LckwRwyMXpAnUgdp9mUPI/s1600/P1030557.JPG" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="1070" data-original-width="1600" height="214" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjuv9ooMfG9BJiivLpi63-lDS0LHm4p_xgZKTQRd_E40OUssp_UIrYO9xWulLtDtolJJRcLSTXBhb_Fcj7oECVfHRA3YFUtIC14Dor7fnB7nU84gkpyI5AXS6LckwRwyMXpAnUgdp9mUPI/s320/P1030557.JPG" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Diana Lupescu, Victor Rebengiuc și copilul Răzvan Rădulescu</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhJJ19kRmJy0cjm5u4yU1AF8KNsnBtiaGh64f6soFxzKoFKFNZTZQaIrtHQsbUQ2TG7c0nVt5J19AcQLMIrsxZmaF6x0KPTFLnqWgfW6nYXScQXUUl0ZIoArGL0OBp2FCJxY0mj6sHO_cg/s1600/Piciu+off2.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="1200" data-original-width="1600" height="240" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhJJ19kRmJy0cjm5u4yU1AF8KNsnBtiaGh64f6soFxzKoFKFNZTZQaIrtHQsbUQ2TG7c0nVt5J19AcQLMIrsxZmaF6x0KPTFLnqWgfW6nYXScQXUUl0ZIoArGL0OBp2FCJxY0mj6sHO_cg/s320/Piciu+off2.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Echipa filmului <i>Piciu</i></td></tr>
</tbody></table>
<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhBcl83Jdb4meUwjYyIwa94a3hE0jjESm0Bwja7ikcaCvSpDUBYXBMa2emvlNsRlYy5dYVm3BDYJ5EavJUJ-FsIXwTjOkJF48pXN0UuXK5DQX7wUtu5jhoMrQOM7BnTm48LokoaWavWAKc/s1600/Piciu+off.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="578" data-original-width="787" height="235" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhBcl83Jdb4meUwjYyIwa94a3hE0jjESm0Bwja7ikcaCvSpDUBYXBMa2emvlNsRlYy5dYVm3BDYJ5EavJUJ-FsIXwTjOkJF48pXN0UuXK5DQX7wUtu5jhoMrQOM7BnTm48LokoaWavWAKc/s320/Piciu+off.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Operatorul Călin Ghibu, regizorul Iosif Demian și actorii Diana Lupescu și Răzvan Vasilescu</td></tr>
</tbody></table>
<br />
<div>
<br /></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-72737872009211315912019-10-21T22:34:00.001-07:002019-10-29T13:16:59.093-07:00Cinemateca PseudokinematikosSe anunță o serie de proiecții săptămânale cu filme românești la librăria Două bufnițe din Timișoara. Ideea proiectului a fost a Danielei Rațiu, căreia îi mulțumesc pentru invitația de a le alege și prezenta sub titlul <i>Cinemateca Pseudokinematikos</i>.<br />
<div>
Cel dintâi scurtmetraj vizionat a fost <i>Suflet de pustă - </i>în regia Danielei Rațiu (imaginea și montajul: Alexandru Manderseit; cu: Borco Ilin, Gabriel Timoceanu și Mircea Leschian) - un exercițiu de interpretare a unei crize de identitate ce amintește, în câteva puncte, de <i>Călăuza </i>lui Tarkovski și de întrebarea neliniștitoare (și retorică) pe care și-o adresa acolo Scriitorul: „Dar eu? Cine sunt eu și ce vreau eu de fapt, dacă de când mă știu sunt vegetarian, dar subconștientul meu tânjește după o friptură?...”</div>
<div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td class="tr-caption"><div style="text-align: left;">
<span style="font-size: small;">Cel dintâi lungmetraj, <i><a href="https://www.youtube.com/watch?v=sog9bvuYZHI">Domestic</a>, </i>va fi proiectat pe 5 noiembrie 2019, când se lasă seara, în prezența autorului său, Adrian Sitaru, care va rămâne și la discuțiile de după vizionare. </span></div>
</td></tr>
</tbody></table>
<div>
<div>
</div>
</div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgzBdSSNWhK2gZUKezVWlcCWa0I8HWiyoyTEJs2I-iK8YiplzqUQVDTgTePOkpYj5JxCHi2XRtFn96bnpMedqGAqg6xhCWQnugv4jumFMW1y-OpsNmvyvjCqhpS2yYrPua8Hv8OFC4hnzU/s1600/casacuiedera.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="960" data-original-width="720" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgzBdSSNWhK2gZUKezVWlcCWa0I8HWiyoyTEJs2I-iK8YiplzqUQVDTgTePOkpYj5JxCHi2XRtFn96bnpMedqGAqg6xhCWQnugv4jumFMW1y-OpsNmvyvjCqhpS2yYrPua8Hv8OFC4hnzU/s320/casacuiedera.jpg" width="240" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Casa cu iederă<br />
<div style="text-align: left;">
<br /></div>
</td></tr>
</tbody></table>
<div>
<div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjEzn2X8Ytt37iYhEvm8YFbA1cDhamR44M0MViNvyoiDhc7nAK5GHxEg4fGIoPz9QVyDCIbfvEpMJ8eoAGkMe319SO5plV3l92TZHeUKBYf8WuE8tJWpLDoew7hw-_aDT2Iuyc9gINQegg/s1600/DOM0.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="463" data-original-width="693" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjEzn2X8Ytt37iYhEvm8YFbA1cDhamR44M0MViNvyoiDhc7nAK5GHxEg4fGIoPz9QVyDCIbfvEpMJ8eoAGkMe319SO5plV3l92TZHeUKBYf8WuE8tJWpLDoew7hw-_aDT2Iuyc9gINQegg/s320/DOM0.jpg" width="320" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEheAbfKGxdEtmJkntutjiVnSrTU0rzqUbd3GyxZ-NXsbk9G5aAjNJv4iC4UZG5xZBjlOk7HA0AU2IjYZ5AbRo8y3d0L1uQLaAoEU1CuIa9O0EKxjlJzIOWqeMkC0jRLHRtqsMpVXYd0MEU/s1600/AS.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="522" data-original-width="793" height="210" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEheAbfKGxdEtmJkntutjiVnSrTU0rzqUbd3GyxZ-NXsbk9G5aAjNJv4iC4UZG5xZBjlOk7HA0AU2IjYZ5AbRo8y3d0L1uQLaAoEU1CuIa9O0EKxjlJzIOWqeMkC0jRLHRtqsMpVXYd0MEU/s320/AS.jpg" width="320" /></a></div>
<div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgosa4vVfKoTnSTrllXpbReVLviglLVWLwqc8GDNukTQZR3n0QYCsVlOM7nQjTh8cloc_NnM_RecqtZuNjp3OnBpnv5G757cAfIfhWt-3MW7x4u2YqKaf75aX2CDpEkro2KfE_OOaJQ6hk/s1600/DOM2.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="577" data-original-width="576" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgosa4vVfKoTnSTrllXpbReVLviglLVWLwqc8GDNukTQZR3n0QYCsVlOM7nQjTh8cloc_NnM_RecqtZuNjp3OnBpnv5G757cAfIfhWt-3MW7x4u2YqKaf75aX2CDpEkro2KfE_OOaJQ6hk/s320/DOM2.jpg" width="319" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Domestic</i></td></tr>
</tbody></table>
</div>
</div>
</div>
</div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-13691976704700907122019-09-22T15:34:00.000-07:002019-09-22T23:03:07.495-07:00O felie de Gulag — Arest <table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjPf9Xgj3F8ctUGdgWkre3-VqXTW1OBGEYnHnX8jKdsmjQAg3slmFvt6KsVc2le9TO-AENYbmDvyBZM2-37gKu6mKsx4iJcrAAoNLaymuaU8H0f8fKbSD8OjRs0_sMBJndPsp_oIDxrAIs/s1600/Arest.png" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="501" data-original-width="815" height="196" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjPf9Xgj3F8ctUGdgWkre3-VqXTW1OBGEYnHnX8jKdsmjQAg3slmFvt6KsVc2le9TO-AENYbmDvyBZM2-37gKu6mKsx4iJcrAAoNLaymuaU8H0f8fKbSD8OjRs0_sMBJndPsp_oIDxrAIs/s320/Arest.png" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Arest - </i>un film de Andrei Cohn, 2019</td></tr>
</tbody></table>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 18px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none; font-size: 16px;">O vorbă din popor spune că adevărul, până la urmă, iese la iveală. Dramele trăite de victimele universului concentraționar instaurat în România în 1944 au ieșit la iveală în cinema-ul românesc — cu chiu, cu vai, într-un mod sporadic și cel mult aluziv — abia începând cu <i>Reconstituirea</i></span><span style="-webkit-font-kerning: none; font-size: 10.7px; font-stretch: normal; line-height: normal;"><sup></sup></span><span style="-webkit-font-kerning: none; font-size: 16px;"><i> </i>(1970). </span><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "helvetica";">În filmul lui Lucian Pintilie, câteva gesturi ale Profesorului (Emil Botta) sugerau tensiunea înfruntării cu Procurorul (George Constantin) ori, pur și simplu, neputinţa de a stăvili proliferarea răului. Adus în </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica;">jeep-</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "helvetica";">ul Miliţiei, ca să-şi revină din beție (băuse crema de mandarine pe care o pronunță, silabisit, „O-rien-tal”), Profesorului i se vede, prin geamul din spate, numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu este într-o maşină, ci într-o celulă, căutând — împietrit şi absent — să străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci (acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie — nu atât pentru infractori „de drept comun”, cât mai ales pentru cei — asemenea Profesorului — „indezirabili” politic.</span><span style="font-family: "helvetica"; font-size: 11px;"> </span><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-size: 16px;">După 1990, niciun film românesc — fără pauze de reclamă, fără abateri de la subiect, dar și fără derapaje în zona grotescului, a filmului didactic</span><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-size: 16px;"> </span><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-size: 16px;">sau a parabolei sofisticate — nu a fost dedicat în întregime absurdului dintr-un univers concentraționar. Niciunul până la </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-size: 16px;">Arest</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-size: 16px;">.</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 18px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none; font-size: 16px;">Filmul scris și regizat de Andrei Cohn (și produs de Mandragora) este o felie de Gulag, de „zonă” în care nu se poate închipui ceva mai cumplit — plasat într-o vreme când ziarele din România nu scriau despre atrocitățile din închisori nici măcar cu litere de-o șchioapă, scriau doar că viața pe tot cuprinsul țării a devenit tot mai bună și chiar „socialistă, multilateral dezvoltată”. „Unde-aș putea vedea ceva despre <i>noi, </i>despre <i>noi</i>, cei umiliți și obidiți în celule insalubre de către torționari de ocazie?” se va fi întrebat arhitectul Dinu Neagu (Alexandru Papadopol), între două reprize de samavolnică „re-educare” de către colegul său de celulă, Vali (Iulian Postelnicu, într-un rol ce pare o amplificare mult nuanțată a partiturii sale din <i>Un etaj mai jos</i>), care acceptase să-l tortureze până la moarte în schimbul promisiunii de a fi eliberat condiționat din închisoare cu un an mai devreme</span><span style="-webkit-font-kerning: none; font-size: 10.7px; font-stretch: normal; line-height: normal;"><sup></sup></span><span style="-webkit-font-kerning: none; font-size: 16px;">. Răspunsul avea să vină peste treizeci și ceva de ani: în cele 126 de minute ale filmului <i>Arest</i>. </span><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "helvetica";">Povestea, filmată de Andrei Butică, conține trimiteri clare la cazul inginerului Babu Ursu, asasinat și el în închisoare — pe la mijlocul anilor ’80 — de un pușcăriaș de drept comun, la ordinul Securității. Personajul interpretat de Papadopol, asemenea lui Babu, poartă cu sine geamătul mut al condamnatului la moarte din literatura lui Soljenițîn: „</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Helvetica;">În trup, în oase, în tot ce am, / Coboară încet pacea senină / A celor care merg la ghilotină”.</i></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;"><br /></span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Intensitatea scenelor de tortură, de batjocorire — la fel ca în <i>Procesul </i>kafkian — fără nicio logică (dar și străină de orice interes pentru senzaționalism, pentru violența de dragul șocului și al ratingului) poate părea — și chiar este, în unele cazuri — greu de suportat. Și, pentru cei nefamiliarizați (nici măcar prin intermediul lecturii sau al mărturiilor unora trecuți prin infernul temnițelor comuniste și etichetați drept „dușmani ai poporului”) cu regula jocului dintr-o lume totalitară, de neînțeles. Capetele de acuzare (organizarea de „întruniri dușmănoase”, citirea și răspândirea de „cărți dușmănoase”, comentarii favorabile despre filme, muzici și cărți ce promovează o „concepție dușmănoasă”, „comentarii dușmănoase” la adresa conducerii țării și, mai ales, a cuplului prezidențial, conexiuni stânse cu diverse „activități dușmănoase” ca yoga, nudismul etc.) depășesc și ele puterea de înțelegere a celor ce au uitat mult prea repede sau nici măcar nu au aflat nimic despre nenumăratele crime în numele „celei mai bune dintre lumile posibile”. Altfel spus, a celor deprinși să trăiască într-o lume în care poți înjura pe oricine fără să încasezi cine știe ce pedeapsă, în care — dacă ai bani — poți călători oriunde și-ți poți cumpăra orice, fără să dai socoteală pentru cei câțiva dolari care, la percheziție, s-au găsit asupra ta. A celor pe care — în număr mare — îi întâlnești la ieșirea din sala de multiplex (aproape goală), pe terase, în cafenele și în sutele de magazine ale mallului ce găzduiește proiecția. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 18px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;"><i>Arest </i>ar putea fi cel dintâi film românesc într-un eventual montaj pe tema istoriei României din ultimii ani de comunism (și nu numai). Situarea sa în cadrul „epopeii naționale cinematografice” ar fi însă pe cât de necesară, pe atât de (cel puțin) bizară, ținând seama de canonul ei, din care, la un moment dat, torționarul Vali din film citează câteva titluri, între care: <i>Haiducii lui Șaptecai, Iancu Jianu Zapciul, Iancu Jianu Haiducul, Mihai Viteazu, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Cu mâinile curate</i>. Toate (la fel ca celelalte, nemenționate) embleme incontestabile ale istoriei naționale (așa cum este ea reflectată în cinema), piese de patrimoniu, mai presus de orice bănuială, mai presus de orice considerație critică. Nu doar, așa cum s-ar putea crede, în ierarhia spectatorilor (din România) neavizați…</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 18px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 18px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<br />
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 16px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 18px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-47594177750715692732019-09-19T16:15:00.001-07:002019-09-20T00:06:04.580-07:00Operațiunea „Monștrii”Alexandru Darie despre un aspect al vieții sociale care, în 1979, îi incita cel mai mult interesul (potrivit unui interviu acordat lui Valerian Sava pentru <i>Almanahul Cinema 1980</i>): „Pe mine mă preocupă, cercetând relațiile dintre oameni, cazul unor indivizi care în aparență au raporturi de amiciție, și de fapt nu-și spun nimic, niciodată, nu reușesc să treacă pragul de la nesinceritate la sinceritate.” Patruzeci de ani mai târziu, acești indivizi aveau să capete (încă) un nume: Monștri. Și totuși, ceea ce se pierde din vedere, atunci când pui această etichetă, e că operațiunea „monștrii” se aseamănă (și chiar este totuna) mersului pe sârmă la mare înălțime, fără plasă de protecție. De ce? Pentru că riști să ajungi tu însuți un „monstru”. Tu, cel care arăți cu deștu' spre cei ce „nu înțeleg”, spre cei ce nu merg până la capăt, spre cei care „judecă”. Și cine merge până la capăt - ne putem, pe bună dreptate, întreba? Și, mai ales, care este acel „capăt”? Sunt întrebări pentru care nu există răspunsuri „prefabricate” tocmai fiindcă sus-pomenita operațiune implică nu indivizi, ci persoane - distincție din ce în ce mai greu sesizabilă. Da, numai că a gândi lucrurile astfel (în termeni de persoane, iar nu de indivizi) nu ajută prea mult la promovarea filmului. Persoana - când a fost însăși tema unui film - a reprezentat mereu un exercițiu greu vandabil. <br />
<div>
În <i>Monștri., </i>filmul lui Marius Olteanu (difuzat în cinematografe cu certificatul AG, adică audiență generală), un el și o ea, căsătoriți de zece ani dar din ce în ce mai înstrăinați (pentru că ea se gândește la un alt el, iar el se gândește tot la un alt el), participă la un moment dat la slujba ortodoxă de botez (în care nașul - de trei ori și răspicat - știm că spune că se leapădă de Satana) a unui prunc, fiul cel mic al unor prieteni de familie. Trăim într-o lume în care gesturi și cuvinte s-au banalizat, nu mai înseamnă - dintr-o sumedenie de motive - nimic. Se execută și se rostesc în grabă, ca și cum momentul central (singurul care contează), ținta întregului „spectacol” ar fi în altă parte. Și chiar e. Nu într-o realitate nevăzută ori inefabilă, ci în petrecerea (cu toată conotația pe care Constantin Noica o dădea acestui termen în al său <i>Jurnal filosofic</i>) de după. Sunt adevăruri incontestabile. Ceea ce face diferența este felul în care regizorul pune sau nu pune accentul. Iar atunci când nu le pune, ceea ce rezultă este adesea un demers incert, în cel mai bun caz (încă) o încercare de a „explica”, de a „demasca”, de a „demitiza” acele „racile de care nu ne mai dezbărăm” (vorba lui Toma Caragiu în sceneta <i>Icoane pe sticlă)</i>. De a acuza formele fără fond. Și totuși, care e fondul problemei?...</div>
<div>
Încercarea de a vorbi despre transformarea evenimentului eclezial într-o formă sau alta de religiozitate, într-o formă fără fond, e lăudabilă atunci când autorul se apropie de o astfel de temă cu gândul că „cel dintâi sunt eu”. Când știe că, oricum, toată distracția se termină, invariabil, ca-n Caragiale: „pupat toți Piața Endependenții”. Când, mai ales, are experiența personală a evenimentului eclezial pe care - mai grosier sau mai rafinat - îl incriminează. E-he, dar au trecut acele vremuri, oamenii s-au făcut deștepți nevoie mare și simt nevoia să adauge că lucrurile nu stau tocmai așa, că e chiar de dorit să te opui, să protestezi, să refuzi „înregimentarea” și „obscurantismul” și „fobiile”. Ori ideea că - oricât de emancipați am fi - există încă lucruri de taină ce nu se rezolvă și nu se lămuresc cu una, cu două nu prea o afli în filme. Că războiul, de fapt, e nevăzut (și, deci, „necinematografic”). Cercul e însă vicios, pentru că cine zice ăla este. De-aceea nici eu n-am să mai spun nimic despre compania monștrilor autohtoni care au ajuns, acum, pe marele ecran de la mall. (Mă rog, nu chiar așa de mare, pentru o mare bucată de vreme, pentru că ecranul devine din pătrățos, dreptunghiular, cu lățimea mișcându-se încoace și-ncolo, în funcție de felul în care a simțit regizorul să-și împresureze personajele ori să le dea voie să se desfășoare și pe lățime.) Mă voi mulțumi să adaug doar că o aștept pe actrița principală Judith State (memorabila Sandra din <i>Sieranevada</i>) să reapară - în fine - în postura de subretă la conacul unde se pune țara (și întreaga lume) la cale, prin aprinsele dezbateri teologice decupate din <i>Antihristul </i>lui Vladimir Soloviov din încă nedifuzatul film al lui Cristi Puiu. I-am simțit (de departe, totuși) umbra lui Cristi - acel Cristi care, încă de la primul său lungmetraj, ne transmitea că „fă-te frate cu dracul până treci puntea” nu există. Că, altfel spus, atunci când te lași furat de val, rămâne (cu urmări incalculabile pentru om) doar înfrățirea cu ucigă-l toaca. Și mai ales acel Cristi Puiu care, cu exact un an în urmă, spunea că și-ar dori ca „Da”-ul nostru să fie ”Da”, iar „Nu”-ul nostru să fie „Nu”. Ocupația noastră mintală - așa cum s-a văzut în cele două zile dedicate referendumului cu pricina la care se referea Cristi în epistola sa publicată pe facebook, așa cum se vede în scena cu monștri de la botezul pruncului de către monștri care (cum spunea Ducu Darie) „au raporturi de amiciție, dar nu-și spun nimic” - este (și va mai fi) la alte alea.<br />
Cum ar veni, dacă nu trăim ceea ce încercăm să transmitem (dar încercăm să ne substituim - pentru că „dă bine” - Hristului răstignit de „obtuzitatea” omului dintotdeauna, așa cum vedem analogia pe afișul bine confecționat de echipa de la PR), dacă nu ne doare până la sânge adevărul pe care încercăm să-l expumem, vorbim discuții. Chiar și atunci (mai ales atunci) când - cu aceeași religiozitate pe care, altminteri, o acuzăm la alții - vrem să spunem lucrurilor pe nume. De aceea, vorba personajului interpretat de Șerban Pavlu în film, „it's complicated”. It really is, indeed...</div>
<div>
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh-WsGLxLy7ZN3TyKzpCwee_H-G6llQC02C5NMA7j9H-O1NI07YGCRREq3-5VztzaawYOajs6Ra7U36-yDdq3LlRhQkmHjYL6nNviTzDvqxhAqBgalgfeUrKeEhT2rRZBVf2AzBu5jxwn4/s1600/mons%25CC%25A6tri.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="393" data-original-width="638" height="197" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh-WsGLxLy7ZN3TyKzpCwee_H-G6llQC02C5NMA7j9H-O1NI07YGCRREq3-5VztzaawYOajs6Ra7U36-yDdq3LlRhQkmHjYL6nNviTzDvqxhAqBgalgfeUrKeEhT2rRZBVf2AzBu5jxwn4/s320/mons%25CC%25A6tri.jpg" width="320" /></a></div>
<div>
<br /></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-62799270186628194942019-09-01T13:24:00.000-07:002019-09-01T20:30:23.277-07:00Când toată lumea era goală<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgeneOhr0bwPelFRZMplCue1VaKYwrLzNaTMG34Ja2o-dQFWculOPKzDxYZr8kNOWxwyGPB7IF7Iv0yQ2ImA3ryK-NXUwHXko_PirkTdthjnKPGlxgHKVglpecD9CoW9bO5hpfw34_3E2w/s1600/t3.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="1147" data-original-width="1600" height="229" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgeneOhr0bwPelFRZMplCue1VaKYwrLzNaTMG34Ja2o-dQFWculOPKzDxYZr8kNOWxwyGPB7IF7Iv0yQ2ImA3ryK-NXUwHXko_PirkTdthjnKPGlxgHKVglpecD9CoW9bO5hpfw34_3E2w/s320/t3.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Țărmul n-are sfârșit</i></td></tr>
</tbody></table>
Anecdota povestită de Tarkovski însuși despre vizionarea <i>Oglinzii </i>(filmul său cel mai personal, mai sofisticat din punctul de vedere al narațiunii) mi se pare că limpezește cât se poate de bine treaba cu critica de film. După terminarea proiecției, în sala mică, de protocol, se aflau critici de film, regizori, mă rog, oameni care știau cu ce se mănâncă filmul. Sau ar fi trebuit să știe. Au stat la taclale câteva ore-n șir. Fiecare apărându-și propria hermeneutică, fiecare socotind că a dibuit, el și numai el, simbolurile sau „simboalele” lui Tarkovski, fiecare arogându-și întâietate în privința „descifrării” conotațiilor, influențelor, citatelor, ideilor, vecinătăților cu regizori mari din lumea largă etc. Fiecare vorbea însă pe limba lui. La un moment dat (se făcuse destul de târziu), femeia de serviciu (netitrată, fără veleități de critic de film atoateștiitor) le spune, pe un ton nu tocmai prietenesc, să se care acasă că are de făcut curățenie. Și, la o adică, adaugă ea, ce-i așa mare filosofie cu filmul ăsta? Toți se uită mirați unul la altul. Cum, tu ai înțeles?!?! Zi-ne și nouă. Răspunsul ei: filmul ăsta, zice ea, e despre un om care trage să moară și-și amintește de necazurile pe care le-a făcut celor dragi în viața asta și ar vrea să le ceară iertare dar nu știe cum. Replica lui Tarkovski: „<i>Ea</i> a înțeles!...” ... Ani de zile am căutat și eu un astfel de tălmăcitor de sensuri în filme. Când nu l-am găsit, m-am minunat singur de „implicite iluminări” pe care filmele lui Tarkovski mi le oferă, ca un dar, cu fiecare nouă revizitare.<br />
<br />
În cinemaul românesc n-am obosit - până acum - să mă bucur de polifoniile poetice ale lui Mircea Săucan. Una din pricinele de uimire avea să fie filmul său interzis (până în 1990), <i>Țărmul n-are sfârșit</i>. Mai exact, contextualizarea poveștii: 1 septembrie 1962. Atunci, nu în ală zi, Soldatul le povestește celor doi copii despre cum era la început, când „nu era nimic făcut”:<br />
<div style="text-align: center;">
<i>toată lumea era goală </i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>ca o tigvă, ca o oală </i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>era noapte peste tot </i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>ca-n cutia cu compot </i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>era ceaţă </i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>ca-n borcanul cu dulceaţă </i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>şi tăcere </i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>ca-ntr-un hârdău cu miere </i></div>
Atunci, mai zice el, a fost nevoie de „nisip, apă, o bucăţică de Soare, aer” și - surpriză! - „o bucăţică din tine”. Și pare să rupă - în joacă - din mușchiul copilului. „De ce și o bucățică din mine?” - întreabă copilul mirat. „Ai să vezi!...” - îi răspunde misterios Soldatul. Da, numai că 1 septembrie nu e o zi oarecare (marchează începutul toamnei, în film vedem berze ce zboară în stoluri spre țările calde), ci - indiferent de ceea ce știa sau ce urmărea Săucan să transmită la vremea aceea - reprezintă și începutul Anului Nou bisericesc, eveniment ce închipuie chiar asta: facerea lumii din elementele cu care se juca personajul lui Săucan: nisip, apă, o bucăţică de Soare, aer. Și o bucățică din trupul omului. Pentru că fără o jertfă nu durează nicio facere.<br />
În filmul următor, <i>Meandre</i>, biserica apare, în câteva rânduri, sub forma unor machete ori - la scară 1:1 - sub forma unei mănăstiri (Antim) a cărei catapeteasmă este în curs de restaurare. Ori este reprezentată frescele din Sala Frescelor a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”. Întreg filmul (la fel ca în <i>Alerta</i>) este construit din acest jind după restaurare, din această nostalgie după „începutul de lume” din întâia zi de septembrie. După cugetul neviclean al omului (cel de dinainte de întâlnirea cu sirenele îndoielii) ce spune (precum Petre din <i>Suta de lei</i>):<br />
<div style="text-align: center;">
<i>Am crezut în tine, </i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>am crezut în el,</i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>în tine can-tr-un zeu,</i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>în el ca-ntr-un miel</i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>Și m-ați înșelat la fel,</i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>la fel,</i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>la fel, </i></div>
<div style="text-align: center;">
<i>la fel...</i></div>
<div style="text-align: left;">
Se găsesc destule semne tarkovskiene în filmele lui Săucan. De aceea îl situez mai cu seamă în vecinătatea lui Tarkovski. Datorită unor nostalgii comune. Datorită felului în care amândoi s-au folosit de muzică (originală, dar și citate muzicale) în filmele lor. Datorită atmosferei din altă lume, de pe altă planetă, pe care o putem găsi în oricare din filmele lor. Desigur, în unele mai mult decât într-altele. Sunt filme din „tinda Bisericii”, cum ar spune monahul cinefil Daniel Cornea (autor al unui mic studiu intitulat chiar așa: <i>Cinema-ul, o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a frumosului</i>). Da, numai că pentru a primi această interpretare e nevoie să știi, să te bucuri și să trăiești întâia zi din septembrie cu gândul personajului din <i>Țărmul n-are sfârșit. </i>Pentru că atunci lumea redevine „goală, ca o tigvă, ca o oală”... Și pentru că acest tip de cinema cere și „o bucățică din tine”. O bucățică esențială din tine...</div>
<br />Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-3422014817855967832019-08-28T23:16:00.001-07:002019-08-28T23:16:56.087-07:00Testimonial și eshatonul de fiecare zi<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgjOI2V0heEY5ppj15wkC7GZScASbytXkUcfSt_-EzTPfSpEnI9m-zrln1YS4ca8AyhVj3Y8gv681KLehUdA-fMtXpOnGKE16mTe-yrnQMFh1gpXxMVX0NXTNIkZeRXnJrLlm8DcLYG2rU/s1600/razvangeorgescu.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="481" data-original-width="860" height="178" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgjOI2V0heEY5ppj15wkC7GZScASbytXkUcfSt_-EzTPfSpEnI9m-zrln1YS4ca8AyhVj3Y8gv681KLehUdA-fMtXpOnGKE16mTe-yrnQMFh1gpXxMVX0NXTNIkZeRXnJrLlm8DcLYG2rU/s320/razvangeorgescu.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Răzvan Georgescu</td></tr>
</tbody></table>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; text-align: center;">
<br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;">Răzvan Georgescu a fost un filolog timișorean care a emigrat, cu familia, în Germania. Când nu împlinise încă 40 de ani a fost diagnosticat cu o tumoare pe creier. A fost operat, iar doctorii i-au mai dat cel mult trei ani. Atunci s-a apucat să mai facă un film (cu câțiva ani înainte scrisese și regizase pentru televiziune, alături de Florin Iepan, <i>Născuți la comandă — Decrețeii</i>): un documentar care, fără să fie explicit biografic, vorbește despre lupta sa zilnică pentru viețuire. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><i><br /></i></span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="-webkit-font-kerning: none;"><i>Testimonial </i>(2008) este povestea câtorva artiști sau scriitori din SUA, Germania și România (Helmut Dubiel, William Finn, Jörg Immendorff, Katherine Sherwood, Bill Viola, Peter Jecza) care au trecut și ei prin complicate intervenții chirurgicale și care, dedicându-se creației până în ultima clipă, și-au prelungit viața. Cât timp a lucrat la <i>Testimonial</i>, tumoarea lui Răzvan Georgescu a stagnat. A început să evolueze abia după ce s-au terminat filmările. În 2014 avea să termine un alt documentar, <i>Pașaport de Germania</i>, ai cărui interpreți sunt câțiva cetățeni români de etnie germană care, înainte de 1989, au reușit să emigreze în Germania, iar acum povestesc despre viața în noua lor patrie. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Este surprinzătoare seninătatea mărturiei din <i>Testimonial, </i>tenacitatea unor oameni (care nu interpretează roluri) ce trăiesc <i>under pressure</i>, răscumpărând timpul prin cărțile pe care le scriu, spectacolele pe care le regizează / coregrafiază, prin tablourile pe care le pictează sau prin materialele video pe care le regizează. Este uimitoare calea pe care a ales-o Răzvan Georgescu pentru a vorbi despre sine prin poveștile de viață ale altora. Unul din cei filmați, scriitorul și filozoful Helmut Dubiel, vorbește despre războiul său nevăzut cu boala — pe de o parte dorința imperioasă de a renunța, de a se considera mort față de lume, pe de altă parte nevoia de a se reinventa, de a nu se da bătut. La un moment dat, spune că boala i se pare că i-a fost dată pentru că l-a mâniat pe Dumnezeu atunci când, în tinerețe, îndrăgostindu-se de cea care avea să-i devină soție, a uitat de Dumnezeu. Katherine Sherwood, artist plastic, după o perioadă de convalescență, s-a apucat din nou de pictat. Noile sale lucrări, de mari dimensiuni (pentru că își pierduse motricitatea fină), imaginau trupuri hiper-realiste în diverse forme de suferință, de malformare. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Pe alocuri, <i>Testimonial </i>amintește de<i> </i>coregrafiile și tragi-comedia din <i>All That Jazz</i>, pe care Bob Fosse l-a conceput după criza cardiacă suferită pe când filma <i>Lenny</i>. <i>Testimonial </i>este tot un fel de „good-bye, life” și un omagiu adus bucuriei de a exista. Chiar dacă numărătoarea inversă știi că nu mai poate fi oprită. Într-un fel, este și un film despre nemurire, pentru că cel care știe că va muri, că poate muri în orice clipă, este deja nemuritor. Răzvan Georgescu avea să mai trăiască 12 ani după ce primise diagnosticul. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;"><br /></span></div>
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjjL6p2js_7vtWUjXqXg2KvcEwC2if6a-iPd5adwWtOicw5CuA_Il0-RdFh6w4J4wu69tPv5SIrSlv03Nk75epBsp_DXIIz6bYdK6lI5uAxAfV0gjPZ63v2lzGOZtRUNRQIWiGwDnGRS24/s1600/TES0.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="538" data-original-width="800" height="215" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjjL6p2js_7vtWUjXqXg2KvcEwC2if6a-iPd5adwWtOicw5CuA_Il0-RdFh6w4J4wu69tPv5SIrSlv03Nk75epBsp_DXIIz6bYdK6lI5uAxAfV0gjPZ63v2lzGOZtRUNRQIWiGwDnGRS24/s320/TES0.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px; text-align: center;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-85379416091550594852019-08-16T09:47:00.000-07:002019-08-16T09:47:00.211-07:00Adrian Sitaru și farmecul discret al dilemelor domestice <div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEimGgDPhQes9uNuc-yUNuF9UjQoIBJKp5zN-EBKLHxRNv3SB2wt7DvkdvIJJNS5L-xUsYmP-zEuPDf4BIpkk74bqg-saUV3drz6PE9dYirgM5uEG18VxS2TLJvNSaLG9EzWuS449jHBVhE/s1600/PES0.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="675" data-original-width="519" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEimGgDPhQes9uNuc-yUNuF9UjQoIBJKp5zN-EBKLHxRNv3SB2wt7DvkdvIJJNS5L-xUsYmP-zEuPDf4BIpkk74bqg-saUV3drz6PE9dYirgM5uEG18VxS2TLJvNSaLG9EzWuS449jHBVhE/s320/PES0.jpg" width="246" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-stretch: normal; line-height: normal; text-align: left;">
<span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">Filmele lui Adrian Sitaru (regizor, scenarist, producător, monteur) — </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">Valuri</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">; </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">Colivia</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">; </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">Excursia</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">;</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;"> Chefu’</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">;</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;"> Lord</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">;</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;"> Artă</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">;</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;"> Hero Test</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">;</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;"> Pescuit sportiv</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">;</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;"> Din dragoste, cu cele mai bune intenții</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">; </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">Domestic</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">;</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;"> Fixeur</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">;</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;"> Ilegitim</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;"> — aduc un alt tip de abordare a realului, cu plonjeuri onirice și moduri neconvenționale de narațiune. Nu sunt „un pumn în stomac”, atmosfera lor te învăluie cu un fel de emoție „domestică”, familiară, chiar și atunci când subiectul e provocator — complicitatea neasumată la un înec ori la un accident cu mașina, abuzarea celor fără de apărare (uneori „din dragoste, cu cele mai bune intenții”), mustrările de conștiință, escapadele amoroase ilicite ce atrag nebănuite complicații, incestul. Predilecția pentru realism nu este nicicând înlocuită de excese naturaliste, iar tema responsabilității morale (sau eschivarea de la orice fel de responsabilitate) reprezintă o constantă în filmografia sa. După cum constantă este și colaborarea strânsă cu directorul de imagine Adrian Silișteanu (ocazional și co-scenarist, alături de Claudia Silișteanu), producătoarea Monica Lăzurean Gorgan, sau cu actorii Adrian Titieni, Clara Vodă, Ioana Flora, Natașa Raab, Sergiu Costache.</span></div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjCACH5a7DaXFx9S390E4Kmbmg1BcheTj7tOfHOjWekTh-RoqIm9LDhqU_XAVTf6UIbnXqNq6UvZU5aowCRB0UYhCBzr4_I70oxS55sGn0FsojG2DwzCFoh8Pk0aEmonOpIbGAUQasqVW0/s1600/DDCCMBI1.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="537" data-original-width="1267" height="135" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjCACH5a7DaXFx9S390E4Kmbmg1BcheTj7tOfHOjWekTh-RoqIm9LDhqU_XAVTf6UIbnXqNq6UvZU5aowCRB0UYhCBzr4_I70oxS55sGn0FsojG2DwzCFoh8Pk0aEmonOpIbGAUQasqVW0/s320/DDCCMBI1.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Din dragoste, cu cele mai bune intenții</i></td></tr>
</tbody></table>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px; text-align: left;">
<span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">După <i>Fixeur </i>(2016), Adrian Sitaru declara că ar vrea să facă un film care să aibă „ca temă vagă credinţa, o dilemă a mea personală pe care nu am pus-o încă în filme”</span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; font-stretch: normal; line-height: normal; text-align: justify;"><sup></sup></span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">. Dar, la o privire mai atentă, această „temă vagă” — chiar dacă nu e așezată ostentativ, „la vedere” — este anunțată încă din <i>Pescuit sportiv </i>(2008), primul său lung-metraj</span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; font-stretch: normal; line-height: normal; text-align: justify;"><sup></sup></span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">. Unghiurile subiective de filmare (directorul de imagine, Adrian Silișteanu, este — pe rând — „ochiul” fiecăruia din cele trei personaje principale) contribuie decisiv la crearea unei atmosfere tensionate, din care nu lipsește suspiciunea, minciuna și compromisul. Profesorul de matematică Mihai (Adrian Titieni) pleacă la un „picnic ilicit” cu Iubi (Ioana Flora). În mașină, Mihai și Iubi, trec pe lângă niște prostituate, prilej pentru a comenta pe marginea condiției lor. Peste doar câteva clipe, Iubi (care se află la volan) lovește pe una din prostituate (Ana, interpretată de Maria Dinulescu). Vor petrece câteva ore împreună pe malul unui lac unde Mihai „pescuiește sportiv”. Discută unii cu alții, se dau la iveală secrete, dorințe ascunse, ipocrizii. La un moment dat, Ana (care spune că vrea să-i facă pe oameni fericiți, că e de fiecare data, cu fiecare alt om, altfel) îl întreabă pe Mihai dacă e credincios, dacă crede în ceva. „Dacă merg la biserică, vrei să spui? Merg, da’ mai rar. Tu?” Ana îi răspunde că merge în fiecare duminică: „Acolo mă simt bine și simt că cineva m-ascultă.” Când Mihai o întreabă dacă se spovedește, spune: „Ete, na… Nu! E, așa o stare, acolo… Nici nu pot să-i sufăr pe preoți!” După care îi povestește despre un fost coleg de-al ei de clasă (cu care i se pare că seamănă Mihai), poreclit Fanaticul, care vorbea într-una despre Dumnezeu, despre credință, și, când să meargă într-un pelerinaj la mănăstire (la Sâmbăta, în munții Făgăraș), s-a oprit la un non-stop și a rămas acolo pentru că „era prea frig” să meargă mai departe. „Atât!”, exclamă Ana și — meditativ — o îngână apoi Mihai. Dar, vorba cântecului, sfârșitul nu-i aici</span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; font-stretch: normal; line-height: normal; text-align: justify;"><sup></sup></span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; text-align: justify;">. </span></div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhH-uxiHrIGcE1NztyfZalm2d2qSzUZwM95_HkxiO-sdtHRPYt_18uVTHimo7mPT3y8oduQCUXhejbuJpbyQo4m0hJHH-zJHCSStOYA9dmj9x6ZhMN7iiPy1k6FR-LhhcUuHjEQAXRLOaE/s1600/DOM2.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="577" data-original-width="576" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhH-uxiHrIGcE1NztyfZalm2d2qSzUZwM95_HkxiO-sdtHRPYt_18uVTHimo7mPT3y8oduQCUXhejbuJpbyQo4m0hJHH-zJHCSStOYA9dmj9x6ZhMN7iiPy1k6FR-LhhcUuHjEQAXRLOaE/s320/DOM2.jpg" width="319" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Domestic</i></td></tr>
</tbody></table>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px; text-align: justify;">
<span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">Întrebările și tensiunea de ordin metafizic se pot și ele încremeni în proiect. Cum se întâmplă în cazul personajelor din </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">Domestic</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">, opus în două părți (</span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">Morți domestice, Vieți domestice</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">), care-și formează convingerile în fața televizorului. Mihăeș (Gheorghe Ifrim) e cel mai vocal. Discută — la o masă de Crăciun ce anticipează lunga scenă a parastasului din </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">Sieranevada </i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">— despre post („Chestia asta s-a băgat așa, pentru ăia săraci cu duhu’”, „Părerea mea e că, dacă ești sănătos, n-ai de ce să-l ții… Adică în secolul nostru mi se pare așa… Că, vorba aia, nu mai trăim în comuna primitivă!”) și este convins că „Biserica, OZN-urile, extratereștii și Iisus îs una și aceeași chestie”. Toți mesenii își dau cu părerea despre chifetuțe („jumate porc și vită”), Tele-Enciclopedia (unde au văzut o emisiune despre „Marele Bang”), despre industria turismului („cea mai tare afacere”, de care românii nu știu să profite), despre oamenii din viitor („care suntem tot noi, nu zice la Biblie că Iisus e om?”), despre natura lui Dumnezeu, despre Iisus („care ori e negru, ori e român”). Toate dialogurile — savuroase, inteligente, pe o nevăzută muchie între comedie și dramă — par desprinse din Caragiale și Teodor Mazilu. Într-o secvență următoare, același personaj guraliv povestește despre „invenția” numită Iisus de către evreii care — buni născocitori de povești — „au inventat Hollywoodul, pe Spielberg”…</span><span style="-webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;"> </span></div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjdywDMJTKZhj_0jBkOMFk60jgfeQjoNvpjHBBwd1t3Gu5NzdxK-gLVWWPXKMEO7M6OKBGpSPvWw9kYtVqlrTzz5uGLiBs8Uw33swhVo6xpCLYaJ4jYxsuPzzu7XG3m8hz4zI3CT-QLmZM/s1600/FIX0.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="892" data-original-width="1600" height="178" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjdywDMJTKZhj_0jBkOMFk60jgfeQjoNvpjHBBwd1t3Gu5NzdxK-gLVWWPXKMEO7M6OKBGpSPvWw9kYtVqlrTzz5uGLiBs8Uw33swhVo6xpCLYaJ4jYxsuPzzu7XG3m8hz4zI3CT-QLmZM/s320/FIX0.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Fixeur</i></td></tr>
</tbody></table>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px; text-align: justify;">
<span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">În <i>Fixeur</i></span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; font-stretch: normal; line-height: normal;"><sup></sup></span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">, Adrian Sitaru folosește zoom-uri, panoramări lungi și „o stilistică apropiată de cea a reportajelor TV de calitate, realizate prin alte ţări mai degrabă”</span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; font-stretch: normal; line-height: normal;"><sup></sup></span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">. Dilemele ies din incinta blocurilor cu zeci de apartamente și se continuă la o mănăstire, împlinind traseul abandonat de personajul Fanaticului la care se face referire în <i>Pescuit sportiv</i>. Acolo se află internată o adolescentă minoră ce fusese subiectul unui scandal sexual, în Franța, unde petrecuse câțiva ani ca prostituată. Tocmai suferise un „traumatism grav”, iar psihologii au apreciat că va avea nevoie de „opt ani de terapie pentru fiecare an de abuz”. Maica stareță care conduce așezământul monahal afiliat unui ONG refuză cu ferimitate să o „împrumute” jurnalistului francez asistat de „fixeur” și de cameraman pentru că „cine are urechi de priceput și ochi de privit va înțelege fără să-i luați dvs. interviu”. Este acuzată de „reticență”, „rigiditate” și „teama de a spune adevărul”. Îi invită apoi pe acuzatori să-și continue investigația cu „băieții ăia doi care așteaptă în fața clădirii”. Cei doi băieți (doi vlăjgani, după toate aparențele), care </span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif; font-stretch: normal; line-height: normal;">— </span><span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;">adaugă maica stareță într-o franceză elevată — „nu sunt nici rigizi, nici reticenți”, vor demonstra cine sunt „civilizații” și cine „sălbaticii”. La fel ca în scurt-metrajul <i>Artă</i>, dilema din <i>Fixeur </i>aduce în discuție efortul jurnaliștilor „de senzație” pentru a <i>„</i>scoate adevărul la suprafaţă”, cu prețul distrugerii și maculării altor vieţi, în numele artei și „cinema-ului de calitate”.</span></div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiy70FBJQM-7PvObnI2hCtNBenTEacvKJWjeyODbGbtBF5qcrwMkfb4NSA8Ox4vxVm5IPwBGeLP4vs2cPQh0OqRF2mudmjKbr2QfgJoz06JOzOLc5nhD6nOw19ZaYdjxKynVjG421HFtmw/s1600/adrian+sitaru.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="533" data-original-width="800" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiy70FBJQM-7PvObnI2hCtNBenTEacvKJWjeyODbGbtBF5qcrwMkfb4NSA8Ox4vxVm5IPwBGeLP4vs2cPQh0OqRF2mudmjKbr2QfgJoz06JOzOLc5nhD6nOw19ZaYdjxKynVjG421HFtmw/s320/adrian+sitaru.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;">Adrian Sitaru</td></tr>
</tbody></table>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px; text-align: justify;">
<span style="-webkit-font-kerning: none; -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: "Trebuchet MS", sans-serif;"><br /></span></div>
<br />
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(0, 0, 0); -webkit-text-stroke-width: initial; font-family: Arial; font-size: 12px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 14px; text-align: justify;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-56556272764697013392019-08-05T00:44:00.001-07:002019-08-05T00:44:25.586-07:00Umbrele strămoșilor uitați - două filme de Dobrivoie Kerpenisan la „Ceau, Cinema! 2019”<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhfnojyDOFD9qZWRMsyHfy8qd-us6CDLpEerEoHbu8GFbe1xeNtt3o43XcoKCJlHgNIigsancTH6x_USDSAiHwSyS7BVOV0jQ4kZNMRO3ZNn0ghPVIvsm4D001jLrv59ALmBl69MbRsuoA/s1600/dk.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="317" data-original-width="636" height="159" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhfnojyDOFD9qZWRMsyHfy8qd-us6CDLpEerEoHbu8GFbe1xeNtt3o43XcoKCJlHgNIigsancTH6x_USDSAiHwSyS7BVOV0jQ4kZNMRO3ZNn0ghPVIvsm4D001jLrv59ALmBl69MbRsuoA/s320/dk.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Două proiecții-eveniment, cu două filme-document, au avut loc la <i>Ceau, Cinema! 2019, </i>festivalul timișorean de film ajuns la ediția a șasea: <i>Legea lui Ioan </i>și <i>Călătorul în timp. </i>La ambele a participat și Dobrivoie Kerpenisan, unul din cei doi co-autori (celălalt fiind Dominique Andreas Faix).</span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"><i></i></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;"><i>Legea lui Ioan </i>propune un alt fel de a vorbi cinematografic despre o „țară moartă”. Scenaristul (co-)regizor, un sârb din Banat care a emigrat la mijlocul anilor ’70 în Germania, revine anual în satul de unde a plecat, Sânpetru Mare (județul Timiș), abia din 1989. Cu ochi de poet a filmat — în iarna lui 1993 — fizionomii, cadre din natură, natură moartă și geografii suburbane (ce par desprinse din Zona și polaroidele vaporoase ale lui Tarkovski, din neorealismul italian ori din <i>Palmele</i> lui Artur Aristakisyan) și rurale (ce amintesc de Kusturica sau de <i>Țapinarii</i> lui Carmazan). Geometrii poetice și o surprinzătoare picturalitate contemplativă ce amintește de privirea lui Iosif Demian din <i>Apa ca in bivol negru</i> sau <i>Fefeleaga</i>. Sonde pentru extracția petrolului ce te duc cu gandul la combinațiile audio-vizuale din <i>Siberiada</i> lui Koncealovski. Sound-ul electronic pare desprins din poemul simfonic, compus și interpretat la <i>synthesizer </i>pentru <i>Siberiada, </i>de Eduard Artemiev (colaborator apropiat al lui Koncealovski, Nikita Mihalkov și Tarkovski). În contrapunct, vedem câteva secvențe din teleonovela <i>Dallas, compania petrolieră Ewing</i>, reluată la TVR imediat după 1990. Două moduri diferite de a valorifica resursele petroliere. Sondele din film, aflăm, aveau să fie închise pe la mijlocul anilor ’90. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Zilieri veniți din colțuri îndepărtate de țară, tineri care pleacă din sat la oraș (mai exact: în suburbia cea mai insalubră a Timișoarei, cu blocuri stas asemenea celor din secvența de început a <i>Balanței </i>lui Lucian Pintilie), pentru un trai mai puțin mizer. Și care, în fața căminelor de nefamiliști unde s-au mutat, cresc porci și orătănii. Un privilegiat director de abator și oropsiți ai sorții ce-și câștigă traiul din vânzarea de sticle găsite la groapa de gunoi a orașului. Vite lovite în moalele capului cu un fel de târnăcop (noile tehnologii de sacrificare, prin electrocutare, încă nu erau cunoscute pe atunci). Porci înjunghiați de Crăciu. Și, mai presus de toate, o irezistibilă afecțiune și prețuire a autorilor pentru acest pământ. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Apocalipsa dezintegrării amenință oameni, locuri, destine, chiar și zona de tipul acelui „terminus paradis” sau „hipopotam al lui Iov”, ca în filmul lui Lucian Pintilie din 1998. Într-un astfel de loc (biserica sârbească din satul natal), autorul filmează slujba de pomenire a bunicului său la un an de la plecarea acestuia „acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin”. Ioan este groparul satului, de a cărui lege — nescrisă — nimeni nu scapă. Chipurile filmate sunt pitorești, ai spune chiar „nefotogenice” (așa cum sunt chipurile filmate de Iosif Demian în primele sale două lung-metraje realizate și în calitate de regizor: <i>O lacrimă de fată </i>și <i>Baloane de curcubeu </i>sau cele din <i>Vânătoare de vulpi, </i>de Mircea Daneliuc). Ilustrația muzicală, conține, în contrapunct, atât jocuri populare bănățenești, cât și armonii mozartiene. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Printre cei reîntâlniți în crâșma satului îl vedem pe surdo-mutul Miloș, un bărbat singur și analfabet în vârstă de aproape 70 de ani, care n-a văzut niciodată lumea din afara satului său. Toate rudele i-au murit ori sunt plecate în occident. Îi e dor mai cu seamă de sora lui, cea care îl îngrijise până să plece — cu 30 de ani în urmă — în America. Miloș este personajul din <i>Călătorul în timp, </i>cel de-al doilea documentar prezentat la <i>Ceau, Cinema! </i>în ultima zi de festival, desfășurată prin tradiție în singurul cinematograf sătesc modernizat din România — cel de la Gottlob, o comună aflată la o distanță de 20 de kilometri de satul natal al (co-)regizorului. Karpenisan îi propune o călătorie în America, pentru a-și reîntâlni sora. Camera înregistrează pregătirile de dinaintea cătătorie, drumul la autobuzul care-i duce la oraș, călătoria cu trenul, apoi cu taxiul până la aeroport, călătoria cu avionul, din nou drumul cu taxiul până la hotelul din New York. Miloș nu are nici noțiunea timpului (nu înțelege diferențele de fus orar), nici a spațiului (când ajunge în America, e convins că apartamentul de hotel unde stă este, ca întreaga clădire, a regizorului). Asistăm la un adevărat șoc cultural. Ajuns în „Lumea nouă”, „călătorul în timp” este asaltat de imagini de televiziune (acasă nu are televizor), de reclamele panourilor publicitare de pe străzi, de siluetele zgârie-norilor din Manhattan. După mai multe peripeții (regizorul nu o sunase în prealabil pe sora lui Miloș să anunțe vizita), frații se reîntâlnesc — pentru doar câteva minute — în parcarea unui fast food. Sora locuiește într-un azil de bătrâni, are diabet ce necesita un tratament medicamentos la fiecare patru ceasuri. Nu face parte din cei care și-au văzut cu ochii visul american. La început se speriase și a refuzat întrevederea, crezând să va trebui să aibă din nou grijă de fratele ei. A acceptat-o abia când a primit asigurări că Miloș se va întoarce în satul său natal. Miloș s-a întors și — ne spune regizorul — a mai trăit doar câteva luni. A murit împăcat după ce, fără să mai spere, și-a mai văzut o dată sora. </span></div>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 16px;">
<span style="font-kerning: none;"></span><br /></div>
<br />
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(27, 30, 33); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #1b1e21; font-family: "Helvetica Neue"; font-size: 14px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Documentarele lui Dobrivoie Kerpenisan, realizate împreună cu Dominique Andreas Faix pe baza unor filmări din 1993 și 1995, mai păstrează încă mărcile stilistice ale documentariștilor poeți de dinaintea erei Discovery, când nu erai nevoit să te înregimentezi în formate fixe din care nu mai poți ieși. </span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-77151338226593697082019-06-15T15:23:00.001-07:002019-06-15T22:22:13.910-07:00Temă cu variațiuni la TMT<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-size: 13.5px; font-stretch: normal; line-height: normal;">
<span style="font-kerning: none;">Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara este, pentru reputatul regizor sârb Kokan Mladenović, terenul fertil unde - inspirat de filosofia versurilor din Sonetul 66 de Shakespeare - a montat un triptic: <i>Opera cerșetorilor </i>(2015)<i>, Sonetul 66 </i>(2017)<i>, Lacul lebedelor revăzut </i>(2019). Sunt trei spectacole de rezistență (nu în ultimul rând, o rezistență față de galopanta de-poetizare a lumii), cu miză universală. Ample elemente de coregrafie (Andreja Kulešević), muzică (vocală și instrumentală sau electro-acustică, de Irena Popović), costumele (Tatjana Radišić) și scenografia (Marija Kalabić) sunt investite cu valențe expresive de personaj dramatic. Dramaturgia celor trei spectacole este imaginată de Góli Kornélia. Viziunea regizorală își găsește un partener ideal și în echipa de actori de la TMT, care excelează nu doar prin actorie, ci și prin coregrafie și interpretare vocală. Și, mai ales, printr-o solidaritate susținută în numele Teatrului și Poeziei ce nu vrea să amuțească sub semnele locurilor comune.</span></div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiiYzF9sVNWZa6LA8ue4K7QhYM9HIYASKRSdBmdeQUp4lcKczR62KIfbTT9eFWJVX2xJAsTLV00doh9X44nwvnlJsR3fTA59pyu8ug1g2jDwh1mXhQwgNFSk8rLtnBstEXOy2FMfG_KfPY/s1600/ope.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="600" data-original-width="600" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiiYzF9sVNWZa6LA8ue4K7QhYM9HIYASKRSdBmdeQUp4lcKczR62KIfbTT9eFWJVX2xJAsTLV00doh9X44nwvnlJsR3fTA59pyu8ug1g2jDwh1mXhQwgNFSk8rLtnBstEXOy2FMfG_KfPY/s320/ope.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Opera cerșetorilor</i></td></tr>
</tbody></table>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-size: 13.5px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 15px;">
<span style="-webkit-text-stroke-width: initial;">Privirea regizorală — cum altfel? — este ironică (și chiar auto-ironică), inclusiv față de imperativele corectitudinii politice. „Libretul” (John Gay, Shakespeare, o veche legendă rusă sau germană) sau „textul” de la care se pornește e mai mult un pretext. Miza nu este ilustrarea unei povești (sau a unor versuri) mai mult sau mai puțin cunoscute (dramatizate, ecranizate etc.), ci crearea unei atmosfere, a unei lumi. Rezultatul: nu o poveste „cu cap și cu coadă”, cu dialoguri „realiste”, ci o alegorie filosofică în trei părți (dintre care cea mai „esențializată”, mai „abstract-cubistă”, mai „non-narativă”, e </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial;">Sonetul 66</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial;">, în timp ce, în </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial;">Opera cerșetorilor</i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial;">, nucleele narative sunt cel mai puțin „dinamitate” de modernitatea viziunii scenice).</span><span style="-webkit-text-stroke-width: initial;"> </span><span style="font-kerning: none;"></span></div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgrFzmfR_ty3uUil2JQb_TloQRj2DC2MMdUe_P7a89RJzmqBCNPNOrqexpIAtLYOeDrAa_SQTQlbSMOmIFpatInJy6KsZ9dg0IPRYHE6-Ol2ODsWzwaB8TYMx32He-0aM6M2LozcyG_F4c/s1600/sone.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="532" data-original-width="800" height="212" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgrFzmfR_ty3uUil2JQb_TloQRj2DC2MMdUe_P7a89RJzmqBCNPNOrqexpIAtLYOeDrAa_SQTQlbSMOmIFpatInJy6KsZ9dg0IPRYHE6-Ol2ODsWzwaB8TYMx32He-0aM6M2LozcyG_F4c/s320/sone.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Sonetul 66</i></td></tr>
</tbody></table>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-size: 13.5px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 15px;">
<span style="-webkit-text-stroke-width: initial;">Lumea din tripticul lui Kokan Mladenović stă sub semnul răsturnării valorilor și al auto-distrugerii (prin „globalizare” și „consumism”), în care „omul pur cerșește”, iar nemernicia e înveșmântată în „purpur și huzur”, în care „virtutea fecioriei” e „târguită”, iar „desăvârșirea jalnic umilită”. Legea este făcută de „forța șchioapă” care îl dezarmează pe cel drept, prostia e „dascăl la cei cuminți”, iar binele „slujește ca rob la rele”. Întreaga planetă, transformată într-un gigant coș de gunoi, e supusă unui grăbit proces de îmbătrânire. Poluarea e deopotrivă morală (așa cum o surprinde sonetul shakespearian) și materială. </span><i style="-webkit-text-stroke-width: initial;">Lacul lebedelor revăzut </i><span style="-webkit-text-stroke-width: initial;">denunță ipocrizia politicianismului de sorginte ecologică. Nu fără auto-referențialitate, căci — ni se spune de către raisonnerii piesei — artiștii înșiși, sub conducerea regizorului, contribuie și ei la supraîncărcarea planetei cu deșeuri plastice.</span><span style="-webkit-text-stroke-width: initial;"> </span><span style="font-kerning: none;"></span></div>
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiAWvgucgH95LtD_aGJzzz0wNFHMK_I5Nl0O2NO5KQfQ6-rMLlFRwJpBJV9yvdkBigvvY2mJvgIwhpGeWLaoJ6QKx3DZrP-jusgjdnemJlDxKz_MDpzmaSC0Vf73i3THBFu71ULuVNvuyM/s1600/lake.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="533" data-original-width="800" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiAWvgucgH95LtD_aGJzzz0wNFHMK_I5Nl0O2NO5KQfQ6-rMLlFRwJpBJV9yvdkBigvvY2mJvgIwhpGeWLaoJ6QKx3DZrP-jusgjdnemJlDxKz_MDpzmaSC0Vf73i3THBFu71ULuVNvuyM/s320/lake.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Lacul lebedelor revizitat</i></td></tr>
</tbody></table>
<div style="-webkit-text-stroke-color: rgb(50, 51, 51); -webkit-text-stroke-width: initial; color: #323333; font-family: Arial; font-size: 13.5px; font-stretch: normal; line-height: normal; min-height: 15px;">
<span style="-webkit-text-stroke-width: initial;">Trilogia lui Mladenović are toate datele pentru a fi relevantă pe scenele din lumea întreagă (iar <i>Sonetul 66 </i>ar merita să ajungă la Mezzo TV). Nu mai rămâne decât să fie descoperită de un manager sau de un agent cu influență pentru a fi inclusă în circuitul internațional. Sau, măcar, național. </span><span style="font-kerning: none;"></span></div>
Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-64485664470637454602019-06-12T14:16:00.001-07:002019-06-12T21:25:35.736-07:00O (implicită) declarație de dragosteAm citit recent niște răspunsuri la întrebarea „Care a fost filmul cel mai greu de privit?” și am întâlnit acolo niște titluri familiare: <i>A Clockwork Orange, Salo, Natural Born Killers, Requiem for a Dream, Happiness. </i>Unii au citat <i>A Serbian Film</i>, ca fiind „șef de pluton” în goana după senzațional, șocant, ultraviolent, patologic... M-am gândit apoi ce răspunsuri s-ar putea da în cazul cinema-ului românesc. Oare o să fie vreodată cinematografiate, fără niciun fel de cenzură sau autocenzură, ororile petrecute în timpul experimentelor din lagărele de concentrare de la sfârșitul anilor '40, începutul anilor '50? <i>Cel mai iubit dintre pământeni </i>a încercat ceva, însă rezultatul a fost grotesc. Pe de altă parte, cât anume dintr-o experiență infernală ar trebui să fie mărturisită (inclusiv prin film)?<br />
În ceea ce privește trecutul relativ recent, la prima vizionare am fost - recunosc - îngrozit de fluxul întâmplărilor din <i>Toată lumea din familia noastră </i>(2012). (Dar filmul lui Jude, comparat cu oricare din titlurile pomenite mai sus, e de-a dreptul diafan.) Revăzându-l, mi-am dat seama că rămâne unul din cele mai izbutite lung-metraje ale lui Radu Jude (alături de <i>Cea mai fericită fată din lume</i>, debutul său în lung-metraj). Iar semnele „violenței domestice” de acolo sunt bine cuprinse în dramaturgia ansamblului. Totul pare „de acolo”, fără stridențe. Tensiunea captată pe întreg filmul este extrem de intensă. Așa cum intensă e și tandrețea lui „subterană”, tragi-comică. Ideea centrală, dincolo de politic corecta denunțare a „violenței domestice”, e sluțirea minții și sufletului de copil de către părinții (niște „oameni cu carte”) în stare de „război rece”, cu erupții de „război cald”. În acest sens, Radu Jude surprinde semnele celui mai cumplit război, declanșat de părinții adulți (însă imaturi) asupra propriului copil, pe care și-l dispută ca pe o minge de football... La o citire mai atentă, demersul lui Jude este o (implicită) declarație de dragoste adusă familiei „ne-extinse” prin destrămare și ireversibile, nechibzuite, complicații...<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh_fi5XyrpDSuNbeicbqxRj_k9RFQDDs4plmv8jvYnVWCAFn3LDlmJSD5TvZZjH9ocPUS6rjLFhK9NfdZy7G94Y8DW3enf4zaZfGhto_Loo4i4QzLww49A1D5BGFYNNQeRx81d51axLCtI/s1600/tlfn.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="533" data-original-width="800" height="213" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh_fi5XyrpDSuNbeicbqxRj_k9RFQDDs4plmv8jvYnVWCAFn3LDlmJSD5TvZZjH9ocPUS6rjLFhK9NfdZy7G94Y8DW3enf4zaZfGhto_Loo4i4QzLww49A1D5BGFYNNQeRx81d51axLCtI/s320/tlfn.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Toată lumea din familia noastră </i>(2012, un film de Radu Jude)</td></tr>
</tbody></table>
<br />Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-23081382662878813002019-06-08T05:19:00.001-07:002019-06-12T01:41:16.604-07:00Ecouri dintr-un recviem<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjFj19f16Inc4XqPkMND6vVyfOvvN0JAdY8Xv15dLWkBu5RbZWHeho7oZp6d9c7S0gogsYn4-nuG6AqEiq6qATHsCuHxnGzlVyihAIwIDAe5XJ_y7pAy3mvhp6HaW5XqLwTma5C5G4_qwQ/s1600/np.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="629" data-original-width="862" height="233" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjFj19f16Inc4XqPkMND6vVyfOvvN0JAdY8Xv15dLWkBu5RbZWHeho7oZp6d9c7S0gogsYn4-nuG6AqEiq6qATHsCuHxnGzlVyihAIwIDAe5XJ_y7pAy3mvhp6HaW5XqLwTma5C5G4_qwQ/s320/np.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Nunta de piatră </i>(segmentul „Fefeleaga”), 1971</td></tr>
</tbody></table>
Mă gândesc adesea că - dacă nu ne-am contaminat ireversibil de utopia libertății, fraternității și egalității - am mai putea găsi și sensul uitat al vieții și frumusețea ei nealterată în cele câteva momente care punctează viața omului. A omului de pe această parte de lume. A omului care nu contrapune culturii cultul, care înțelege că el, cultul, este fermentul culturii. Că ea, cultura, nu este o „distracție”, ci o chestiune vitală ce cheamă spectatorul (privitorul, cititorul, ascultătorul) să se implice serios, cu toată ființa sa.<br />
Am recitit, după întoarcerea de la slujba (ortodoxă) de îngropăciune a dragei noastre Simonei Croitoriu, capitolul „Cultura cultului și cultul culturii” din volumul lui Costion Nicolescu, <i>Răsfrângeri</i> (Ed. Sophia, București, 2019). Pentru că acolo, în cimitirul de pe Calea Buziașului (și, în ajun, la casa funerară), slujba preotului (după rânduiala Bisericii înțeleasă ca „rezervor tezauritor de cultură filtrată cu mult rafinament pe parcursul istoriei ei”, scrie Costion Nicolescu) mi-a redeșteptat actualitatea acestei dileme (cult, cultură) sub cele trei forme în care se manifestă: sau-sau, nici-nici. Mai rar și-și.<br />
Costion Nicolescu îl pomenește pe Horia Roman Patapievici care, într-un interviu de la începutul anilor '90, îi spunea că dorește să dea peste preotul (ortodox) care să poată vorbi despre <i>cyber-space</i>. Chiar mă întrebam cum se va desfășura slujba Stâlpilor (din ajunul îngropării) și slujba propriu-zisă de înmormântare a Simonei. Pentru că Simona s-a distins nu doar printr-o deosebită eleganță, ci și prin implicarea în viața culturală a cetății. A fost un spectator ideal al oricărei opere de artă, un neobosit (și deloc blazat) iubitor de cultură. Ori, se știe, o spune și Costion, „oamenii de cultură reproșează celor din cler lipsa de deschidere spre cultură, limbajul de lemn, închistarea, neputința și lipsa de dorință reală de a comunica cu societatea contemporană, arghirofilia...” La care s-ar mai putea adăuga „o vădită rigiditate, o lipsă de flexibilitate, o neputință de nuanțare”. Cultivarea excesivă a cultului, de către mulți clerici, este „păgubos”, scrie Costion, așa cum raportarea lor la lumea culturii profesioniste este adesea „deficitară”, oscilând între „o proastă timiditate sau o nejustificată agresivitate” și „o plecăciune exagerată” în fața intelectualilor”. La rândul lor, oamenii Bisericii le reproșează slujitorilor culturii „incultura teologică, neparticiparea la cult, ignorarea celor sfinte, viața dezordonată, imoralitatea...” Cuvintele „de învățătură” ale preotului, la fel ca cele rostite de el în cadrul celor două slujbe, nu aveau nimic strident. Chiar dacă nu a vorbit despre <i>cyber space </i>decât atunci când a amintit că Simona a fost activă pe <i>facebook. </i>Vorbele sacerdotului transmiteau smerenie (adică o justă raportare la real, fără complexe de inferioritate sau superioritate față de intelectuali) și emanau un duh al blândeții. Asemenea cuvintelor rostite de preotul din <i>Sieranevada </i>(de neînțeles pentru „baba comunistă”, care o întreabă pe Nușa, la urmă: „Tu ai înțeles ceva din ce-a spus popa ăsta, că eu n-am înțeles nimic!”). Într-un fel, rostirea din slujba unui botez, a unei cununii sau au unei îngropăciuni, reprezintă o oază de limbaj, prezența unui grai printre „vorbe ce sunt”. Cuvântul preotului - atunci când oficiază un botez, o cununie, o înmormântare - este o chemare la venirea în fire, la trezire. La adevărata trezire dintr-un vis înșelător (ce se transformă, adesea, în coșmar). În ajunul îngropării Simonei, după slujba Stâlpilor, doamna Alexandra Guțu a cântat la violoncel „Après un rève” de Gabriel Fauré (cu nici o lună în urmă avea să cânte această piesă în duet cu Theodor, la BCUT) și „Vocaliza” de Serghei Rahmaninov.<br />
Simona, care deprinsese bucuria învierii prin întâlnirea (încă din adolescență) cu filmele lui Tarkovski, Fellini, Abuladze, cu marea literatură și marea muzică, și-a săvârșit călătoria pământească alături de prieteni care au cântat „Hristos a înviat”! (În 2016, la sesiunea Q&A de după proiecția cu <i>Sieranevada, </i>la cinema Capitol din Timișoara, o binecunoscută și venerabilă jurnalistă, a întrebat actrițele participante la discuții dacă e potrivit să se cânte „Hristos a înviat” la un parastas.) Rânduiala după care Simona s-a despărțit de această lume (și de mama ei îndurerată) ne-a dat nădejdea, celor ce am însoțit-o pe ultimul drum, că „nebănuitele trepte” o vor duce nu de la viață la moarte, ci de la moartea (atât de fulgerător survenită) față de tot ceea ce e pieritor și (cum spune Eccleziastul) deșertăciune, la viața cea veșnică. <br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<iframe allowfullscreen="" class="YOUTUBE-iframe-video" data-thumbnail-src="https://i.ytimg.com/vi/eXlPi6BqxL4/0.jpg" frameborder="0" height="266" src="https://www.youtube.com/embed/eXlPi6BqxL4?feature=player_embedded" width="320"></iframe></div>
<br />Unknownnoreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-1432552941648729510.post-45732402210376981942019-06-03T14:30:00.000-07:002019-06-03T23:41:19.052-07:00Ca o umbră de norÎn vara lui 2018 am fost invitat în emisiunea Danielei Rațiu de la postul de televiziune al UVT să vorbesc despre Mircea Veroiu și volumul-album pe care i-l dedicasem. Cu câteva minute înainte de a intra în emisie am sunat-o (nu mai știu de ce) pe Simona Croitoriu și mi-a spus atunci că suferise un preinfarct. Câteva luni mai târziu ne-am reîntânit în Piața Unirii. Azi am fost din nou la Daniela în emisiunea ei de la UVT să vorbesc, de data asta, despre Mircea Săucan și volumul-album (apărut tot la Editura Noi Media Print) pe care i l-am dedicat. Câteva ceasuri mai târziu, primesc de la ea un SMS din care aflu că Simona a murit.<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgAOGi1_S4M3bONhgFbLIVzcpj6vfK2W903-qvdRGiCgDzhAQ-Xk_QuK-WRi9Dss3d_o3-Jh3nGKUXiUXJjcw6QstWKyrIc09DUC3S5Y1C2wB629eDTb-SjVZqFgubctByRPuEim0MVCVY/s1600/daisies0.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="370" data-original-width="491" height="241" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgAOGi1_S4M3bONhgFbLIVzcpj6vfK2W903-qvdRGiCgDzhAQ-Xk_QuK-WRi9Dss3d_o3-Jh3nGKUXiUXJjcw6QstWKyrIc09DUC3S5Y1C2wB629eDTb-SjVZqFgubctByRPuEim0MVCVY/s320/daisies0.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Margarete </i>(un film de Vera Chytilova)</td></tr>
</tbody></table>
Nu mai știu când anume am întânit-o prima oară pe Simona. Poate la sala Capitol, la un concert simfonic. Și, sigur, în incinta liceului timișorean (C D Loga) pe care l-am absolvit amândoi, eu în 1987, Simona cu patru ani mai înainte. A fost avocat, dar am schimbat, în ultimii șapte ani (cel puțin), impresii despre altceva decât avocatura - filme, cărți, muzici și oamenii care le plăsmuiesc. I-am recomandat <i>O zi mai lungă decât veacul, </i>romanul lui Cinghiz Aitmatov, despre care nu contenea să vorbească apoi la superlativ absolut. În câteva privințe (cele esențiale), aveam aceleași gusturi (dacă despre gust e vorba) când discutam despre cinema. <i>Călăuza </i>lui Tarkovski, mereu uimitoare, era pe primul loc. Poziția de second best îi revenea<i> Oblomov-</i>ului gândit de Nikita Mihalkov.<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjlzXlC5JDyp6cEv3jLuwQAjWxw60rVNEJsq5EQs9Gc6sjOGiSEh2DbEA8IbMsXk5aVbYlhu2F22yu602BqKzia01d8gvcUr8vAeuv8lCSjDRaeSZ5dQy5EeRifh-3KQopmjokJrG71eEs/s1600/mkbd.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="495" data-original-width="720" height="220" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjlzXlC5JDyp6cEv3jLuwQAjWxw60rVNEJsq5EQs9Gc6sjOGiSEh2DbEA8IbMsXk5aVbYlhu2F22yu602BqKzia01d8gvcUr8vAeuv8lCSjDRaeSZ5dQy5EeRifh-3KQopmjokJrG71eEs/s320/mkbd.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Bobby Deerfield </i>(un film de Sydney Pollack)</td></tr>
</tbody></table>
Ne-am apropiat amândoi cu destulă greutate de coordonatele stilistice ale cinemaului realist. Ne era dor de Fellini, de Paradjanov, de Jiri Menzel, de <i>Meandre </i>și <i>Nunta de piatră</i>, de <i>Margaretele </i>Verei Chytilova. Îi plăcea să povestească despre cum a văzut zi de zi, timp de o săptămână, <i>Bobby Deerfield </i>(cu Al Pacino și Marthe Keller) la cinema Dacia, pe la începutul anilor '80. Acum doi ani, după proiecția de la Capitol (în cadrul „Les films de Cannes”) cu <i>Patterson</i>, Simona părea mai degrabă rezervată. La sfârșitul tuturor proiecțiilor din acea zi, mi-a spus pe un ton categoric: „E cel mai bun!”<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiy4qP149uvjV7nOBlT9zMPDtmhIlzs_pC7cEQmiUlRnXrDFsGw6QuPsva1q6HZwecH9pcvB3dFoDzRhikPiRFRQUCG3pGbAVqIo6i93EA1X0IA0zyJTKi_mDxpwTCUeUWIUk_VSZ5vEIA/s1600/Oblomov.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="720" data-original-width="1280" height="180" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiy4qP149uvjV7nOBlT9zMPDtmhIlzs_pC7cEQmiUlRnXrDFsGw6QuPsva1q6HZwecH9pcvB3dFoDzRhikPiRFRQUCG3pGbAVqIo6i93EA1X0IA0zyJTKi_mDxpwTCUeUWIUk_VSZ5vEIA/s320/Oblomov.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Câteva zile din viața lui Oblomov </i>(regia Nikita Mihalkov)</td></tr>
</tbody></table>
Ne-am revăzut zilele trecute la niște spectacole de la Teatrul Maghiar din Timișoara din cadrul TESZT. Ei îi plăcuse <i>Medeea's Boys </i>(pe care nu l-am văzut), mie <i>Macbeth.</i> Spectacolul de dans, non-verbal, prezentat de francezi, a fost - amândoi am căzut de acord - <i>so and so</i>. Am povestit despre <i>Leto, </i>filmul rusesc din 2018 care ne-a plăcut enorm - eu l-am văzut doar o dată, Simona de câteva ori. Ultimele schimburi de replici le-am avut prin fereastra de facebook (pe messanger), pe seama aspectului vizual din <i>Pădurea spânzuraților </i>de la TNB, în regia lui Radu Afrim.<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi5dpyg68Q-GyBDrWR_z-GCIfmPeDQx3jfyqH27DwfrwVQ3VjYg8ZQfOsJv4YmWqDnpX7tokRWascQxF1AIo8DvzkYkrqd5TMkw1bOQouRkmVhC-sMOOPB3Ka4hSx9clA1t6rnmusOkrF4/s1600/Padurea-spanzuratilor_FLGH8308.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="987" data-original-width="1520" height="207" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEi5dpyg68Q-GyBDrWR_z-GCIfmPeDQx3jfyqH27DwfrwVQ3VjYg8ZQfOsJv4YmWqDnpX7tokRWascQxF1AIo8DvzkYkrqd5TMkw1bOQouRkmVhC-sMOOPB3Ka4hSx9clA1t6rnmusOkrF4/s320/Padurea-spanzuratilor_FLGH8308.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Pădurea spânzuraților </i>(regia Radu Afrim, TNB, 2018)</td></tr>
</tbody></table>
Apoi timpul, ca o umbră de nor, n-a mai avut răbdare cu Simona. „A murit frumos!”, mi-a spus un prieten comun. În felul ei, Simona știa prea bine că sfârșitul nu-i aici. Că „lumea asta-i cum o vezi, iar cealaltă-i cum o crezi”, că „lumea asta nu-i așa, iar cealaltă-i altceva”. Inima omului este o taină și „lucrurile de pe urmă” sunt de nepătruns, dar și în cazul Simonei îmi place să cred că se potrivește cuvântul pe care mi l-a spus un preot la înveșnicirea mamei meie: „Dumnezeu ne ia la El când știe că ne-am apropiat îndeajuns, ca nu cumva să ne mai rămână timp să dăm înapoi.”<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh1rtpboga5uUFIj-pbNLFyPeaKeDrx-AAy88eruXFkPy_5oee1QQMwFNl2nYWXwanudAvJArPmzKR7gPWGHyi27aTZl-fSkIV8QpQQgXRo0Co5_P72h-adt2izNoABJyVHtYumwGC9N0U/s1600/slv.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="720" data-original-width="1280" height="180" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEh1rtpboga5uUFIj-pbNLFyPeaKeDrx-AAy88eruXFkPy_5oee1QQMwFNl2nYWXwanudAvJArPmzKR7gPWGHyi27aTZl-fSkIV8QpQQgXRo0Co5_P72h-adt2izNoABJyVHtYumwGC9N0U/s320/slv.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Sătucul meu drag </i>(regia Jiri Menzel)</td></tr>
</tbody></table>
Deunăzi, Theodor mi-a amintit că peste mai puțin de opt luni, când va împlini 18 ani, va merge cu Simona undeva pe o terasă de pe corso, la o cafea. A fost dorința Simonei, încă de pe vremea când Theodor avea doar vreo 14 ani. „O să mergem și o să ne gândim la ea!” - mi-a zis Theodor azi. Simona a fost cea care ne-a prezentat-o pe Aida, cu cinci ani în urmă, când am rugat-o să ne recomande o profesoară de pian pentru Theodor. Întâlnirea lor a fost de bun augur. Și încă ceva: în câteva rânduri mi-a spus că Theodor e singura ființă de pe Pământ față de care îi e rușine când fumează...<br />
<table align="center" cellpadding="0" cellspacing="0" class="tr-caption-container" style="margin-left: auto; margin-right: auto; text-align: center;"><tbody>
<tr><td style="text-align: center;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgScnh_44yqx8SPbIxaAFN7Z0cDDo-pGADtnrxX2yvkxUqL7UG8GppDlTMALeWo32gcMFvf6ZA6AyEOBO7PBeU2ZCxo8C21eXTsVrNTIBYSUVMUkL72QC0CiyI1_IW_3jpjeJW32PKwUEU/s1600/writer+%2526+woman.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: auto; margin-right: auto;"><img border="0" data-original-height="540" data-original-width="960" height="180" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgScnh_44yqx8SPbIxaAFN7Z0cDDo-pGADtnrxX2yvkxUqL7UG8GppDlTMALeWo32gcMFvf6ZA6AyEOBO7PBeU2ZCxo8C21eXTsVrNTIBYSUVMUkL72QC0CiyI1_IW_3jpjeJW32PKwUEU/s320/writer+%2526+woman.jpg" width="320" /></a></td></tr>
<tr><td class="tr-caption" style="text-align: center;"><i>Stalker</i>, filmul preferat al Simonei Croitoriu</td></tr>
</tbody></table>
Post scriptum de la Simona: <span style="caret-color: rgb(51, 51, 51); color: #333333; font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">„Eu am o singură formă de terapie care funcţionează: sala de teatru sau sala de cinema. Oricât aş fi de tristă, de angoasată, de încărcată de probleme, când am intrat în sală şi s-a stins lumina, sunt fericită. Dacă şi actul artistic este la înălţime, sunt fericită. E un mod de viaţă, aşa cum unele fete tinere se duc la sala de fitness, eu mă duc la teatru.” </span><br />
<br style="caret-color: rgb(51, 51, 51); color: #333333; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif; font-size: 12px;" />
<br />
<br />Unknownnoreply@blogger.com0