Meditații pentru o filosofie inactuală

Chiar dacă sunt subintitulate „note pentru o filosofie inactuală”,  eseurile lui Ernest Bernea (1905 - 1990) din anii 40 despre lumea modernă sunt încă de actualitate, atunci când scrie că e nevoie de o înțelegere a istoriei „pe dinăuntru”, „axată pe o viziune metafizică”, atunci când spune „crizele istoriei sunt o consecință a crizelor omului”. De asemenea, când arată că „omul care nu împletește cauzal păcatele cu suferințele sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu”, că „omul care nu împletește văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute”. Interesante și observațiile despre consecințele practicismului și utilitarismului modern, cu efecte vizibile în mecanicizarea vieții și gândirii omului, despre formele fără fond (semnalate - un secol mai înainte - și de Titu Maiorescu). În fine, adevărate sunt și meditațiile sale despre raționalismul, intelectualismul și abstracționismul artei moderne (care sunt schimbări, însă nu semne de adevărată înnoire) ce caută să producă senzație, nu emoții: „Disciplina interioară nu mai există. Totul este neprevăzut, neînchipuit și tare. Frăgezimea și delicatețea, muzicalitatea sentimentelor nu se mai produce.” Artiștii (plastici) români, adaugă Ernest Bernea, „s-au manifestat mai temperat și mai decent decât confrații lor din Apus” - poate pentru că „geniul plastic al poporului român nu putea trece peste unele limite ale sensibilității și al unui anumit spirit de frumusețe echilibrată și sănătoasă; o spune asta și arta populară”. Da, numai că - dincolo de generalizări patetice de tip pășunist („geniul plastic al poporului român”) - ne putem întreba și acum, în 2018, ce a mai rămas nepervertit (nu doar în România) din această „frumusețe echilibrată și sănătoasă” invadată acum de kitsch? Asta pe de o parte. Pe de altă parte, studiile lui Bernea dedicate crizei artei moderne se referă exclusiv la arta plastică, la arhitectură, poezie și muzică. Cinema-ul și teatrul nici nu sunt aduse în discuție.

Grafică de Klara Tamas

Îmi amintesc de întâlnirea - pe la mijlocul anilor 80 - cu Victor, un inginer constructor al cărui interes pentru cultură era la fel de viu ca al inginerilor ruși educați înainte de sovietizare - așa cum îi descrie Soljenițîn în Arhipelagul Gulag. Era în pragul pensionării (iar eu aveam vreo 15 ani) când mi-a deschis ochii spre muzica simfonică și literatura universală. Când era vorba de muzică, totul se termina cu Romanticii. Cât despre cinema, îl considera divertisment (în cel mai bun caz de calitate) și atât. Mai mult, îmi povestea că în anii 40 - când Ernest Bernea își scria eseurile despre criza culturii moderne, iar Victor era elev la un liceu de elită din Lugoj - puteai fi dat afară din școală fără drept de apel dacă erai văzut la cinematograf. Și nu era vorba de un film anume sau de un gen anume de film, cinema-ul - sub orice formă - era considerat nociv educației, o formă de sub-cultură, o pseudo-artă. Lucrurile nu s-au schimbat - în esență - nici la începutul mileniului trei, când - spre deosebire de anii 40 - ai la dispoziție întreg internetul ca să verifici dacă cinema-ul - ajuns la al 123-lea an al existenței sale - poate fi și artă, dacă poate fi și purtător de mesaj în ceea ce privește conștiința, aspirațiile și demnitatea omului. Asta în condițiile în care publicul consumator de filme e - de departe - mult mai numeros decât cel intersat să citească cărți (poezie mai ales), ori să viziteze galerii de artă. Și chiar dacă „nu întotdeauna cei mulți au dreptate” (iar cei mulți, se știe, optează pentru filmul de divertisment, pentru filmul-conservă, de preferință hollywoodian, pentru telenovele), poate că adevărata provocare a oricărui sociolog preocupat sincer de relația dintre tradiție și inovație, de necesitatea unei continuități organice între epocile istorice, e aceea de a nu mai neglija ori subestima rolul jocat de mass media (deci și de cinema) în mentalul omului care s-a născut nu doar cu bibliotecă, televizor și computer, ci și cu smart phone, e-books și tabletă în casă.