luni, 28 februarie 2011

Steinhardt, Sebastian, Săucan


Steinhardt şi Sebastian – aparent, două forme de „apostazie”, de contestare a rădăcinilor iudaice.
Nicolae Steinhardt descoperă „plinirea Legii” în Hristos, aşa cum Îl va cunoaşte, desluşi, trăi – îmbisericindu-şi mintea – în viaţa liturgică a Bisericii (Ortodoxe). Este ireversibil sedus (în sensul în care Serghei Bulgakov afirma că Ortodoxia seduce, iar nu convinge) de slujbele ei, de tainele ei în ciuda „nevredniciei preoţilor”. Şi, mai ales, în ciuda chinurilor cumplite pe care avea să le cunoască după întemniţarea sa (pentru vini imaginare), la începutul anilor 60. Nici nu se pune problema unei rupturi faţă de tatăl său, un respectat industriaş evreu, dar bun român, care, după ce află că fiul s-a creştinat în închisoare, îi spune (vezi Jurnalul fericirii): „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Bătrânul Oscar Steinhardt, asemenea dreptului Avraam din vechime, este gata să-şi sacrifice unicul fiu în temniţele comuniste: „E adevărat că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite, vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.” La plecare îl salută milităreşte şi-l îmbărbătează aşa: „Ţi-am spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni. Revederea lor, peste cinci ani, este înduioşătoare: „Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul, care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă. - Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?“ Se poate pune întrebarea: Ce anume l-a determinat pe Steinhardt să primească Botezul (ortodox, chiar dacă martori ai tainei sunt – pe lângă Alexandru Paleologu – şi doi preoţi catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”), să ajungă să fie – după cum îl numeşte episcopul Iustinian Chira –  „israelit în care nu este vicleşug” şi „mai român decât mulţi neaoşi care visau cu faţa la Apus”? Fireşte, din afară este cu neputinţă a pricepe mare lucru, deşi personalitatea puternică a lui Steinhardt nu te lasă indiferent, oricât de sceptic ai fi. Probabil că se adevereşte, şi aici, tâlcul cinei din Emaus, când Iisus este recunoscut abia la momentul „frângerii pâinilor”. Pentru că, aşa cum ar spune Constantin Noica, nu există comunicare fără cuminecare din Acelaşi Hristos. Şi încă ceva: Steinhardt (şi atâţia alţii) a desluşit „partea cea bună” de la viaţă. A înţeles că „dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram”. A înţeles că trăise „ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb”, că abia „la închisoare, înspre amurg” a aflat „ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate”.
Stingher în compania „coreligionarilor” săi, Mihail Sebastian se simte un intrus şi în preajma „românilor verzi” care (în frunte cu Nae Ionescu, Eliade, Camil Petrescu etc.) s-au dezis de el atunci când România – aşa cum o visa Cioran – a-nceput să fie cuprinsă de delir. Mercantilismul exacerbat al neamurilor sale îl lasă rece, iar atitudinea puristă a românilor ce voiau o Românie „mândră ca soarele de pe cer” îl mâhneşte profund. Aceleaşi clopote şi slujbe ale Bisericii care pe Steinhardt l-au ademenit încă din copilărie, lui Sebastian nu-i spun nimic. Diferenţe de temperament? Rămâne de la el însă o operă nestemată de dramaturg-poet, de romancier-poet în care se topeşte orice cârtire. (Acelaşi lucru se poate spune şi despre opera cinematografică – inedită, insolită, pe nedrept marginalizată – rămasă de la regizorul Mircea Săucan, evreu după mamă, român după tată.) În absenţa caznelor din închisori, Mihail Sebastian (vezi Jurnalul său) deplângea umilinţele îndurate datorită obligaţiei de a curăţa, evreu fiind, zăpezile din Bucureştiul acoperit de straturi adânci de omăt, ori de a desfăşura – ca rezervist – diverse activităţi militare, în perioada dictaturii legionare. Recunoaşte însă şi el: „Oricine, absolut oricine, portarul meu, ultimul muncitor de pe stradă, ultimul băiat de prăvălie, este mult mai mult decât sunt eu în haina asta care îţi face cel mult milă...Îmi spun că milioane de oameni, zeci, sute de milioane de oameni trăiesc în mod normal în condiţiile astea de existenţă, care mie mi se par drăceşti, în murdărie, în promiscuitate, în mizerie fizică şi morală, extenuaţi, înfometaţi, zdrenţuiţi – şi îmi mai spun că nu e rău să cunosc, măcar într-o concentrare, o asemenea soartă care, dacă nu te face mai bun, te face cel puţin sceptic, mai puţin sigur pe tine, mai modest.”

sâmbătă, 26 februarie 2011

Dar să lupţi

25 februarie 2011. Ninsorile, în cetatea noastră, au căzut mai abundent decât anticipau cei de la prognoza vremii. Aşa se face că, într-o bună dimineaţă, ne-am trezit la geam cu un strat de vreo 20 cm de zăpadă. Maşinile din faţa blocului erau şi ele îngropate în nămeţi. Pe trotuare, paşii oamenilor marcaseră nişte culoare de omăt foarte asemenea celor dinspre finalul Amarcordului fellinean.

Spre seară ni s-a umplut casa de prieteni care-au venit să-l sărbătorească pe Theodor. Ultima oară – l-am avertizat noi – când vârsta îi e exprimată doar printr-o cifră – a unităţilor. Ne gândim deja că în câţiva ani pubertatea îi va bate la uşă, cu tot cu surprizele ei. Şti-va el până atunci să-şi facă un prieten pe viaţă din pian, să îi spună, lui, toate tristeţile şi toate bucuriile? Să spună lumii, prin clapele pianului, tot ceea ce nu încape în cuvinte? Să înveţe să slujească, el, cuvântul, iar nu să-l schimonosească şi să-l terfelească după bunul său plac? Să construiască, în timp şi cu răbdare, doar de el văzute imagini şi filme? Să fie lumină, iar nu să se acrească? Să trăiască în bună pace cu fratele său, Ioan, şi cu toţi oamenii? Şi, mai presus de toate (pentru că noi, ca părinţi, încercăm să le imprimăm copiilor noştri un sens, o direcţie în viaţă), şti-vom noi, cei care le-am dat un trup şi-un nume, să avem îndelungă răbdare, să nu îi smintim, să nu le transferăm – balast nedorit – zonele noastre de penumbră, de nelinişte, de iraţional”? În numele, desigur, Raţiunii, Cuvântului şi Luminii transfiguratoare ce se revarsă peste cei trei ucenici, atunci când, umimiţi, Îi spun Celui schimbat la faţă: Bine este nouă aici!”    

Aseară ne-am înfruptat toţi dintr-un pian-tort, cu marţipan în formă de claviatură şi portativ. Pe tortul-pian, în loc de cireaşă, o urare – în Braille – pentru Theodor. Urarea cea mai cuprinzătoare? Aceea din versurile unui cântec drag, rămas în zona underground a muzicii uşoare româneşti (invadată acum exclusiv de texte puerile, dar altădată – înainte de 1990 – capabilă încă de surprinzătoare imagini poetice):

Dar să lupţi, dar să te lupţi
Să mergi mereu către ceva
Să ai un rost, să ai un ţel
Să ai aprinsă steaua ta
Să-ţi fie viaţa un sens curat
O torţă care să ardă viu
Chiar dacă eşti într-un palat,
Chiar dacă eşti într-un pustiu
Să ardă viu

joi, 24 februarie 2011

9 going to 10

Zilele trecute, pe când plecam de la sediul unei televiziuni locale împreună cu Lucian Mircu (fuseserăm invitaţi în studioul unei emisiuni matinale să vorbim despre cinema, despre pasiunea noastră pentru film, despre repertoriul cinematografelor etc.), sunt întrebat de el tam-nisam dacă am simţit vreodată că am un înger păzitor. Al meu, doar al meu. Şi-mi amintesc de Cerul deasupra Berlinului / Wings of Desire al lui Wim Wenders. Personajele principale din acel film: doi îngeri, dintre care unul e foarte asemenea Hyperionului eminescian. Dar – din câte-mi amintesc – reuşeşte să se „umanizeze” pentru a se putea însoţi cu acrobata pe care-o adora.
Theodor, fiul nostru cel mare, se pregăteşte să intre-n al zecelea an al petrecerii sale de pe acest pământ. El cu siguranţă este – încă – la vârsta imaculată, de dinaintea certării cu „îngerul păzitor”. Nu este nevoie să explice (ori să confirme) prezenţa zeului în viaţa sa, pentru că o trăieşte. Şi nici nu a atins – încă – zbuciumul confratelui său – băieţelul orb, în vârstă de opt ani, din filmul iranian Culoarea paradisului (al lui Majid Majidi), a cărui replică mă bântuie de la prima vizionare: „Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.”
Acum însă îmi amintesc de băieţelul din Sacrificiul tarkovskian. De muţenia lui (semn al ascultării?) motivată de operaţia la gât pe care tocmai o suferise. Am reţinut, încă de când am văzut filmul prima dată, dependenţa emoţională a tatălui de fiu, căruia – prin lungi povestiri şi plimbări în natură –  îi împărtăşeşte gândurile, trăirile, lecturile. Apoi, în ultima secvenţă a filmului, acest băieţel (de aceeaşi vârstă cu personajul din Copiii paradisului, foarte apropiată şi de anii lui Theodor) cară nişte găleţi cu apă pentru a uda – aşa cum aflăm din Pateric – un copac uscat. Se aşează pe spate şi, ţinând un pai în gură, spune (sau gândeşte): „La început a fost Cuvântul. De ce e aşa, tată?”