Formidabilă pilda cu săracul Lazăr şi bogatul
(no name) nemilostiv. Unul e
zdrenţăros, cerşetor, vrednic de milă (dar stârneşte, poate, numai silă). Celălalt
e ţanţoş, „elitist”, cu gândul doar la huzurul său. Fiecăruia îi vine rândul,
până la urmă, să se mute la cele veşnice. Lazăr ajunge „în sânul lui Avraam”,
bogătaşul în văpaia unde este numai „scrâşnit de dinţi”. Încearcă, de acolo,
să-şi îmbunătăţească oarecum starea, să obţină o reducere a temperaturii de „fierbere”.
Se revoltă (zadarnic), asemenea lui Victor Rebengiuc în Medalia de onoare, când sună la punctul termic şi le cere: „Mai
opriţi, domnule, căldura aia, ce, vă bateţi joc? Ce dracu’, ce-i incubator
aici?” I se răspunde că mai răcoare nu se poate. Atunci, bogatul fără de nume
încearcă să pună o vorbă bună pentru ai săi, rămaşi încă să facă umbră
pământului. Roagă să îl trimită pe Lazăr (să-l învieze din morţi, cum ar veni) să
le vorbească despre suferinţele lui de acum, ca ei măcar să nu ajungă în acest
cumplit loc. I se răspunde: Niet! Au
pe Moise şi profeţii. Dacă n-ascultă de ei, nu vor credea nici în cel înviat
din morţi. Mă gândesc adesea la actualitatea acestui apolog în miniatură. În
privinţa raportării noastre la cei nevoiaşi (cu tot cu metehnele lor) ori la
cei sus puşi. Dar şi în privinţa „negocierii” cu ceea ce (cu cine) nu se mai
poate negocia. Pe de altă parte, credinţa nu are nevoie de nicio „dovadă”.
Crezi sau nu. Dacă crezi, toate sunt cu putinţă. Iar dacă nu crezi, nici chiar o
„înviere” din morţi nu te convinge.
În După
dealuri, Alina, cea „slabă în credinţă” pătrunde clandestin în altarul
bisericii ca să vadă „icoana făcătoare de minuni”; se roagă o noapte întreagă
şi-o zi ca să-l determine pe Dumnezeu să i-o redea pe Voichiţa, cea de dinainte
de „schimbarea la faţă” (de „îmbisericire a minţii”); se întreabă de ce
Dumnezeu nu face nimic şi lasă să se întâmple atâtea nenorociri; loveşte cu furie
o icoană pe care o consideră inutilă şi neputincioasă; se poartă necuviincios
cu maicile şi preotul din mănăstire (dar şi cu doctoriţele de la spitalul de
psihiatrie). Vrea una şi bună: să fie „o familie” cu Voichiţa, fata alături de
care a copilărit şi a crescut la orfelinat. Pentru mulţi spectatori „progresişti”
ce consideră biserica un muzeu, un anacronism, miza din După dealuri era „nefericirea” Alinei şi răceala prietenei sale,
Voichiţa, nepăsătoare la suferinţa ei. În mod normal, spun ei, povestea avea happy end în cazul în care vedeam cum
Voichiţa pleacă de la mănăstire (sfindându-şi duhovnicul) pentru a trăi
împreună cu Alina o „legătură bolnăvicioasă”. Dar cine oare s-ar fi „vindecat”
în acest fel? Voichiţa, care numai ce apucase să desluşească viaţa de obşte,
ascultarea de duhovnic, ritmurile nebănuite ale unei „noi zidiri”? Sau Alina,
cea care este bolnavă de gelozie şi o vrea pătimaş pe Voichiţa? Ceea ce se
pierde adesea din vedere, în comentariile de la După dealuri este că filmul chiar are happy end. Mica obşte a mănăstirii (împreună cu Voichiţa) chiar a
descoperit iubirea jertfitoare şi exerciţiul ascezei. Ei chiar sunt fericiţi,
chiar şi atunci când se află în dubiţa Poliţiei, pentru că „Îl au pe Dumnezeu”.
Acolo, în ultima secvenţă, se pregătesc să schimbe chilia mănăstirii cu celula de
închisoare, unde vor scrie – trăind şi pătimind – un „jurnal al fericirii”, al
„devenirii întru fiinţă”. Dar acesta ar putea fi subiectul unui alt film...
P.S. Citesc, ici-colo, că – spre deosebire de
filmul lui Mungiu, care redă, chipurile, într-un mod deformat viaţa dintr-o
mănăstire ortodoxă (datorită plăcuţei de la intrare pe care scrie „Crede şi nu
cerceta”, datorită apelativelor „Mami” şi „Tati” către stareţă şi, respectiv,
preot etc.) – filmul Ostrov al lui
Pavel Lunghin este cartea de vizită a ortodoxiei în cinema. E foarte adevarat că „nu sunt multe ostroave ortodoxe în oceanul
cinematografiei”, cum scrie, într-o postare pe Facebook un preot ortodox. Însă
cu mult înainte de a fi un Film (ortodox sau altminteri), Ostrov reprezintă – părerea mea – rodul muncii vrednice de toata
lauda a unui singur om: actorul Piotr Mamonov. Filmul este – atunci când e
cinema, iar nu o însăilare de imagini mişcătoare amestecate cu muzică şi cadre
exotice nearmonizate într-o Idee – viziunea Regizorului său. Atunci când
regizorul nu e mercenar, desigur. Există, în „oceanul cinematografiei”, sute de
filme vrednice de privit, analizat, comentat, contemplat etc. Înaintea Ostrovului. (A cărui poveste, desprinsă
parcă din „Pateric”, e încântătoare, fără ca Ostrov să fie ... cinema. Cu majusculă) Tare mi-e teamă că aceia
care îl laudă atât sunt foarte puţin familiarizaţi cu ceea ce poate să însemne
cinematograful (care există din 1895). Tare mă tem că e nedrept să judecăm Ostrovul numai în raport cu
telenovelele, filmele americane actuale de acţiune, SF, horror, de comedie etc.
sau pur şi simplu cu producţiile cinematografice mediocre, ilustrative,
decorative etc. de ieri şi de azi, din America sau de aiurea. În raport cu ele,
da Ostrov câştigă la puncte. Dar în
raport cu filmele de autor, nemuritoare, ale unora ca von Stroheim, Murnau,
Chaplin, Welles, Dovjenko, Eisenstein, Antonioni, Fellini, Bresson, Kurosawa,
Mizoguchi, Ozu, Paradjanov, Tarkovski şi, slavă Domnului, mulţi alţii încă?
Cred că ar trebui să judecăm şi la rece. A aduce osanale Ostrovului în detrimentul multora din filmele regizorilor de mai
sus (şi a multor altora nenumiţi aici) echivalează – pentru că filmul e şi
imagine – cu a ridica în slăvi pictura religioasă „realistă” în detrimentul
Icoanei (bizantine). Ceea ce se întâmplă, oricum (chiar în mediul ortodox). Din
păcate.
