Întru El era viaţă şi viaţa era lumina
oamenilor.” (Evanghelia după Ioan, 1)
Cuvântul care zideşte, cuvântul care uneşte. Şi totuşi – spun scepticii,
cârcotaşii – omul a inventat cuvântul ca să-şi ascundă gândul. Aşa s-a născut,
probabil, omul politicos, adică omul viclean.
Există oameni cu
care simţi că n-ai ce vorbi. Sau, mai bine, că orice ai spune va fi răstălmăcit
sau pur şi simplu neînţeles. Uneori, întâlnirile cu ei sunt doar stânjenitoare.
Alteori degenerează într-o gâlceavă amară şi-ţi spui că mai bine tăceai din
gură. Nu degeaba înţelepciunea patristică ne aminteşte că vom fi deopotrivă
judecaţi şi salvaţi de cuvintele noastre. Că, la o adică, e mai bine să tăcem
decât să ne risipim în vorbe, vorbe, vorbe ce nu-nseamnă nimic, nimic, nimic. Cum
ar veni: fericit acela care nu se lasă prins în sfatul palavragiilor şi nu
răspunde la provocări. La provocările celor de la care nu avem aşteptări, dar
şi la provocările azvârlite din senin, tam-nisam şi când ţi-e lumea mai dragă,
de cei mai presus de orice bănuială.
De fapt,
lucrurile sunt mai simple: când conştientizezi cum se cuvine care ţi-e rostul,
care ţi-e menirea, când ştii ce ai de făcut în viaţa asta (pământul, deocamdată!),
îţi vezi de treabă. Când – ademenit de câte un cuvânt strâmb, pe care, naiv,
crezi că-l vei îndrepta cu sfatul tău, cu vorba ta împăciuitoare – intri în
hora trăncănelii, se cheamă că nu-ţi vezi de treabă, ci te afli în treabă. În
treaba lui diabolos, a celui care
desparte.
