În ceea ce privește trecutul relativ recent, la prima vizionare am fost - recunosc - îngrozit de fluxul întâmplărilor din Toată lumea din familia noastră (2012). (Dar filmul lui Jude, comparat cu oricare din titlurile pomenite mai sus, e de-a dreptul diafan.) Revăzându-l, mi-am dat seama că rămâne unul din cele mai izbutite lung-metraje ale lui Radu Jude (alături de Cea mai fericită fată din lume, debutul său în lung-metraj). Iar semnele „violenței domestice” de acolo sunt bine cuprinse în dramaturgia ansamblului. Totul pare „de acolo”, fără stridențe. Tensiunea captată pe întreg filmul este extrem de intensă. Așa cum intensă e și tandrețea lui „subterană”, tragi-comică. Ideea centrală, dincolo de politic corecta denunțare a „violenței domestice”, e sluțirea minții și sufletului de copil de către părinții (niște „oameni cu carte”) în stare de „război rece”, cu erupții de „război cald”. În acest sens, Radu Jude surprinde semnele celui mai cumplit război, declanșat de părinții adulți (însă imaturi) asupra propriului copil, pe care și-l dispută ca pe o minge de football... La o citire mai atentă, demersul lui Jude este o (implicită) declarație de dragoste adusă familiei „ne-extinse” prin destrămare și ireversibile, nechibzuite, complicații...
 |
| Toată lumea din familia noastră (2012, un film de Radu Jude) |
