Concert cu morală

Duminică, 30 octombrie, 2016, 18 p.m. Am ajuns cu Theodor la fix la concertul de muzică simfonică nouă (contemporană) ținut într-o filarmonică - de astă dată - aproape goală. Am ascultat muzici de Octavian Nemescu, Cornelia Tăutu, Jean Pascal Chaigne, Doina Rotaru, Ivana Stefanovic, Laura Manolache interpretate de Sorin Petrescu, Doru Roman, Ionuț Ștefănescu, Alexandra Guțu, Vlad Faur. Ce m-a surprins, recunosc, a fost prezența unui preot ortodox, pe scenă, pe post de raisonneur, de comentator sfătos, în pauzele dintre lucrările muzicale, inclusiv de tălmăcitor al pericopei evanghelice din ziua în curs (mai exact, la Duminica săracului Lazăr și a bolnavului nemilostiv). Toate bune și frumoase, a fost un „concert cu morală”, deși - mărturisesc - îmi place să descopăr singur, fără intermediari, viața și morala unei experiențe artistice. În plus, muzica - atunci când e muzică - tocmai de aceea place: pentru că lasă ascultătorul să-și proiecteze propria poveste. Nu cred că are nevoie de „cârja” unei paradigme epice - nici măcar din Sfânta Scriptură - pentru a fi deslușită, înțeleasă, iubită.
La un moment dat, amfitrionul în sutană a invitat publicul să țină un moment de reculegere pentru martirii Revoluției 1989 și - surpriză! - pentru victimele incendiului din clubul bucureștean „Colectiv”, de anul trecut. De ce surpriză? Pentru că alți purtători de sutane din BOR (inclusiv titrați în filosofie și filologie) nu s-au sfiit să înfiereze atunci cu „sfântă mânie” pe cei care n-aveau altceva mai bun de făcut decât să caute și să primească ritmurile alea „sataniste” (muzica rock, nu-i așa, e „satanistă”) și să adauge că au primit ceea ce au căutat la acel Halloween party (din ziua concertului): moartea. Despre ce Biserică vorbim atunci?
Mă întreb însă dacă muzica este relevantă pentru publicul meloman doar atunci când e „tălmăcită” printr-o grilă bisericească, ortodoxă. Dar câți din spectatorii care, săptămânal, umplu sălile Filarmonicii Banatul sunt și fervenți enoriași ai vreunei parohii ortodoxe? Iar dacă nu sunt, ce rost avea dreptcredinciosul personaj raisonneur? Și chiar dacă ar fi, ceea ce s-a întâmplat la Capitol în ultima duminică din octombrie 2016 ține de artă (iar nu de politică) și se adresează celor care iubesc arta (inclusiv arta modernă, contemporană), chiar atunci (sau mai ales atunci) când nu este însoțită de comentarii moralizatoare despre cât de minunată este viață și cât de bun este Dumnezeu. Sau, cine știe, poate sunt eu prea sensibil. Poate că, pentru cei mai mulți, nu e de ajuns imaginea pe care - un poem, o carte, un tablou, o muzică, un film - o creează în mintea acultătorului/cititorului/privitorului. Poate că sunt destui care au nevoie de „tălmăciri” clare și precise (și musai pozitive) ale cărților, muzicilor, filmelor. În ceea ce mă privește, recunosc: prefer arta fără explicarea ei moralizatoare. Ea, arta (când e artă, iar nu instrument de propagandă) e o taină ce așteaptă să fie cercetată (nu „explicată”) și își este sieși de ajuns ca să dea un tonus bun și să reactiveze bucuria de a trăi a celor care cu adevărat caută frumosul și adevărul.

Eliade, un curios neodihnit

Mircea Eliade, în Romanul adolescentului miop, este infinit mai aproape de mistică, de credință, decât cuvântările pietiste ale celor care știu sigur care e treaba cu credința, cu mistica și mântuirea. Eliade - cel puțin atunci când a scris aceste rânduri - a fost un căutător și (la fel ca Nietzsche, de exemplu), fără să fi avut revelația credinței, a avut cumințenia să înțeleagă ce anume nu e credință, biserică, religie: „Orice Biserică îmi repugnă. Orice dogmă pe care nu o pot înțelege și explica – mă înfurie. Mi se pare ridicol să accept, după atâta trudă științifică, absurdități biblice și grozăvii catolice. Dar dacă toate acestea nu sunt Biserica, după cum m-am convins că nu sunt Religia? ... Am rămas întotdeauna un curios neodihnit, iar dacă aș ajunge vreodată călugăr, aș păstra în bibliotecă rafturile naturaliștilor și colecțiile erotice. Dar nu înțeleg mistica, deși m-am convins demult că mistica nu trebuie înțeleasă. Nu mă pot apropia efectiv de duhul sfinților – pentru că mi-e teamă să nu mă conving din autosugestie, din dorința convingerii, iar nu din evidența adevărului. ... Nici nu știu dacă ceea ce îmi lipsește e credința. De câte ori gândesc cuvântul acesta: credință, mă simt nemulțumit, insultat chiar. Nu pot accepta credința în Dumnezeu, în Mântuitor, în Sfinți, în Biserică. Înainte, această atitudine fățișă mă mulțumea. Acum, însă, sunt neliniștit. Dacă credință înseamnă altceva? Dacă eu nu am ajuns încă a dibui tâlcul credinței și iau superstiția înspăimântată în locul unui fapt sublim de care mă aflu, încă, prea departe?” 

Apropo de final

Finalul din Toni Erdmann îmi amintește, involuntar, de ultima scenă din La dolce vita. 

În filmul lui Fellini îl vedem pe un țărm de mare pe jurnalistul monden (un „gossip columnist”) interpretat de Marcello Mastroiani venind, în zori, de la (încă) o petrecere-orgie. Niște pescari au scos pe mal un pește uriaș care fusese ucis și al cărui ochi privește spre noi. Jurnalistul ahtiat după știri de scandal este mahmur și cade în genunchi. I se pare că zărește o tânără care-i face semn să vină spre ea. Clipește din ochi și nu-i vine să creadă. Sedus de inocența ei ce e, parcă, din altă lume, dă să se ridice în picioare. În secunda următoare însă, gașca („anturajul”) de petrecăreți îl cheamă să li se alăture. Ceea ce și face, dând din umeri, ca și când ar vrea să-i spună fetei că n-are încotro, e musai să se întoarcă la ei. Cu o înțelepciune încă neatinsă de vicleșug, fata înțelege și, din priviri, îi urează durm bun. Contrar părerii generale despre „decadenţa”, „libertinajul” şi „gustul pentru profanare” al lui Federico Fellini, Nicolae Steinhardt (într-o epistolă către Virgil Ierunca, publicată în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi) consideră că La dolce vita este „o bucată evident şi nemijlocit christică, ortodoxă cu desăvârşire, o adevărată pagină de propovăduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă câtuşi de puţin”. Nu pierde ocazia de a remarca „splendida imagine iniţială a statuii care pluteşte deasupra Romei” (la începutul filmului), peştele („care, fireşte, e Ichthys”) din final, „mort de trei zile şi tras de pescari în năvod”, şi „ochiul lui atotştiutor şi pătrunzător”. În fata blândă şi curată („Biserica, cred”) din ultima secvenţă Steinhardt vede o chemare pe care Marcello Mastroianni o ascultă pe jumătate surd („condiţia umană”), în genunchi.

La dolce vita (1960, Federico Fellini)

În filmul lui Maren Ade, un tată poznaș încearcă zadarnic – prin amuzante și repetate deghizări – să-și readucă fiica în fire, s-o trezească din atâtea părelnicii, s-o reînvețe să zâmbească, să se bucure. Spre final, fiica își îmbrățișează tatăl (care poartă o mască păroasă ca James P. Sullivan din animația Pixar Monsters inc.) într-un parc bucureștean unde zărim o măreață cruce de piatră. Cu puțină vreme în urmă vizitaseră o familie de români care încondeia ouă de Paști. Semnul suprem al împărăției care – să nu ne amăgim! – nu este din această lume e, ca și la Fellini (ca în Sieranevada lui Cristi Puiu, ca în Călăuza lui Tarkovski, ca în Concursul lui Pița sau în Umbra de nor a lui Jude), trecut cu vederea. Pentru că – e mai ușor așa – pământul, deocamdată. Fiica va demisiona din jobul de la multinaționala bucureșteană, însă nu pentru a lua o pauză din ceea ce englezii numesc „a rat race”, ci pentru a pleca să lucreze – tot în domeniul corporatist, tot la nivel înalt – în Singapore.

Toni Erdmann, ca și altădată Bunuel sau Bergman, ca – acum – Puiu, Mungiu sau Jude, nu dă soluții, nu moralizează. Lasă privitorul să aleagă, din acest puzzle tragi-comic despre risipire și însingurare, sensuri și înțelesuri. După chipul și asemănarea fiecăruia.

  

Happiness

La box office, pe ecranul electronic dreptunghiular cu filmele din program, în dreptul lui Toni Erdmann scrie „comedie”. Atât. În sală însă – dacă intri – te așteaptă nu atât o comedie, ci mai degrabă o comedie umană, o tragi-comedie (însă cuvântul acesta – „tragedie” – nu mai e la modă, sperie publicul, chiar și atunci când e mascat de eufemismul „dramă”), ceea ce e cu totul altceva. Un fel de haz de necaz sau de-a râsu’-plânsu’. Interesant (și surprinzător) e dozajul de spleen, de comentariu social și cultural, de umor (inteligent, auto-ironic, pe fondul unor teme serioase), de tandrețe. Totul într-un film de 162 de minute ce comunică, surprinzător, prin expresivitatea actorilor, chiar și atunci când aceștia nu au vorbe. (Cristi Puiu nu e singurul care nu se înduplecă să taie din bogatul material filmat pentru a-și spune povestea în 90 de minute.) Vecinătățile acestui Toni Erdmann? Iată doar câteva: La dolce vita (Fellini), Happiness (Solondz), Celebrity (Allen), La Grande Bellezza (Sorrentino) și ... Sieranevada (Puiu). Toate, variațiuni pe aceeași temă: fericirea. 

Toni Erdmann - Premiul FIPRESCI la Cannes 2016