Amară consolare: copiii e firesc să-şi îngroape părinţii, nu invers. Şi copiii, dacă stau să-şi cerceteze inimile, îi plâng la despărţire pe cei care le-au dat un nume. E treaba fiecărei generaţii în parte să-şi plângă părinţii. Dar pe strămoşii noştri uitaţi (vorba lui Paradjanov) cine-i mai plânge? Cine mai stă să le desluşească umbrele? Cei care îi vor fi plâns cândva (descendenţii lor direcţi) sunt, la rândul lor, oale şi ulcele…Şi totuşi, mai există (slavă cerului pentru asta!), încă mai există pe pământ acel loc de taină (pe care Tarkovski-l numeşte Zona) unde sunt pomeniţi în veac toţi cei „adormiţi în Domnul”. Abia acolo, în Zonă, scapi de singurătate, de ciuma individualismului şi de uitare. Devii – datorită încăpăţânării de a nu renunţa la Rânduială – parte din „memoria colectivă”. Acolo se „deschid cerurile”, iar „cerul se scoboară pe pământ”. (Dacă şi numai dacă homo esteticus apucă să-şi săvârşească lucrarea, asemenea celor care – la cumpăna dintre primul mileniu şi al doilea – au slujit în Hagia Sophia atunci când emisarii cneazului rus au fost nu atât convinşi, cât seduşi de frumuseţea „teologiei în culori” a Bisericii.)
Tarkovski, în Nostalgia: „O, mamă! Aerul este acel lucru care se mişcă în jurul capului tău şi devine mai clar atunci când zâmbeşti”
