miercuri, 21 septembrie 2011

Recurs la fair play


Apropo de interviul luat de Lucian Mircu (prin telefon) lui Şerban Huidu, în care consumatorul de cinema de la Cronica cârcotaşilor declară, printre altele, că preferă – de departe – filmele americane celor europene (deşi world cinema e infinit mai bogat, mai nuanţat decât falsa dicotomie America-Europa): „Americanii pot să facă filme ca europenii. Europenii nu pot face ca americanii never-ever. Americanii, când vor, fac şi filme profunde, dar sunt foarte bine realizate. Europenii n-au cum…” Sigur, fiecare poate spune-crede-face orice, pe răspunderea sa. Mă întreb însă dacă moderatorul (cel ce intervievează) nu ar trebui să imprime discuţiei un mai pronunţat caracter de fair play. Puţină lume vede filme diacronic, puţini sunt cei care îşi îmbogăţesc cultura cinematografică în cinemateci sau prin lecturi. Pentru aceştia, afirmaţia lui Ş.H. poate fi luată de bună. Poate să confirme alegerea lor, opţiunea de a viziona filme exclusiv recente şi exclusiv în mall-uri sau la TV. Şi exclusiv americane, „bine realizate”. Că aşa e la modă.
Atunci când partenerul de dialog al unui VIP nu caută să restabilească adevărul, discuţia nu mai informează, ci manipulează. Pe de altă parte, referindu-ne stricto sensu la interviul sus pomenit, cui îi mai masă de adevăr? Pe cine mai interesează cu adevărat de profunzimile cinematografului – nu neapărat american sau european? Pomenirea unor nume sau titluri de referinţă, dar care nu sunt „în cărţi” în momentul de faţă, stârneşte mai degrabă confuzie şi îl pune în dificultate pe – vorba lui Lucian Mircu – „cinevorator”. Trist e că totul e o „cinevorare”, că nu prea a mai rămas loc pentru altceva – în sala de cinema sau la TV. Pentru frumuseţea uitată a filmului de altădată. Şi pentru frumuseţe în general.    

P.S. Într-o altă ordine de idei, mă mai întreb dacă nu cumva cârcotirea şi imitarea demenţei celor din preajmă (anonimi sau persoane şi instituţii publice) este amăgire. Mă gândesc dacă, socotindu-ne superiori faţă de lume şi judecând-o cu asprime, cu încrâncenare, nu ne acrim. Dacă, scandalizându-ne (mai mult sau mai puţin teatral, că doar suntem în show business) de spiritul gregar al vulgului, de intoleranţa şi strâmbătăţile unora, nu începem să ne asemănăm şi noi cu cei pe care îi desconsiderăm. Pe care îi luăm în răspăr. Cred că, fără să băgăm de seamă, începem să fim una cu ei. Extremismul lor devine – pe invers, chiar dacă mai „rafinat”, mai „sofisticat” – extremismul nostru. Şi spun asta neuitând că singurul program de entertainment de la televiziunile din România pe care (în ultimii zece ani) îl urmăream cu reală bucurie era Cronica cârcotaşilor

Beauty saloon


Cuviosul Siluan Athonitul: „Păcatul îl urâţeşte pe om, iar harul îl face frumos”. Cu trecerea anilor, ne urâţesc nu atât ridurile şi ireversibila îmbătrânire a trupului, cât colaborarea cu ucigă-l toaca, în feluritele sale metamorfoze. Urâţenia devine astfel un „transfer de personalitate”. Grădina lui Dumnezeu e mare (it takes all sorts to make a world), lumea e pestriţă şi parcă tot mai înnebunitoare. Dar noi ne grăbim destrămarea atunci când ne rătăcim, când ne pierdem în mărunţişuri. Cum altfel decât mărunţiş să fie cârcotirea, imitarea demenţei celor din preajmă care ne scandalizează? Cine zice (şi imită), ăla este. (Poate au dreptate cei care cred că meseria de mim e cumplită, că personajele interpretate – mai cu seamă cele rele, autodistructive – se lipesc de sufletul actorilor şi aşa rămân.)
Îndemnul la smerenie adresat de Cuviosul Siluan vine tocmai de aici: ne socotim superiori faţă de lume şi începem să o judecăm cu asprime, cu încrâncenare. Şi ne acrim. Ne scandalizăm de spiritul gregar al vulgului, de intoleranţa unora şi – fără chiar să băgăm de seamă – noi înşine începem să ne asemănăm cu cei pe care îi desconsiderăm. Începem să fim una cu ei. Extremismul lor devine – pe invers – extremismul nostru. Pentru un singur gând de mândrie, sufletul pierde harul – spun Părinţii. Dar – ne asigură ei – harul vine iar, fie şi pentru un singur gând de smerenie. Pe acela se cuvine a-l căuta, a-l afla. Pentru acela merită să străbatem nebănuite căi. Înfrumuseţarea (prin restaurarea gândului nostru, prin metanoia) este – dacă e să fie – izbânda omului. Şi pariul său câştigat cu timpul.  

Joyce vs. Siluan

Printre „motto”-urile care mi-au mers la suflet în adolescenţă cu siguranţă se va fi numărat şi gândul joycean „History is a nightmare from which I am trying to wake” („Istoria este un coşmar din care încerc să mă trezesc”). Îl primisem împreună cu o lume, iar acea lume de cuvinte se chema Ulysses. Nu credeam că voi mai citi vreodată ceva asemănător, ceva la fel de copleşitor, de uluitor, de grandios în umorul său. Peste ani aveam să mai sap în dreapta şi-n stânga şi am descoperit fericite vecinătăţi ale unui alt gigant descoperit tot în primii ani de liceu: Dostoievski F.M. În textele unui renumit părinte athonit din secolul XX – Cuviosul Siluan Athonithul – aveam să descopăr un gând (până la un punct) pereche cu omologul său joycean.  Sintagma avea să fie un logo pentru înţelepciunea sa cuprinsă în volumul Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei.
Ieşirea din coşmar, la Joyce, îmbracă forma parodiei, a metatextualităţii şi conotaţiilor ilare, a aluziilor şi  jocurilor de cuvinte, a erudiţiei persiflante şi autoironiei. Cuviosul Siluan însă ne îndeamnă să ne ţinem mintea în iad (în „istoria-coşmar”) şi să nu deznădăjduim. Ne aminteşte că trebuie să ne dojenim semenii cu blândeţe şi iubire. Chiar (sau mai ales atunci) când aceştia – părinţi, copii, prieteni, colegi, vecini etc. – nu ne par vrednici de iubirea noastră. A proceda altminteri înseamnă a risipi pacea sufletului care se pierde când ne ridicăm deasupra aproapelui nostru. Când uităm că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Printre multele pilde cu care Cuviosul Siluan ilustrează acest gând, se află şi relatarea din sus-pomenitul volum: „S-a petrecut la noi următoarea întâmplare. Economul mănăstirii a trimis un muncitor la un lucru oarecare, dar muncitorul, din lipsă de experienţă, n-a vrut să se ducă. Economul i-a zis: „Du-te!” Atunci muncitorul s-a înfuriat şi în faţa tuturor celor care erau acolo, ca la vreo patruzeci de oameni, l-a făcut pe econom „câine”. Şi, dintr-o dată, muncitorul a fost cuprins de o asemenea ruşine, că faţa lui s-a înroşit cu totul şi, mai apoi, a fost cel mai ascultător dintre toţi.”