vineri, 20 martie 2015

O umbră de nor (2013), un scurt-metraj de Radu Jude



Un preot este chemat la o familie să spună niște rugăciuni pentru o persoană aflată pe patul de moarte. Începe să citească rugăciunile, însă fiica muribundei ar vrea să schimbe „repertoriul”. Adică de ce să i se citească mamei ei rugăciuni pentru „sfârșitul creștinesc”, iar nu pentru ca – forțând mâna lui Dumnezeu – să mai rămână în viață? (Se vehiculează chiar rugămintea de a o împărtăși pe suferindă, chiar dacă este în comă. Preotul, evident, refuză.) Altfel spus, i se cere să spună o rugăciune „eficientă” care s-o vindece instantaneu pe cea aflată în mare suferință. Preotul se conformează și la urmă este invitat la o cafea. Gazdele vor să știe dacă e adevărat că unii preoți „fac minuni”, că au auzit ei că unii au înviat până și morții. Se vehiculează două nume de „părinți înduhovniciți”:  Părintele Boca, Părintele Argatu. (Părintele Boca însă e cunoscut și prin aceste vorbe-testament: „Voi veniţi după cuvânt de folos şi apoi aşteptaţi să vă mântuiesc... Dar eu nu pot asta, eu pot doar să vă trezesc din păcatele în care trăiţi...”) „Există minuni?” – vor ei să știe. Preotul, cu duhul blândeții, le spune că nu e momentul pentru astfel de discuții, dar că îl pot căuta la biserică pentru orice nelămuriri. „Uite de-aia eu nu pot să fiu sută la sută cu religia...De ce vrea Dumnezeu răul? De ce îi duce pe cei buni în rai și pe cei răi în iad?” – se revoltă și ginerele. (Actorul care-l interpretează pe acest personaj modern și nedumierit încurcă, inițial, ordinea și întreabă de ce sunt duși în iad cei buni și în rai cei răi.) 
Mihaela Sârbu, Alexandru Dabija în O umbră de nor
Totul, în acest scurt-metraj, este într-o stare de confuzie, de neorânduială. Filmul lui Radu Jude este o „felie de viață” despre oameni care, neînvățând să trăiască, nu știu nici să primească nici obștescul sfârșit – al celor apropiați, al lor înșiși. O lume care n-a fost nicicând catehizată (alfabetizată în ale rânduielii bisericești, căci nu e vorba despre o informație teoretică referitoare la o anume religie sau la istoria religiilor, ci de a dobândi o conștiință eclezială) și acum așteaptă să vadă „minuni”. O lume care n-a pus început bun rugăciunii, dar crede în rugăciunea de tip hocus-pocus. O lume „sfințită” de „duhul sfânt” al „ierbii dracului” (toți cei prezenți la căpătâiul muribundei – rude, cunoștințe, vecini de bloc – nu se sfiesc să fumeze țigară după țigară), de manele degenerate ce se aud neîncetat în surdină, de fast food și soft drinks. De indiferență. De false revolte. O lume ce nu mai știe (dacă a știut vreodată) semnificația acelui „Facă-Se voia Ta!” din rugăciunea „Tatăl nostru”, lasată nouă de Iisus. 
La scurt timp după săvărșirea rugăciunilor, preotul (care a ajuns la centrul parohial unde lucrează) este sunat și află că persoana pentru care se rugase a murit. Este chemat din nou, însă familia îl tratează cu ostilitate și aproape că îl alungă din casă pentru vina de a fi fost „ineficient”. Isteria femeii dezamăgite că „popa a încurcat rugăciunea” la căpătâiul mamei sale muribunde este grăitoare pentru starea în care se află, vai, o mare parte din cei care nu sunt nici fierbinți, dar nici reci în credință. „Umbra de nor” este tocmai această ruptură, această înstrăinare dintre omul modern și biserică, dintre „poporul binecredincios” și clerul bisericesc. Funcționari îmbrăcați în niște costume mai speciale, preoții sunt, iată, creditați exclusiv după „flexibilitatea” cu care satisfac mofturile pietiste ale unor enoriași amatori de „senzațional”, de „supranatural”, de „paranormal”. 
Nazarin
Preotul jucat de regizorul de teatru Alexandru Dabija pare desprins din Nazarin-ul lui Bunuel (care, asemenea preotului din filmul lui Bresson, își asumă până la capăt idealul renunțării la sine întru ajutorarea aproapelui) și chiar din Călăuza tarkovskiană (care, după întoarcerea din Zonă alături de cei doi sceptici incurabili – Scriitorul și Profesorul, exclamă: „Nimeni nu mai crede, nu numai aceștia doi. Pe cine să mai duc acolo?”). Scurt-metrajul lui Radu Jude nu-și propune să transmită, explicit, vreun mesaj moralizator, să fie „didactic”. Dar oferă prilejul unei serioase reflecții pe seama denaturării în religie a evenimentului eclezial. 
Călăuza