To friend or to unfriend

Viața, viața... Cu like-urile ei, cu dislike-urile ei, cu friend și unfriend, cu share-urile și ego-ismele ei... Unii cred că, în numele prieteniei (fie ea și virtuală, pe fb), e obligatoriu să dai like la o postare, la un eveniment. Indiferent de ceea ce crezi tu despre acea postare, despre acel eveniment. Indiferent, desigur, de felul în care știi că s-ar comporta cel care te somează să dai like, dacă tu i-ai cere același lucru. Și-atunci se pune întrebarea: cine te-a pus să-l incluzi printre prietenii de fb? Just. O mai mare atenție ar economisi timp, energie, explicații inutie. Trist e că omul ajunge la vârsta de măgar bătrân și mitoman fără să priceapă că un like se dă - pe fb, ca-n viață - necondiționat. Îți place sau nu-ți place. Nu ești obligat de nicio prietenie să dai like la nimic. Prietenia, eventual, te obligă să nu dai unfriend - nu atât pe fb, ci în inima ta. Slavă Domnului pentru toate!

foto: Victor Rebengiuc (văzut de graficiana Klara Tamas) - aici în rolul chirurgului mitoman din FALEZE DE NISIP (regia Dan Pița)

Film și isihie

Am participat la colocviul „Cultură și spiritualitate în opera Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei”, desfășurat între 15-17 mai 2015 la Mănăstirea Tismana, sub patronajul ÎPS dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei. Ne invitase unul din principalii organizatori. (Înregistrarea video aici.)

Mănăstirea Tsimana

Despre Părintele Ghelasie am aflat, cu ani în urmă, de la Părintele Ieromonah Valerian (fostul actor Dragoș Pâslaru,  „ucenicul cel mult iubit”), care – atunci când ne-am revăzut – și-a cerut iertare de la fiul nostru, Theodor, pentru graba cu care i-a vorbit: „Sunt ca puricele ce sare de la un om la altul.” În deschidere, ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a punctat câteva idei centrale în gândirea Pr. Ghelasie: „memoria creației este chipul lui Dumnezeu, al Aceluia Care avea să vină, după care am fost creați – sau, mai bine: pecetluiți – noi, oamenii” „deși creează iluzia de libertate, răul îngustează libertatea, în timp ce binele lărgește libertatea”. Pr Dan Popovici (din Brașov) a vorbit despre „domesticirea nomadului”. Astfel, nomadismul nu este atât o dimensiune exterioară, cât una interioară. Este chiar mintea omului, cea „nomadă și fugară”, „din fire pribeagă”. Mintea ne fuge în „norii gândurilor”, departe de Dumnezeu, fără să-L mai „respire”. Și atunci, „ne-am pierdut mințile”. Cel mai greu demers: păzirea minții ce fuge-n alte părți, păstrarea unei continuități. Efortul Sfinților Părinți este acela de a aduce mintea omului înapoi „în casa Tatălui”, de a o întoarce mereu înapoi, în Biserică. Thomas Mann: „Dă valoare clipei!”(sau: Carpe diem!), care-i totuna cu a fi viu. Pentru că viul și atenția sunt una. Cioran: „Neantul – iată atenția absolută.” S-a vorbit apoi despre „nomadismul elevilor”, despre neputința de a duce la bun sfârșit firul atenției. Pr. Varsanufie de la Pătrunsa (unul din monahii români care petrec cel mai mult timp în pustie) și-a amintit cum Pr. Ghelasie se închina și își făcea cruce în fața fiecărei noi pagini pe care o citea. Tăcerea, retragerea (în „altarul inimii noastre”) – iată „salvarea omului contemporan”, după avva Ghelasie, în fața căruia „nu puteai fi mediocru, risipit”. Editorul și poetul Florin Caragiu a actualizat îndemnul cuviosului de la Frăsinei: „Taina trebuie ferită de vulgarizare!”. Pr. Ieronim de la Oașa a răspuns că „orice exegeză este o formă de vulgarizare”. Și a vorbit apoi despre semnificația noțiunii de patrie: „tot ceea ce aparține tatălui”. Fostul dascăl universitar de greacă veche, Ion Pătrulescu, a arătat că „în antichitate, școala era apanajul aristocrației”. Astăzi, când „se dă o luptă acerbă pentru sufletul copiilor”, vedem cum învățământul superior reflectă „chipul degradării educației episcopale”, următor schismei bisericești din 1054, când școlile apusene au început să se transforme treptat, din școli episcopale, în unversități. După 1054, explica Pr. Ieronim, sacerdotul nu mai era privit drept „moș” (adică învățător), ci – în occident – un „stăpânitor pământesc”. Biserica se transformase dintr-o putere ce susținea sufletul omenesc, într-o putere ce stăpânea pe cei toți într-un duh tiranic, „cu o autoritate ce nu era a jertfei, a duhului sfânt”. „Școala de catiheți”, despre care scria și Ion Creangă în secolul al XIX-lea, urmărea să-i deprindă pe elevi cu cititul ceasurilor (rugăciunilor potrivite ritmului liturgic), cu  „rugăciunea neîncetată”. Creangă însă a surprins momentul reformării școlii românești, când învățătorii nu mai aveau în vedere închinarea, pentru că elevii urmau să fie simpli meseriași. Acum, comenta Pr. Ieronim, elevii din România (dar numai din România?) sunt pregătiți să devină forță de muncă pentru, eventual, multinaționale. Cândva, se credea că „patria noastră este biserica”, că  „sensul vieții e slăvirea lui Dumnezeu” „toată viața românească a fost centrată pe biserică”. (Mi-am amintit, involuntar, versurile lui Ioan Alexandru din Imnele Transilvaniei, din care compozitorul Adrian Enescu a decupat versuri răzlețe pentru poemul său pop simfonic, Basorelief: „când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie”.)  Patria, adică politeia, sau „modul de a fi cetățean”. Platon vorbea despre „un tip ideal de om, nu de stat”, căutând „republica din om, nu omul din republică”. (N-am înțeles apoi de ce reprezentările iconografice ale lui Dumnezeu „Cel Vechi de zile” sunt „carpatine”, iar cele treimice, sub forma ospățului de la stejarul din Mamvri, sunt „imperialiste”. Sau de ce pricesnele ar suna uimitor dacă ar fi cântate pe melodii de doină.) Pr. Valerian Dragoș Pâslaru și-a început intervenția cu o glumă: „Am fost un rebel, acum sunt un tembel!”, după care a spus că Pr. Ghelasie – „părintele marginilor” – a încercat să restaureze ceea ce societatea și biserica abandonase. Și a reamintit tetralogul ghelasian: „Nu te alarma, nu te contrazice, nu blama răul și nu-ți mărturisi neputințele!”. 

Cristian Mungiu și Valeriu Andriuță (După dealuri)

Pentru că dl. Liviu Bogdan (dascăl universitar, unul din principalii organizatori) afirmase că pe studenții de azi nu-i mai câștigi cu o carte, ci – eventual – cu câte un film, Pr. Valerian (care – ca fost actor – înțelege într-un fel aparte semnificația videocrației din vremurile noastre) s-a gândit să mă scoată la tablă și a propus să recomand „câteva filme ortodoxe”, filme ce poartă cumva semnele isihiei, ale ascezei, ale desprinderii de „lumea dezlănțuită”. Așa că, din spectator am devenit – pentru vreo zece minute, chiar înainte de a pleca înapoi acasă – vorbitor. Adevărul e că nu cred în „filme ortodoxe”, mai exact în semnificația superficială, decorativă, „confesională” atribuită acestei sintagme. Și nu cred în liste, ci doar în – eventual – propuneri, sugestii, dar nu de filme, ci de modalități de abordare. De-aceea am început prin a spune că, în aceste zile, în București, se află în desfășurare un festival de film românesc pentru nevăzători. O serie de filme (între care Medalia de onoare, După dealuri și Aferim!, care-mi sunt cele mai dragi) au fost „accesibilizate” (cu ajutorul unor comentarii suplimentare ce descriu – sumar – ce se petrece pe ecran, la nivel de imagine) pentru a putea fi înțelese mai bine de cei nevăzători. În calendarul Bisericii (stil nou), evenimentul coincide – pentru o zi – cu praznicul dedicat vindecării orbului din naștere, de către Hristos. Mă întreb și – retoric – i-am întrebat pe cei prezenți în sala de conferințe a Mănăstirii Tismana cum anume ar putea fi „accesibilizate” filmele pentru văzători (mă rog, pentru cei care, asemenea fariseilor, pretind că sunt văzători). Există o astfel de „accesibilizare universală” a unui film? Dacă există, eu nu am aflat-o. Ceea ce am aflat e doar un public variat de spectatori de film, interesați ba de poveste, ba de actori, ba de peisaje, ba de muzică ș.a.m.d. Câți sunt pregătiți să înțeleagă, să accepte că filmul este un limbaj (sau un meta-limbaj)? Că filmul – ca și rugăciunea – este mai aproape de poezie decât de proză (atunci când nu este constrâns de cel care-l face să-i exprime ideologia, transformându-l într-o lozincă). Dar câți mai sunt pregătiți să se apropie de poezie? Iar poezia, spre deosebire de film, are în spatele ei mii de ani, pe când tradiția cinematografului (care a apărut în anul 1895) este, prin comparație, infinit mai scurtă. Părerile sunt împărțite. Filmele care pun probleme (filmele de expresie, filmele de autor) „dezbină”, stârnesc polemici. Dar nu dezbină însăși icoana? Iată, în chiar cuprinsul Bisericii nedespărțite, așa cum s-a arătat și în acest colocviu, o mare parte preferă tabloul rleigios (și pe Dumnezeul Cel Vechi de zile) icoanei (reprezentărilor bizantine sau nu, dar care nu ilustrează, ci transfigurează evenimentul ecleziastic). Și filmul și icoana – atunci când nu sunt niște simpliste reprezentări plasticizante – se adresează unor oameni liberi, nu unor robi (ai propriilor prejudecăți). Călăuzirea în lumea filmului (atunci când nu ține de marketing) îmi pare foarte asemenea homeopatiei. Amândouă sunt metode personalizate ce presupun o relație directă, personală, a spectatorului cu eventuala călăuză. Poți recomanda, la grămadă, o serie de titluri sau de autori, însă treptele atât de diferite de „așezare duhovnicească”, de așteptare, prejudecățile etc. nasc, invariabil, o multitudine de păreri. Care de care mai năstrușnică ori mai radicală. Care este calea? Aceea de a căuta să vezi (înțelegi, deslușești) un film „precum este”, iar nu așa cum – datorită „orbirii” – ți se pare că este.

Colocviu „Personalitatea Pr Ghelasie” - Tismana, mai 2015

Am mai spus că – dacă e să vorbim despre „filme ortodoxe” – minunate cu adevărat nu mi se par atât filmele lui Andrei Tarkovski (sau Tenghiz Abuladze sau Serghei Paradjanov ori ale lui Mircea Săucan, Lucian Pintilie sau Cristian Mungiu) și cu atât mai puțin ultimele filme ale lui Pavel Lunghin (Ostrov, Țarul), acestea din urmă excesiv de moraliste, de „ortodoxe” „ca la carte”. Mult mai surprinzătoare găsesc că sunt filmele unora ca Luis Bunuel, Federico Fellini, Robert Bresson, Ingmar Bergman, Pier Paolo Pasolini, Akira Kurosawa, Iasujiro Ozu sau Kenji Mizoguchi – Nazarin, Viridiana, Simion al Deșertului, Calea Lactee, La dolce vita, Giulietta și spiritele, 8 1/2 , Repetiția de orchestră, Amarcord, Lumină de iarnă, Fragii sălbatici, persona, A șaptea pecete, Evanghelia după Matei, Urda dulce, A trăi, Rashomon, Cei șapte samurai, Dodeskaden, Poveste din Tokyo, Povestirile lunii palide după ploaie. Și încă altele, desigur. De ce? Pentru că în occidentul secularizat sau în extremul orient te-ai aștepta să găsești mai greu (sau chiar deloc) semnele firescului, ale omenescului, necontaminate de ideologii. Din fericire, nu e chiar așa. Nu există un spațiu bine definit (geografic, cultural) unde rodește, în abundență și nestingherit, mărturisirea (cinematografică) ortodoxă. Iată, doar în ultimul an, câteva filme din toată lumea ce problematizează (ca expresie filmică, nu ilustrativ-artizanal) căutările omului dintotdeauna, raportarea sa la rău, la izvoarele de viață și chiar – involuntar, desigur – la tetralogul Pr. Ghelasie: Leviatan, Somn de iarnă, Ida. Unii din sală le-au văzut și le îndrăgesc – le-am putut citi asta pe chipurile destinse, pline de bucurie, când au auzit pomenite aceste titluri. Și chiar Aferim!, care (la fel ca După dealuri) solicită spectatorul să gândească, să descopere pentru sine ce semnificație are ceea ce vede (în ciuda campaniei de presă care, într-un fel sau altul, încearcă să impună o anume grilă de interpretare). M-am referit, în încheiere, la scurt-metrajul aceluiași Radu Jude, O umbră de nor, pentru atmosferă și tema sa extrem de actuală, indiferent de contextul social-politic: complacerea într-o anume stare călduță de religiozitate, ca jalnic substitut pentru starea de trezvie, de atenție, pe care – în duhul Sfinților Părinți – și Pr. Ghelasie o considera crucială pentru om.  

Leviatan

La despărțire, Theodor a cântat la nai câteva sârbe și hore (în curtea mănăstirii, dar – la invitația ieromonahilor de la Pătrunsa – și în răcoarea pronausului din biserica mănăstirii), cu vocea Psalmul 102 (așa cum l-a învățat, în timp, de la maicile de la Cebza) și – tot la nai – tema muzicală (a lui Adrian Enescu) din filmul Umbrele soarelui (de Mircea Veroiu), în care sinonimul (sau antonimul?) Părintelui Valerian de acum, actorul Dragoș Pâslaru, juca – pe la mijlocul anilor 80 – rolul principal.

Cu muzică, fără muzică

Până pe la începutul mileniului trei, filmele românești aveau, în general, (și) muzică. Existau fie compozitori plătiți care scriau muzici pentru diverse secvențe sau ilustratori muzicali ce „lipeau” diverse muzici mai mult sau mai puțin celebre de anumite secvențe. Cu toate acestea, au existat și câteva excepții. Lucian Pintilie este exemplul cel mai grăitor. A folosit muzică originală doar la filmul de debut (Duminică la ora 6). Apoi, la toate celelalte lung-metraje, doar ilustrație muzicală. Iar filmele sale nu doar că au viață și fără muzică, dar energia lor avea să se transmită și altor regizori-far: Alexandru Tatos și Mircea Daneliuc. Aceștia, cu oarecare parcimonie, aveau să folosească personajul numit muzică în unele filme. În altele însă au folosit numai ilustrație muzicală, aleasă la fel de „minimalist”: Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Croaziera, Secvențe. Sau Iosif Demian (O lacrimă de fată). În același timp, au existat și alți regizori – Mircea Săucan, Dan Pița, Mircea Veroiu – care au folosit personajul-muzică foarte inteligent. Muzica scrisă pentru filmele lor de Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Dorin-Liviu Zaharia și Dan-Andrei Aldea, de Richard Oschanitzsky sau Adrian Enescu avea un impact foarte puternic și, împreună cu imaginea, dialogurile și zgomotele, alcătuia un conglomerat adesea expresiv și foarte specific cinematografic. Într-un fel, conceptul asumat și practicat de ei se dorea o replică polemică la adresa practicienilor așa-zisului tip de cinema „minimalist” sau „observațional”, ce apropie cumva filmul artistic de filmul documentar. Iată, așadar, două poetici diferite, complementare. Cea dintâi lasă impresia unui anumit dinamism, a unui anume vérité la care se ajunge prin „priza directă”, adică prin înregistrarea directă a sunetului, fără a mai trece prin post-sincron – Horia Murgu este un sound designer profesionist ce a conferit o personalitate distinctă acestui limbaj, la noi. Cea de-a doua presupune elaborare, o anume stilizare și – prin prezența muzicii (sub formă de ilustrație muzicală temeinic gândită și folosită sau ca personaj dramatic cu drepturi egale în construcția filmului) – o dimensiune în plus. Care ar fi atributele acestui  „rest”? Unii îi spun muzicii „limbă universală”, alții o consideră „aidoma sufletului” (Pavlov), iar pentru alții ea e „însăşi poezia” (Vecchi), o „poezie a aerului” (Jean Paul) și „după tăcere, este singura artă ce se poate apropia de exprimarea a ceea ce este inexprimabil” (Albert Huxley).

După 1990 însă, doar direcția începută de Lucian Pintilie avea să dea roade, depășind deopotrivă semnele „mizerabilismului” și ilustrativismul patetic. Prin filmele lui Lucian Pintilie, prin câteva filme de Mircea Daneliuc și, mai ales, prin excelentele filme ale „Noului Val”: Marfa și banii; Moartea domnului Lăzărescu; 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile; A fost sau nu a fost?; Cea mai fericită fată din lume; Toată lumea din familia noastră; După dealuri; Poziția copilului; Aferim și altele. Occident și Medalia de onoare sunt excepții. Iar Amintiri din Epoca de Aur conține și segmente strict „minimaliste” și segmente în care este folosită muzica originală. Celelalte direcții – Săucan, Pița, Veroiu – au eșuat lamentabil. Săucan a fost pus pe linie moartă încă din 1973 (după scandalul provocat de insolitul – inclusiv dub aspect muzical – 100 lei, film difuzat în cinematografe doar într-o versiune cenzurată, unde întreaga muzică – tulburătoare, percutantă, extrem de sugestivă – a lui Anatol Vieru a fost înlocuită cu ilustrația muzicală soft a lui Richardt Oschanitzsky), iar filmele lui Pița și Veroiu de după 1990 sunt tributare unei vizibile „neînfrânări” cu pretenții. Se tot vorbește ba pro (mai rar, ce-i drept), ba contra muzicii de film (Alex Leo Șerban o consideră „pecinginea” filmului românesc[1]). Dar  în România nu doar filme în care muzica e un personaj dramatic (nu umplutură) nu se prea mai fac, ci nici filme în care poetica regizorală, în ansamblul ei, să pună în pagină – armonios, inteligent – și celelalte componente care, altădată, puteau să funcționeze bine împreună (ca în unele filme de Iulian Mihu, Manole Marcus, Mircea Săucan, Elisabeta Bostan, Dan Pița, Mircea Veroiu, Stere Gulea). Și-apoi, la banii pe care acum tinerii regizori îi obțin pentru a-și face filmele, cine se încumetă să plătească boierește un compozitor? Desigur, în eventualitatea că regizorul s-ar pune de acord cu producătorul și cu compozitorul în legătură cu genul de muzică folosit, cu orchestrația, cu durata ei, cu onorariul ș.a.m.d. și nu s-ar certa pe parcurs (ori chiar înainte de porni la drum). Asta fiind situația (adică: un climat de austeritate și chiar de indiferență a multor regizori față de personajul-muzică), chestiunea muzicii în filmul românesc aparține – cu câteva excepții – trecutului. Mai exact, mileniului doi.  

---

[1] Muzica lui Adrian Enescu de la Concurs i se pare „pur și simplu atroce” și din toate muzicile românești de film alege doar Nunta de piatră, pentru că „purta timbrul, unic şi emoţionant, al vocii lui Dorin Liviu Zaharia”. În rest, „muzica românească de film (...) a fost un blestem pentru filmul românesc”. Cu (doar) două exemple aplicate: „emfaza lui Olah, „electronismele” lui Enescu (Adrian)” ce „îndurerează auzul şi pun o pecingine greu de uitat pe imagini”. Criticul A.L.Ș. ar fi dorit muzică de cameră în Concurs, însă uită că Adrian Enescu nu a scris doar „electronisme”, iar multe din experimentele sale electronice (sau electro-acustice sau simfonico-electronice) nu sunt nici pe departe „atroce”. (sursa: http://agenda.liternet.ro/articol/10350/Alex-Leo-Serban/Minimalism-si-muzica-de-camera-SoNoRo-2009.html)