Poate că forţa celor trei filme de Dan Piţa de la începutul anilor 80 stă tocmai în călirea („lămurirea”) personajelor principale – Puştiul din Concurs, tâmplarul, unchiul şi mătuşa lui, fotograful Ştefan, Cristina şi Profesorul din Faleze de nisip, haiducii Pantelimon şi Ion din Dreptate în lanţuri. Cu toţii stau tare ca o nicovală în care se loveşte. Despre toţi se poate spune că este „un mare atlet, care învinge, deşi-i lovit” („Epistola Sf. Ignatie Teoforul către Sf. Policarp al Smirnei”, din Scrierile Părinţilor Apostolici), că este parte din „sarea în bucate” ce dă sens poveştii. Fiecare şi-a găsit un „volant” care îl apără de „pantera-realitate”, fiecare vrea să se ştie despre el că „este acolo unde este”. Lor li se opun grupul de găinari şi turnători, predispus la „vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri, lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate” (cum observa Nicolae Steinhardt într-o extrem de pozitivă cronică a filmului, apărută în volumul său Critică la persoana întâi) şi „orientat” de Puşti (în Concurs), chirurgul Theodor Hristea, cel învins de propria sa „autonomie” şi care trăia numai şi numai „de capul său”, nepăsător faţă de „volantul aberaţie” (în Faleze de nisip), procurorul alergic la lumina soarelui (în Dreptate în lanţuri) etc. Puritatea (în sensul nobil de libertate, nu de virtute ce se opune păcatului) este pariul câştigat aici, de regizor. Şi forţa evergreen a acestor filme.
