Dacă există Crăciun fericit, există şi Crăciun nefericit? – mă
întreabă fiul meu. Și-mi amintesc de Povestea
de Crăciun a lui Charles Dickens, cu a sa emoţionantă metamorfoză a
paranoiei în metanoie. Fermecătoarea şi duioasa poveste a lui Dickens despre
recuperarea morală a unui om cu
„inima îngheţată” rezonează, peste timp, cu cea din filmul lui Akira Kurosawa, A trăi. Acolo, un funcţionar mărunt şi
ursuz află că suferă de cancer terminal şi mai are foarte puţin de trăit. După
ce, precum Ebenezer Scrooge (cămătarul din povestirea lui Dickens), întâlneşte
şi el un fel de „Spirit al Crăciunului, i se luminează deopotrivă trecutul,
prezentul şi viitorul şi făptuieşte cea mai nobilă lucrare a sa: aprobă şi susţine
în timp record construirea unui loc de joacă pentru copii.
 |
| Ikiru (A trăi) |
Dar ce altceva este
Zona lui Tarkovski din Călăuza, dacă
nu tot o călătorie metafizică (spre adâncurile sufletului omenesc) şi geografică
(spre Camera unde se spune că se va îndeplini cea mai arzătoare, mai sinceră şi
mai chinuitoare dorinţă a omului) întru iluminare? În pragul acelei Camere, neuitata
Călăuză le spune Profesorului şi Scriitorului: „Iată, am ajuns. Ne aflăm aici,
în prag. E momentul cel mai important din întreaga viaţă. Nu trebuie să spuneţi
nimic, trebuie doar să vă concentraţi. Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă.
Când omul se gândeşte la trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă … SĂ CREDEŢI!”
Spre deosebire de „îmbunătăţirea” lui Scrooge, conştiinţa Scriitorului şi a
Profesorului din apologul tarkovskian nu se despovărează de tot ceea ce le
sluţeşte: „Dacă-mi amintesc întreaga viaţă – răspunde Scriitorul – mă îndoiesc
că voi deveni mai bun. Şi-apoi, nu-ţi dai seama cât de ruşinos este? Te
înjoseşti, te rogi, implori.”
 |
| Stalker (Călăuza) |
Chinuit
de fantoma asociatului său decedat cu fix şapte ani în urmă, în Ajunul
Crăciunului, iar apoi de cele trei „Spirite ale Crăciunului”, hainul şi avarul personaj
din Povestea de Crăciun, singur cuc, se salvează pentru că nu
consideră că este înjositor să te rogi. În fabula dickensiană (ca şi la
Kurosawa), monstrul din om este biruit. Morocănosul şi trufaşul personaj renunţă
la mândrie şi devine, într-adevăr, mai bun atunci când – cu ajutorul dat de „Spiritul
Crăciunului Trecut” – îşi revede trecutul; se smereşte atunci când „Spiritul Crăciunului
Prezent” îi pune oglinda-n faţă pentru a-şi conştientiza nimicnicia; în fine, se
cutremură când „Spiritul Crăciunului Viitor” îi înfăţişează „ultima staţie” a
rătăcirii sale: pierzania în veşnicie. Totul se dovedeşte a fi doar un teribil vis
din care mizantropul şi hainul Scoorge se trezeşte ca o adevărată „făptură
nouă”. Voios şi generos, împarte în jur bucurie şi-şi respectă promisiunea faţă
de ultimul spirit, aceea de a face din fiecare zi un Crăciun. Sub poleiala sofisticatelor
efecte speciale digitale (sonore şi vizuale) pe care le presupune orice
ecranizare actuală, hipertehnologizată, a povestirii lui Charles Dickens (aşa
cum este şi versiunea Disney regizată, în 2009, de Robert Zemeckis), aflăm un
tâlc ascuns, mereu actual, pe care – de peste două mii de ani – omenirea, trezită
din înşelătoarele-i himere, caută să-l trăiască neîncetat. Metanoia (pocăinţa autentică, integrală) întru
deşteptare, descoperirea „omului din om” şi renaşterea duhovnicească întru
„făptura cea nouă” este singura alternativă la descompunerea şi urâţirea
sufletească.
 |
| A Christmas Carol |
