Inscripţie pe un drapel

Cumva împotriva curentului şi politicii culturale din România, Filarmonica „Banatul” din Timişoara revizitează, prin repertoriul său, creaţiile unor compozitori români de muzică simfonică. În Zilele Enescu-Bartok desfăşurate la mijlocul lui 2013 s-au cântat opusuri, mai mult sau mai puţin cunoscute, de George Enescu, Bela Bartok, Aurel Stroe, Violeta Dinescu sau Paul Constantinescu. Am reascultat astfel Rapsodia română nr. 1de George Enescu şi m-am bucurat, încă o dată, de limpezimea cu care celebrul artist a ştiut să prelucreze motivele folclorice româneşti, să-şi însufleţească muzica. Într-un fel, rapsodiile enesciene sunt – pentru mine – parte din nevăzutul drapel naţional în trei culori, alături de sculpturile lui Brâncuşi, de pictura lui Horia Bernea, de Ţiganiada lui Budai-Deleanu, de comediile şi momentele lui Caragiale, de Glossa şi Scrisorile lui Eminescu, de Poemele luminii scrise de Lucian Blaga, de Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. De cântările Mariei Tănase, Ioanei Radu, Dumitru Fărcaşu sau ale lui Fărămiţă Lambru. De jazzul lui Richard Oschanitzsky sau de poemele pop ale lui Florin Bogardo. Sau de câteva filme de Mircea Săucan, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos ori Cristian Mungiu. Toate, repere pentru un posibil îndreptar. Mai sugestive, mai expresive decât formele şi culorile vremelnice ale unui drapel naţional.

George Enescu (1881-1955)