Oblio, în acel desen-animat de neuitat, difuzat în câteva rânduri şi de postul naţional de televiziune în anii 80, este băieţelul cu capul rotund în ţinutul („The Pointed Village”) unde totul era ţuguiat („pointed”) şi avea un sens („point”). El nu. De aceea este surghiunit de Fiul Contelui în Pădurea-fără-rost („The Pointless Forest”) pentru a descoperi – la final de odisee – că, până şi acolo, totul are un rost. Singurul fără nici un rost de acolo este doar Omul-Indicator („The Pointed Man”), care, atunci când îl întâlnea, îi indica spre diverse direcţii simultan („A point in every direction is the same as no point at all”). Micuţul Oblio tăcea, nu spunea nimic şi-şi vedea de treabă (he did mind his business). Numai aşa a putut să vadă rostul fiecărui personaj pe care l-a întâlnit în cale şi să înţeleagă tâlcul fiecărei întâmplări.
Trăim într-o lume cu foarte puţini Oblio şi foarte mulţi Oameni-Indicator. Însăşi civilizaţia aceasta, clădită pe mitul „evoluţiei” şi al „progresului” (şi al „toleranţei” propovăduite numaidecât de la amvonul „neutralităţii” şi „echidistanţei”), pare imaginea sa în oglindă. Cine să mai ştie de cuminţenia Cenuşăresei (ori a Fetei Moşului din povestea lui Creangă)? Trăim sub zodia Fetei Babei, ce face echipă bună cu surorile fiţoase ale Cenuşăresei. Oamenii-Indicatori de acum te îndrumă în oricare direcţie, mai puţin înspre centru (pentru că „centrul e azi peste tot”) - acolo „unde poţi căpăta definiţia omului” şi „afli că exişti” (Ţuţea). Dar şi cei care – după felurite ocoliri – ajung în pragul centrului (sau Zonei – vezi Călăuza lui Tarkovski), sunt ameninţaţi de arhitecţii modernităţii (Profesorul şi Scriitorul), ce vor să-l distrugă pentru că „nu foloseşte nimănui”. (Într-o altă ipostază, aceştia apar asemenea posedaţilor din Umbrele strămoşilor uitaţi, care încercau să-l sperie pe micuţul Ivan la intrarea în biserică, pentru slujbă. Muma lui însă l-a ferit de smintiţi, povăţuindu-l să stea departe şi să nu se amestece cu cei fără de lege. Ea îi va fi fost cea dintâi călăuză înspre veşnicie…)
***
Oscar Steinhardt, către fiul care, ieşind din închisoare îi spusese tatălui că a primit Botezul ortodox: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Apostrofare de outsider (tatăl lui Nicolae Steinhardt era de credinţă mozaică) necesară pentru orice neofit zelos, care încă nu şi-a aflat locul în Biserică. Cum ar veni: „Să nu crezi că L-ai prins pe Dumnezeu de-un picior!” Nu de alta, dar mântuirea este, oricum, a celor care „termină bine”, care izbutesc să reziste până la capăt. În sensul acesta nimeni nu are pentru ce să se împăuneze. Pr. Rafail Noica: „Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit…”
***
Pildă grăitoare de milostivire (adesea pricină de sminteală): „Văratec, 1971. În postul Sântei Mării mă spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit, şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i! Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii).
