PSEUDOKINEMATIKOS: 01/13/17

vineri, 13 ianuarie 2017

Made in RO 1980

Despre anul cinematografic românesc 1980 îmi vine ușor să-mi amintesc, sala de cinema fiind pe atunci biserica mea pe care o frecventam cu religiozitate. A fost un an bogat - 31 de premiere: Rug și flacără; Cumpăna; Artista, dolarii și ardelenii; Mijlocaș la deschidere; Întoarcerea lui Vodă Lăpușneanu; Cine mă strigă; Singur printre prieteni; Ultima noapte de dragoste; Duios Anastasia trecea; Ion; Proba de microfon; Bietul Ioanide; Drumul oaselor; Mireasa din tren; Rețeaua S; Bună seara, Irina; Stop-cadru la masă; Al treilea salt mortal; Am fost 16; Zbor planat; Burebista; Dumbrava minunată; Lumina palidă a durerii; Casa dintre câmpuri; Labirintul; O lacrimă de fată; Ancheta; Porțile dimineții; Vâătoarea de vulpi; La răscrucea marilor furtuni; Munții în flăcări. Câte dintre ele mai trec linia în 2017 și care ar fi „vârfurile de lance”?

Mai întâi, trebuie spus că 1980 a fost un an extrem de fast pentru Alexandru Tatos (Duios Anastasia trecea, Casa dintre câmpuri) și Mircea Daneliuc (Proba de microfon, Vânătoarea de vulpi). Filmele lor marchează continuarea unui proces de evidentă „intelectualizare” al filmului românesc, început pe la mijlocul anilor 50 cu Viața nu iartă și continuat cu La moara cu noroc, Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Erupția, Pădurea spânzuraților, Duminică la ora 6, Ultima noapte a copilăriei, Meandre, Reconstituirea, 100 lei, Nunta de piatră, Duhul aurului, Dincolo de nisipuri, Filip cel bun, Cursa, Ilustrate cu flori de câmp, Zidul, Mere roșii.

Tot în 1980 a debutat în regia de lung-metraj (după ce, în 1978, co-regizase Urgia alături de Andrei Blaier) eminentul director de imagine Iosif Demian. O lacrimă de fată, ca și Casa dintre câmpuri (filmul lui Tatos realizat inițial pentru televiziune, unde fusese prezentat cu un an în urmă), sunt un regal de firesc și autenticitate ce explorează o lume - lumea satului românesc - fără lozincării și soluții facile. Tot în zona firescului din filmul „de actualitate” - atât de rar întâlnit în filmul românesc - se situează și debutul în lung-metraj al Adei Pistiner (Stop-cadru la masă), Mijlocaș la deschidere (în regia unui alt fost director de imagine, Dinu Tănase) și chiar Mireasa din tren (în regia lui Lucian Bratu, după un scenariu de D.R. Popescu).

Cu Lumina palidă a durerii, Iulian Mihu izbutește - mai ales datorită măiestriei operatorului său, Gabor Tarko - un poem cinematografic în puține cuvinte (pe linia începută de Pița și Veroiu cu Nunta de piatră).

Dan Pița ajunge, în fine, pe ecrane cu Bietul Ioanide (care a stat doi ani în cutii), proiect ambițios cu 360 de interpreți, inspirat din romanele lui George Călinescu Bietul Ioanide și Scrinul negru. Din materialul filmat s-ar fi putut face un serial, dar s-a preferat varianta de 140 minute (aproximativ) pentru cinema. Rezultatul este o frescă - interesantă, dar inegală - a unei epoci, un „amurg burghez” urmat de nașterea „burgheziei roșii”. Director de imagine: Florin Mihăilescu; autor al decorurilor: Virgil Moise; compozitor: Adrian Enescu. Interpreții sunt admirabili (Marga Barbu, Constantin Codrescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Leopoldina Bălănuță, Carmen Galin, Mihai Pălădescu, Tănase Cazimir, Dorel Vișan, Eniko Szilagy, Anda Călugăreanu, Petre Gheorghiu, Gheorghe Dinică ș.a.), mai puțin crispatul Ioanide (pictorul Ion Pacea) și artificialul „anarhist/comunist” jucat de Ștefan Iordache. Mircea Mureșan aduce pe ecran romanul lui Liviu Rebreanu, însă Ion (spre deosebire de Răscoala, pentru care Mureșan primise Premiul Opera Prima la Cannes în 1966) este mult prea didactic și prea puțin cinema. În ciuda actorilor populari sau în curs de a deveni populari (Șerban Ionescu, Ioana Crăciunescu, Leopoldina Bălănuță, Octavian Cotescu, Ion Besoiu, Rodica Negrea, Catrinel Dumitrescu), a peisajelor pitorești filmate de Ion Marinescu, a muzicii lui Gheorghe Zamfir.

Mircea Veroiu continuă serialul western, început în 1978 de Dan Pița, cu Artista, dolarii și ardelenii. Se simte „stilul Veroiu” - mai contemplativ, mai puțin dinamic.

Restul? Pelicule din acelea pe care, mărturisesc, nu mai am de mult răbdarea să le revăd cap-coadă, chiar dacă - printre istoricele povești istorice sau contemporane - sunt și, ici-colo, momente evergreen cu actori sau muzici sau diverse peisagii...