luni, 17 august 2020

Quo vadis? Pe marginea unor considerații inoportune ale lui Ovidiu Nimigean


O ureche de om pe o spinare de șoarece, volumul de eseuri semnat O. Nimigean și apărut recent la Editura Polirom, amintește — prin structură, prin insolitul comentariilor literare, cinematografice, politice, religioase — de Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt, dar și — prin savoarea comentariilor  semnate Onochefalos sau Cocon Idiotiseanul — de Țiganiada lui Budai-Deleanu. 

Ca orice „scriitor de vocație”, autorul este preocupat de „căutarea timpului pierdut”. Face referiri (numeroase) la romanul lui Proust („pariul său major: recucerirea realității”), pe care îl socotește  „o metaforă a catedralei” și, printr-un calambur („Români, vă ordon, treceți Proustul!”), îl consideră vrednic de a fi (re)descoperit, revelându-i — oricât ar părea de scandalos și deplasat — „fundalul creștin”. Nu sunt omise nici filmele (puține la număr) inspirate din scrierile lui Proust, nici filmele proustiene în combustia lor dramatică. La cele deja amintite de autor, aș mai adăuga — din cinematografia românească — opusurile insolite ale lui Mircea Săucan (Țărmul n-are sfârșit, Meandre, 100 lei). Sunt vizate și eseistica lui Philippe Muray (L’empire du bien; Festivus Festivus) și memorialistica lui Paul Goma („Miza este de esență ontologică trecută printr-un filtru etic într-adevăr draconic de dens. Goma scrie pentru adevăr. A refuzat să se transforme în rinocer.”). Nu puține sunt considerațiile despre bucuria lecturii, despre nevoia de călăuză pentru a nu te pierde în imensitatea bibliotecilor sau în babilonia vremurilor actuale hiperfestiviste, aflate sub „teroarea deriziunii”, în care „noțiunea de gust e parazitată (înghițită) de kitschul globalizat”. Sau despre „cât de preșcolar-maniheiste, grosier-agresive sunt luările de poziție ale celor ce se revendică de la progresism, dreptomism, eticism politically correct, autoproclamându-se avangarda umanității”. Nu lipsesc nici comentariile politice la zi. În privința mimetismului din viața politică internă, autorul consideră că „PSD-ul este o formațiune putredă, un grup infracțional, o rețea de clanuri, dar a vedea totul în spectrul Dragnea și a judeca totul la scara Dragnea — inclusiv situația internațională — reprezintă o stupiditate în paradigma țapului ispășitor. Am mai reacționat așa la adresa lui Ceaușescu și iată unde am ajuns.”. În privința situației internaționale, cuvintele preluate de la Vladimir Bukovski sunt edificatoare: „A confunda UE cu Europa e ca și cum ai confunda URSS cu Rusia. Ba chiar mai rău.”.


Căutarea donquijotescă a „timpului pierdut” este dublată, la Ovidiu Nimigean,  de căutarea poeziei („În chip poetic locuiește omul”) într-o realitate „dezvrăjită”, sufocată ideologic de corectitudini politice. Autorul o găsește sub forma unor „iluminări” și „pâlpâiri” ce capătă valoarea unor „mici noduri, mici nuclee ale scrisului”. Acolo, poezia „își țese meticulos pânza și așteaptă ca un păianjen” cititorii care îi cad pradă „ca în pâlnia unei flori carnivore”. Poezia — arta, în general, dar și „credința, prin experiența pustiei”, „munca fizică”, „trecerea prin gulag” sau boala — izbutește, la modul cel mai înalt, să scoată omul din  starea impersonală de „cosmos abstract” și să-l pună în fața „realului”. Pentru că cine citește, se citește (așa cum cine scrie, se scrie). Tot ceea ce contează este „privirea contemplativă”, „ecoprivirea”, „bioprivirea”, „retina proprie, „parametrii biologici de decodare”. În cazul filmelor, construirea unui „pod magnetic între ochi și ecran”. Introspecția însă, chiar atunci când depășește zonele de suprafață, devine o sminteală și un impas dacă nu aduce consistență relațiilor interumane. Graalul (a cărui căutare, pentru Alexandru Paleologu, era însăși sensul apologului tarkovskian Stalker) poate fi „orice cupă pe care o bem împreună, intrând astfel în timpul ontologic al comuniunii”.


În lumea filmului — înțeles ca big business, în era idiocracy — arta un „epifenomen, 99% din produsele studiourilor fiind niște junk-uri” înghițit de „neantul experienței limitat hedoniste”, în care „orizontul redempțiunii” nu-și are locul. Și atunci, autorului îi rămâne doar vocea, ca în Sunset Boulevard (filmul lui Billy Wilder), pentru a menține o perspectivă narativă: „O să vorbesc din piscină.” Vocea sau vioara (aluzie la filmul de diplomă al lui Andrei Tarkovski) amenințată — într-unul din numeroasele jocuri de cuvinte din carte — de „compresorul mediatic”. În lumea cea mare, ca într-o bibliotecă, găsim „un infinit depozit de deșeuri — inversul paradisului borgesian”. De aceea e bine să avem „un ghid, un duce, un maestru” care să ne pună în mână „ceea ce merită”, nelăsându-ne — „decât atât cât e pedagogic util” — să rătăcim, să ne rătăcim. Timpul lecturii, care nu trebuie în niciun chip pierdut, e „singurul timp cu adevărat bun”. Iar necesara călăuză, doar ea, ne va ajuta să descoperim lectura în cheie proustiană, de „instigatoare” ce — prin fermecate „chei magice” — „deschide în adâncul nostru ușile unor încăperi în care n-am fi știut să intrăm”, trezindu-ne la „viața intimă a spiritului”, însă fără a încerca să i se substituie.


Nu doar arta („adevărata judecată de Apoi”) — atunci când este tributară metalepsei, figura de stil „a transgresiunii, a transferului între perimetre distincte, a ruperii de nivel, a fuziunii dintre realitate și ficțiune” — aduce omului un „prezent autentic”, un „timp regăsit”, ci și prietenia. Care, în niciun caz, nu e pierdere de timp (cum credea Proust), ci „timp ontologic” opus „timpului precar” al cotidianității. La el se ajunge prin exersarea unei exigențe aproape ascetice: „Pun un preț atât de mare pe prietenie, încât aș putea spune că nu am prieteni. Nu rezistă nimeni ideii mele de prietenie. Eu însumi simt că o trădez neîncetat, că nu mă ridic la înălțimea ei, că sunt un prieten parțial, nedevotat pe cât s-ar cuveni, detentor ipocrit de gânduri ascunse, urmărind un cine știe ce profit meschin.” Nu doar prietenia, ci și „transcendenței sărbătorii” (opusă festivismului profanator ce nu urmărește decât să discrediteze autoritatea sau ce a mai rămas din ea). Și admirația: „E vital să redescoperim bucuria de a admira. De a-l admira pe celălalt în exercițiul excelenței sale. Indiferent de mediul din care provine, indiferent de etnie sau rasă, indiferent de sex sau orientare sexuală, indiferent de studii și titluri. Să te bucuri când cineva face bine ceva. Când cineva este cu adevărat bun, performant.”


În spațiul public actual „se poate scrie de-acum aproape orice despre oricine, cu condiția ca persoana despre care vorbești să iasă descalificată, ruinată, ridiculizată”. Miza este nu dialogul, schimbul de idei, ci transformarea dezbaterii — cu o „vigilență penală” — într-o „afacere”, într-un „dosar sordid ce trebuie clasat”, într-un „subiect de anchetă de interes general”. Adevărata miză însă, consideră Ovidiu Nimigean, „rămâne, mereu, the common decency, omul normal, concret, echilibrat între tradiție și progres”. Nu progresul (care, precizează autorul, este „necesar și benefic”) constituie sminteala, ci „imbecilitatea progresismului”, „asaltul societal al <<drepturilor>>” ce „devine sinonim cu dezincriminarea nesimțirii”. Și încă: „A lăuda progresismul (nu progresul) pentru că e dinamic și în expansiune e similar cu a lăuda cancerul.” Pentru ca omul să rămână om, nu îi rămâne decât „revoluția bunului simț”. Doar în acest caz, pare a spune autorul, revoluția nu este „un opium pentru popor”. Rămâne, apoi, și acea bunătate personală despre care scria Vasili Grossman în Viață și destin: „Bunătatea personală a unul individ este o bunătate fără martori, o mică bunătate fără ideologie. Ar putea fi calificată drept bunătate nepremeditată. Bunătatea oamenilor aflați în afara binelui religios ori social.” Oamenii de bună credință nu au însă nicio șansă (cum se întâmplă în Heaven’s Gate, filmul lui Michael Cimino) și vor fi striviți. Autorul nu crede că reinstituirea umanității (pierdute, descompuse, atomizate) în lumea noastră distopică („mult mai aproape de realitate decât utopia”, „în stadiile terminale hiperideologizate e chiar realitatea, echivalentă cu infernul” — de exemplu termenii „părinte 1” și „părinte 2”, în loc de „mamă” și „tată”, în formularele administrației franceze) se poate face pe căi „științifice”, instituționalizate. O putem recupera — însă idealul kalokagathic pierdut, atrage atenția Nimigean, are nevoie de homo sapiens, nu de homo festivus — „ușor, prin zâmbet, prin dar, prin conversație, prin atitudine binevoitoare. Prin micile gesturi. Prin câștigarea încrederii”. Sau prin curajul în fața morții (suprema virtute a omului), dovedit de personajul Kyuzo din Cei șapte samurai, filmul lui Akira Kurosawa. 


În lumea în care trăim, marcată de o „cultură profanatoare”, „pierderea etaloanelor” și „o nouă vârstă distopică, mai catastrofală decât comunismul și nazismul împreună” (Will Salas), drumul spre centrul ontologic al limbii și civilizației sale e la fel de șerpuitor, de misterios (și adesea inutil) ca drumul prin Zona lui Tarkovski (din Stalker). Acolo, centrul era identificat de Scriitor (în zeflemea) în interiorul Triunghiului Bermudelor. În cartea lui Nimigean, el este „un cadavru nietzschean”, un spațiu-timp al „melancoliei”. Cum religia vremurilor moderne este „moneyteismul”, ateismul „cu voia lui Dumnezeu” împărtășit de Luis Bunuel își găsește justificarea (pentru că Dumnezeu este „un catalizator ontologic, nu o disciplină sau un domeniu”): „Suntem ateii acestor pretinși dumnezei”. Și, adaugă Nimigean, „proprii noștri strigoi”. Acum, „misionarii ateismului” devenit o nouă religie, sunt „ideologizați până la dereglarea ultimului neuron, hipervocali, poluând spațiul public cu proliferarea certitudinilor lor, hiperaroganți, imuni la orice dialog, convinși că dețin adevărul absolut”. Și „naivi” care — adaugă naratorul — „își închipuie că Pasolini ar fi astăzi activist LGBT”. De aceea, crede Ovidiu Nimigean, „mizeria ateismului bigot nu constă în necredința în Dumnezeu (cine e cu adevărat credincios, chiar dacă simte setea de Dumnezeul cel viu, setea psalmistului?), ci în pretenția de a anula, prin maculare grosieră, memoria religioasă a umanității”. 


Una din întrebările autorului care te urmăresc și după terminarea lecturii este: Cât poate rezista o civilizație asaltului nihilist al ororilor înfăptuite în numele binelui, fără să se năruie ireversibil? Sau vocea lui Casanova: „Credem că dacă ne exhibăm transgresiunile suntem campioni ai libertății și am atins maximum oblectamentum”. De o stringentă actualitate e și vocea lui Platon (din Republica), atunci când comentează insinuarea tiraniei: „Când părinții se obișnuiesc să lase copiii de capul lor, când fiii nu mai țin seama de cuvintele părinților, când maeștrii tremură în fața elevilor și preferă să îi flateze, când, în sfârșit, tinerii disprețuiesc legile pentru că nu mai recunosc, deasupra lor, autoritatea nimănui și a nimic, atunci asistăm, cu toată frumusetea și cu toată tinerețea, la începutul tiraniei.” Citatului platonician decupat de Ovidiu Nimigean îi răspunde, în cinemaul românesc de la început de mileniu trei, vocea regizorului-scenarist Cristi Puiu. Prin (mai ales) trei din ultimele sale filme (Trei exerciții de interpretare, Sieranevada și Malmkrog marchează — între multe altele — o substanțială trecere de la vorbărie la vorbire), dar și prin o serie de intervenții mediatice inoportune, în presa scrisă ori audio-vizuală. Cristi Puiu este, probabil, expresia cinematografică ideală pentru cugetările lui Ovidiu Nimigean din O ureche de om pe o spinare de șoarece. Amândoi se încăpățânează să creadă în „calea de mijloc”, a „dreptei socotințe”, evitând atât mrejele național-comunismului (care „ne băga pe gât o patrie falsă”), cât și sirenele mondialismului (ce „dizolvă orice patrie”). Amândoi evită deopotrivă „exacerbarea ridicolă a etosului național și repudierea lui grosieră”, căutând Kilometrul 0 al urbei în rămășițele civlizației ecleziale, înlocuite acum de mall și alte obiective comercial-turistice. Și unul și altul se distanțează de „arta rebelă” transformată — atunci când etalonul axiologic dispare sau își pierde autoritatea — în „rebeliune confortabilă, prilej de a te refula narcisist sau de a practica pornografia sub umbrela așa-zisului protest”. Pentru că „revoluția a rămas fără clasă, marxismul a devenit neomarxism și inventează, prin minorități, un nou prestigiu etic pe care să-l instrumenteze”. De unde — o spune și Nimigean și Puiu — nevoia de „rebeliune” (care e cu totul altceva decât „rebeliunea de confort” a „progresiștilor”), de „contracultură” cu scopul recuperării … culturii: „Rebeliunea autentică înseamnă astăzi cultură, tradiție, valori, libertate reală (contrapusă „libertăților” ideologice societale liberal-libertare). Astăzi, contracultura înseamnă cultură, eliberată de <<umanismul emancipaționist>>”. Cuvintele lui Nimigean se potrivesc, încă o dată, atitudinii lui Cristi Puiu de dinaintea proiecției cu Malmkrog în cadrul TIIF: „Marele curaj, astăzi, în artă este să reintri sub orizontul normalității, în pofida tuturor stridențelor și transgresiunilor ideologizate. Știind ca vei fi scuipat de un milion de ONG-uri și criminalizat de toți ideologii, activiștii, simpatizanții și idioții utili ai stângii culturale. Precum și, cu egala fervoare, dar mai scăzut ecou, de continuatorii înverziți ai național-comunismului.”


Stricto sensu, parte din „memoria religioasă” pe care modernitatea „se chinuie să piardă” este „bogăția, finețea, profunzimea, vigoare vieții lăuntrice” din gândirea Părinților Bisericii („Lăsăm deoparte chestiunile dogmatice”), a căror dimensiune alegorică este adesea luată, eronat, „drept o realitate de gradul întâi”. Ca urmare, ideile secolului XIX aveau să ducă („vor exploda, la propriu”) spre „extremismele politice ale secolului XX” și „se vor metamorfoza postistoric în noua eră hiperfestivă”. Bufonii acestei ere, un fel de Calibani absolvenți de Oxford (și Sorbona și Harvard), neraportându-se la nicio putere regală, nu au haz, ci par să joace „într-un spectacol de brigadă artistică, dacă nu mai rău, în cel al „justiției” iacobine”. Tema „justiției iacobine” (Muray, frecvent citat, spunea: „Secolul XXI va fi penal sau nu va fi deloc”) este unul laitmotivele centrale din cartea lui Nimigean. Asistăm acum la transformarea civilizației occidentale, iudeo-creștine, într-una politically corect. Dar „tot ce e omenesc e incorect politic” (Cristina Hermeziu), iar arta — atunci când nu e lozincărie, nu trece cu vederea nimic din ceea ce e omenesc. Principala consecință a „korektitudinii politice, această maladie societală a bunelor intenții” este împiedicarea spiritului critic. Astfel, rostirea adevărului și chiar intenția de a-l căuta, prin artă ori în viața cetății, sunt — retoric și juridic — criminalizate. Lupta de idei, specifică unei societăți deschise, democratice, s-a metamorfozat în „revoluție culturală, în sensul maoist al sintagmei”. Cu o „megahermeneutică maniacală”, noul aparat „de partid și de stat” vânează orice „derapaj” de la noul canon ideologic și „te trezești rasist, sexist, homofob, xenofob, fascist, nazist, antisemit din nimic”. Scenaristul și regizorul Michel Audiard, observă Nimigean, o spunea încă din 1978: „Acum, dacă aveți o anumită independență de gândire, dacă nu urmați traseul prestabilit, dacă puneți cea mai măruntă întrebare incomodă, automat sunteți clasat drept fascist. S-a brevetat.” Discursul corect politic a ajuns asemenea Odei bucuriei în interpretarea unei brigăzi de agitprop: „Simți că ți se apleacă de toate cauzele bune.”


Discursul intimidant, devenit o modă mai presus de orice bănuială, „funcționează ca o încercare de a descalifica din toate punctele de vedere ceea ce nu intră în cadrul predefinit de ideologia dominantă”. Rostul lui: acela de a împiedica orice dezbatere în contradictoriu. Internaționala comunistă a făcut loc internaționalei neoliberal-libertare pe fondul unei amnezii generale. Cinghiz Aitmatov, în romanul său O zi mai lungă decât veacul, o numea „mancurtizare”. Titlul unui recent film românesc („Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca mancurți. Film.”) este persiflat, însă tonul e mai degrabă sumbru, nu zeflemitor: „Universitățile, pe cale de a deveni tabere de mancurți.” Iar comunismului (ca „aventură intelectuală a Vestului, experimentată în Est”), „în ciuda a peste o sută de milioane de cadavre lăsate în urmă, i se poate face apologia și chiar mai mult decât atât”. Toate acestea pe fondul metamorfozelor politico-socio-culturale actuale, întreținute de iluzia economică în numele căreia se fac ample demersuri pentru „a construi un popor european cu o monedă comună, și nu cu un imaginar comun”. Drept care, una din vocile naratorului exclamă: „Priviți această Europă, n-o veți mai vedea! Priviți această civilizație, n-o veți mai vedea!…” În săptămânile imediat următoare publicării cărții lui Nimigean (primăvara anului 2020), mancurtizarea — la scară planetară, nu doar națională — avea să atingă cote alarmante prin ușurința cu care populații întregi s-au supus și se supun încă directivelor arbitrare ale politicienilor în timpul „operațiunii monstrul”, unde „monstrul” a primit numele de Covid-19. 


Precumpănitoare — în această nouă eră a „atrofierii umanului” — este nu filosofia (care „ne învață să ne îndoim de ceea ce pare evident”), ci propaganda (care „ne învață să acceptăm ca evident ceea ce ar fi rezonabil să ne stârnească îndoiala”). Cu riscul de a nu fi „de partea triumfătoare a lucrurilor” (cea sortită dispariției), cel ce caută să-și păstreze discernământul față de lume (pentru a nu se confunda cu ea, căci „Dacă aluneci în discurs, te lipești, nu te mai poți retrage ești mâncat de viu. Nu „mâncat”: dizolvat și absorbit.”) este condamnat la „solitudinea cea mai intensă”. Iar a te întoarce în lume după ani de solitudine — știm asta de la Robinson — „ar fi de-a dreptul vulgar”. Pe de altă parte, mai cu seamă în aceste vremuri ce „refuză să asculte” — observă autorul — putem găsi prilejul de a ne afunda „și mai adânc, mereu mai adânc, în tăcerea în care vor să ne înmormânteze, dar unde se află adevărul”. Până la urmă, avem de ales între a fi un „idiot util” (a cărui vocație este de a se tâmpi, asemenea idioților lui Lars von Trier) și (pe linia frumoșilor nebuni dostoievskieni sau tarkovskieni), un „idiot inutil”. Adică cineva care este „bolnav din cauza acestei epoci bolnave — un semn de rațiune: chiar semnul că ești sănătos tun”. Dacă împlinirea de sine este doar o iluzie, atunci ratarea să fie „cât mai puțin vulgară, cât mai puțin stupidă, o ratare cât mai … împlinită”.


Peste toate cele, „acute și la zi”, cartea lui Nimigean este — cum scria Pr. Ioan Pintea din Bistrița Năsăud, „mereu și mereu despre credință — fin, discret, fundamental”. Creștinismului „de etos, patrimonial”, „al obiceiului”, îi este opus cel „de revelație”, „al iluminării și credinței”. Concluzia autorului: „Bun și primul, decât deloc.” Aici, deloc înseamnă (cu o sumedenie de exemple) criza creștinismului din Europa occidentală (Chesterton: „Virtuțile creștine au înebunit în modernitate”). Dar — mai ales după prăbușirea Cortinei de Fier — același duh occidental începe să bântuie și prin părțile de răsărit ale bătrânului continent. Astfel că, recunoaște Nimigean, budismul rămâne „probabil singura religie acceptabilă și practicabilă” (totodată și „singura religie fără Dumnezeu, cum o caracteriza Schopenhauer”), câtă vreme omul nu mai respiră „timpul ontologic al comuniunii”. Ori, creștinismul, „o religie a punerii în acord cu celălalt”, e „cvasiimposibilă, în ciuda perceptelor aparent simple, dar tocmai de aceea în contradicție cu creierul nostru reptilian tot mai excitat în noua cetate terestră: iubește pe aproapele tău, întoarce și celălalt obraz”. Pentru că „budismul pare mai comod” (iar homo sapiens a făcut loc lui homo festivus), autorul își rezumă opțiunea astfel: „e infinit mai ușor să rămân singur cu buricul meu decât să învăț să-l iubesc pe celălalt (până și să-l suport mi-e greu…) și să-i întorc și celălalt obraz”. Aceasta nu-l împiedică să afirme, în altă parte, că „În ciuda îndoielilor, credincioșii nu pot avea mari nefericiri, asta dacă nu cad în apostazie.” Altfel spus: tradiția creștină (al cărui pisc, euharistia, este pentru Nimigean un „placebo extrem”) „rămâne întotdeauna de recuperat, de frecventat, de interogat, ea este partenerul cel mai fidel al creației și provocarea sa cea mai fertilă”. 


Aglomerarea năucitoare de termeni („credincioșii”, „mari nefericiri”, „apostazie”) mi-a amintit, involuntar, de filmul lui Fellini, 8 1/2. Acolo, Guido este un regizor ce se află într-un impas. Nu doar de creație, ci și de simțire. Vizitează un cardinal căruia nu i se spovedește după rânduială, ci îi mărturisește — despărțit doar de paravanul dincolo de care cardinalul se îmbăiază — că nu este fericit. Răspunsul prelatului, ca o dojană: „Cine ți-a spus că omul vine pe lume ca să fie fericit?” Cum ar veni, ceea ce îi lipsea era cu totul altceva decât fericirea. Mi-a amintit apoi de scena din Nostalghia lui Tarkovski. Eugenia ajunge într-o biserică unde zărește multă lume, în special femei. Paracliserul, pe un ton blajin, îi răspunde la câteva întrebări. Mai întâi, vrea să știe de ce vin mai ales femeile la biserică. „Poate că vin să se roage pentru copiii lor, pentru familia lor.” — îi spune paracliserul. Eugenia: „Aha, doar pentru asta sunt bune femeile: să se mărite și să nască copii!…” Paracliserul adaugă: „Tot ceea ce trebuie să faci este să îngenunchiezi pentru câteva minute, așa cum fac și celelalte femei.” Eugenia încearcă. Reușește să-și plece un genunchi, însă nu-și duce la bun sfârșit gestul care i se va fi părând caraghios. Paracliserul: „Spui că vrei să fii fericită, dar altceva e mai important pentru tine decât fericirea…” Nu altfel reacționează Scriitorul din Stalker atunci când este poftit de Călăuză să intre, cel dintâi, în Camera Dorințelor. El crede la fel: că e înjositor să te rogi, să cerșești iertare, milă. (Călăuza îi răspunde: „O spui din mândrie. Lasă, nu-i nimic, nu ești pregătit. O să-ți treacă.”) Și poate că-i stăruie în minte întrebarea pe care o formulează în drumul spre Zonă: „De unde să știu ce anume vreau cu adevărat? Sau că nu cumva vreau, în realitate, ceea ce spun că nu vreau… Toată viața am fost vegetarian, dar mereu, în sinea mea, am tânjit după o friptură.” Călăuza (care, în termenii lui Nimigean, se face vinovat de „crima supremă”: „aceea de a nu fi cu desăvârșire modern”) îi spune că trebuie doar să … creadă. Pentru că „totul depinde de om, nu de Zonă”, e de ajuns să-și dorească — fără să se mintă, mai ales — ceva anume și tot ceea ce va cere (nu neapărat prin viu grai), dorința care-l chinuie și nu-l lasă să trăiască (să fie fericit), i se va împlini. Poate că „marea nefericire” a Scriitorului e pricinuită de „apostazia” pe care Tarkovski o exprimă printr-un gest al personajului său (o metonimie, parte pentru întreg): acela în care îl vedem așezându-și pe frunte, semeț și sfidător, o cunună de spini găsită aproape de pragul Camerei din Zonă. Întors acasă, Călăuza îi povestește femeii sale (care-l așteaptă mereu ca o Penelopă) că „nu doar aceștia doi nu cred” — alături de Scriitor, în Zonă mai venise și un Profesor. „Nimeni nu mai crede!” — exclamă el cu durere. Apoi, cu o „mare nefericire” (anihilată doar de „marea fericire” pe care o cunoaște atunci când poate să-i facă pe alții mai fericiți sau mai puțin nefericiți), adaugă: „Nimeni nu mai are nevoie de Zonă…” Cel care începuse să urască Zona este — mereu alegoric — poreclit Mistrețul. Mersese cu gând să se roage pentru fratele său aflat în suferință, însă în adâncul inimii își dorea să se îmbogățească. S-a întoars din Zonă cu un sac de bani. „Zona l-a pedepsit!” — le spune Călăuza celor doi bărbați ce seamănă mai mult a turiști decât a pelerini. „Halal pedeapsă!” — glumește Scriitorul, unul din acei „dezrădăcinați ce dezrădăcinează” (cum ar spune Ovidiu Nimigean). Da, numai că, aveam să aflăm, la întoarcerea din Zonă, Mistrețul și-a pus capăt zilelor. De rușine. O rușine împinsă până la extrem, adică până la remușcare. Un personaj din Solaris (psihologul Kris Kelvin) spune, la un moment dat: „Rușinea salvează omenirea!” (Remușcarea — Iuda stă mărturie — o pierde.) Și în acel pseudo-SF al lui Tarkovski, memoria și dorințele ascunse jucau feste personajelor. Giulietta care, în filmul lui Fellini (Giulietta degli spiriti), era asaltată de „spirite”, s-a priceput să nu se lase biruită de remușcare. A ajutat-o amintirea din copilărie când, într-o piesă de teatru montată la școală, interpreta o mucenică arsă de flăcări pentru credința sa. După ani și ani încă își mai amintea replicile pe care trebuia să le rostească. Ele aveau să-i aducă nesperatul liman. Ceva din candoarea copilului care era cândva se păstrase și avea să o salveze. Și să-i dea putere să le spună „spiritelor” ce o îmbrobodeau: „Plecați de aici pentru că nu existați!” Într-un fel, întreaga înțelepciune s-ar părea că se reduce la stabilirea diferenței dintre rușine (ca început al adevăratei călătorii spre sine prin metanoia) și remușcare, pentru a regăsi prospețimea salvifică a elanurilor prime. Când omul (cum spune Călăuza într-un monolog interior foarte asemenea unei rugăciuni) era fraged și nu se asprise. Pentru că „frăgezimea înseamnă viață, asprimea vestește apropierea morții” și „nimic din ceea ce s-a asprit nu poate să învingă”. Sau, altfel spus, atunci când nimic nu pare să mai aibă vreun sens, e de ajuns să mai poți pronunța „Rosebud!” (ca-n Citizen Kane) sau „Asa nisi masa” (ca-n 8 1/2).


În privința „pedagogiei de școală nouă” (totuși, nu atât de nouă precum mult preconizata și apropiata școală on-line), autoproclamatul „anarhist-conservator” Ovidiu Nimigean crede că „tot ceea ce poartă acum numele de educație se numea înainte <<stricarea tineretului>>. Ne credem pe culmile civilizației pentru că am legalizat depravarea, trecând-o printre drepturile omului”. Tinerii născuți după 89 de părinții care — vorba șlagărului — nu aveau să mai fie copii în anul 2000 sunt „deja manipulați de stânga multiculturală, pe de o parte, iar pe de alta, au o mentalitate viciată de modelul de succes neoliberal. Cu ei dezrădăcinarea devine o realitate vizibilă. Îți dau lacrimile privindu-i. Ce-au făcut din ei? Ce-am lăsat să facă din ei? (Vocea: „Ce vor face din noi?”)” Cu o trimitere la un apolog din narațiunea evanghelică „purtătoare de tot ce i s-a întâmplat mai înalt și mai profund speciei umane”, Ovidiu Nimigean — fără să-și disimuleze scepticismul — crede că nimic nu e pierdut cât timp fiul rătăcitor are — asemenea Giuliettei din filmul lui Fellini — unde să se întoarcă. Dar, se întreabă el retoric, are?