vineri, 8 iulie 2011

Ca şi cum


Ecoul străbunilor, cu reverberaţii grave, este poate proba decisivă a examenului de maturitate al unui om. Ca nicio altă lecţie de viaţă, plecarea în lumea umbrelor a celor dragi şi apropiaţi adevereşte zicala englezească: Experience is a hard teacher because it gives you the test first, the lesson afterwards. Şi totuşi, măcar de ne-am folosi de acest „duş rece” numit experienţă. Măcar de-am înţelege că se cuvine a trăi noi ce fost mai bun în ei, cei care s-au stins. Doar-doar vom pricepe odată că – aievea – ei chiar sunt printre noi. Că se cade a ne purta ca şi cum – noi, cei vii – n-am fi singuri pe pământ, ci am fi ocrotiţi mereu de prezenţa tainică a lor, a celor ce nu mai sunt. Într-un anumit sens, prezenţa icoanelor în viaţa creştinilor ortodocşi are aceeaşi semnificaţie: ne îndemnă să trăim ca şi cum, în duh, am fi cercetaţi necontenit de suflarea celor fără de suflare. (Constantin Noica: Nu se cuvine să faci lucruri care nu se cade a le face nici chiar atunci când ştii că nu te vede nimeni.) De altfel, Biserica se roagă aşa: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.” Tot astfel şi noi, cei rămaşi pe pământ cu vreme de pocăinţă, se cade a cugeta, grăi şi a ne purta ca şi cum i-am avea alături pe cei plecaţi, mai devreme ca noi, „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de moarte”. Finalul din Ugetsu Monogatari (de Kenji Mizoguchi) e în acelaşi ton. Femeia lui Genjuro îi vorbeşte, aievea, din „lumea celor drepţi”, asigurându-l că e cu el mereu şi pretutindeni, chiar dacă el n-o poate vedea. Îşi îndeamnă bărbatul (care e olar) să-şi desăvârşească lucrarea, să-şi îndeplinească până la capăt menirea de creator de frumos.
*** 
E foarte posibil: câteva din lecţiile acelui „hard teacher” (experienţa) din copilărie-adolescenţă m-au făcut să am o reacţie de respingere automată a mahalalei, a cărei singură mare, adevărată plăcere este – ne spune Steinhardt – „nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt – de teama singurătăţii – sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi ceartă”. Unde şade oare acum Guica lui Marin Preda (sora lui Ilie Moromete), „moliile” din Cartea nunţii (de George Călinescu), „viespile” din Gaiţele lui Al. Kiriţescu sau din Titanic-Vals de Tudor Muşatescu? Curiozitatea lor nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, ura şi invidia nemascată par a fi, la aceste personaje, metehne fără vindecare. Nenorocirea este pentru ele  pricină de facere a răului, de absolutizare a lui. Veninul e singura lor secreţie internă.
*** 
Mă gândesc la mama, care – din prea multă naivitate, pentru care a plătit un preţ numai de ea ştiut – nu s-a priceput întotdeauna să ia cuvenitele măsuri profilactice împotriva sus-pomenitelor forme de venin. Doar, înspre amurg, a înţeles – şi asta contează – că toate acestea sunt neputincioase ca elefanţii cu picioare de ţânţar, lungi şi subţiri, care (în taboul Ispitirea Sfântului Antonie de Salvador Dali) transportă, în chip suprarealist, cele şapte păcate capitale cu care se luptă monahii şi umblă prin deşert. Că nu e cu folos nici a ne teme de ele, nici a le răsplăti „cu aceeaşi monedă”. Că doar puterea crucii (asumarea suferinţei, fără cârtire) este singurul lor antidot. Şi asta pentru că a deprins a vieţui ca şi cum ... Scor final, după toate aparenţele: 1-0 pentru mama.

U-Turn


În Singurătatea florilor, doi fraţi: un muncitor dintr-o bucată (Colea Răutu) şi-a sacrificat tinereţea pentru fratele său, ca acesta să ajungă medic; al doilea frate, medicul Pavel  (Radu Beligan), are un statut social de invidiat, însă pe plan familial e un ratat. Nu reuşeşte să dăruiască nimănui un buchet de flori (de unde şi titlul filmului) – pentru fiecare ele par de plastic, la fel ca sufletul său. După ani şi ani, doctorul îşi vizitează fratele muncitor (în pragul pensionării). Discută de una, de alta, în via acestuia din urmă. Gazda fumează, bea cafea. Doctorul, dintr-o defecţiune profesională, îi atrage atenţia să nu mai bea cafea, să nu mai fumeze. „De ce sǎ nu beau cafea? Ce se poate întâmpla? Sǎ mor mai devreme decât trebuie?...Atâta pagubǎ. Tu însǎ, frate, eşti obligat sǎ te pǎzeşti de moarte! Da, da...Ca sǎ-ţi rǎmânǎ cât mai mulţi ani sǎ poţi începe o altǎ viaţǎ. S-o uiţi pe asta şi s-o dai dracului. Şi sǎ-ncepi alta. Alta frate, alta...” Într-un fel, Singurătatea florilor ne prezintă şi un model de om cool (mesagerul „vestirii celei bune”, şoferul de taxi care-l plimbă pe doctor prin tot Bucureştiul cu buchetul de flori după el, interpretat de Toma Caragiu) foarte asemenea celui descris de Steinhardt, în Jurnalul fericirii: „zâmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor”. Un om firesc, în care zâmbetul şi gravitatea nu sunt despărţite.  
***
Obsesia îndreptăţirii de sine şi neobositul efort de a face să ieşim „basma curată”, ştiind prea bine că nu suntem fără prihană. Când problema reală e cu totul alta, căci – vorba lui Steinhardt – „cu Hristos nu te joci de-a uite popa, nu e popa”. Sau, cum spunea Franky Schaeffer: „Jesus knows you are a jerk”. Metanoia, „făptura nouă” – iată unde şade adevărata curăţenie: în restaurarea timpului care ne-a mai rămas de trăit.
***
The heart’s metanoia
turns without regret, turns not
so much away, as toward,
as if the slow pilgrim
has been surprised to find
that sin is not so bad
as it is a waste of time.
(Scott Cairns)