vineri, 10 octombrie 2014

Dan Pița 76



Pe 11 octombrie este ziua regizorului Dan Pița (născut în 1938), de care mă legă amintiri încă vii. Și nu puține. Legate mai ales de acele good, old times, iar nu de activitatea sa de după 1985.
Port cu mine o anume loialitate față de acest om, care – pentru mine – este creierul unor filme „de actualitate” (nu doar ale „momentului istoric” cărora îi aparțin – anii 80 – ci, până acum și pentru mine, evergreen): Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Nu sistemul politic (totalitar) sau economic (etatizat) mi se păreau și mi se par încă determinante în ele (sau în altele, din filmografia sa: Nunta de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Profetul aurul și ardelenii, Pruncul, petrolul și ardelenii), ci „tonul relațiilor dintre oameni” (Nicolae Steinhardt). Sunt filmele care m-au obsedat în adolescență, așa cum – la o vârstă când totul era căutare și nevoie acută de adevăr, de înțelegere, pe fondul unor puternice emoții și al unei  uimiri neîncetate – m-a obsedat muzica electronică a lui Adrian Enescu și versurile scrise de Lucian Avramescu pentru muzicile pop ale aceluiași (tot în anii 80). Tot acolo, în lumea filmelor lui Dan Pița din anii 80, se mișcă Dragoș Pâslaru și Petre Nicolae, doi actori dragi pe care aveam să-i și întâlnesc face to face și care, fiecare în felul său, aveau să descopere – după 1990 – calea de la mim la cântăreț. Acel „cântăreț din zori de zi” care „își aprinde lampa de la stele” și al cărui suflet, „într-un potir de argint”, e dus „în slăvi și ține loc de ele”, cum scrie poetul Ioan Alexandru. Versurile sale au devenit „libretul” poemului pop simfonic Basorelief (1977) – primul LP de Adrian Enescu.
Dan Pița și Petre Nicolae

Dan Pița și Dragoș Pâslaru (azi, Ieromonahul Valerian)
Concurs-ul lui Dan Pița avea să mă apropie – treptat, dar sigur – de Călăuza lui Tarkovski (și de întreaga operă filmică a acestuia), de sound-ul electronic al muzicilor lui Jean Michel Jarre, Vangelis și Isao Tomita (via Adrian Enescu), de o anume imagine de film (Vlad Păunescu devenise un brand, iar imaginea lui Marian Stanciu de la Pas în doi, cu magia scenei de final, mi se întipărise adânc în memorie; la fiecare film scenografia îi aparține lui Călin Papură, cel care peste ani a fost art director la Adela, Balanța, O vară de neuitat, Prea târziu, După dealuri). În fine, de un anume personaj, căruia Pița îi spune Puștiul (interpretat de Claudiu Bleonț în Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi și de Gheorghe Visu în Faleze de nisip). Puștiul lui Bleonț din Concurs nu e altul decât – simbolic – Mântuitorul Iisus Hristos însuși – crede Nicolae Steinhardt (devenit monah când a văzut și recenzat acest film, când i-a scris lui Dan Pița o scrisoare plină de admirație), așa cum – păstrând proporțiile – Călăuza tarkovskiană este tot un personaj hristic.
De ce-l prețuiesc pe Dan Pița, cel care a făurit acele filme, în acei ani? Pentru că m-a ajutat enorm să înțeleg că nu trebuie „să îngăduim ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi” (tot Steinhardt). Nu m-am gândit, atunci, la toate astea. Nu știam ce nume să dau poemelor sale cinematografice, pădurii,  orientării, semnelor, echipei de „intervenție”, Puștiului, exploziei de la finalul Concursului. Nu știam ce înseamnă orgoliul sinucigaș (chirurgul Hristea jucat de Victor Rebengiuc în Faleze de nisip, haiducul depresiv jucat de Claudiu Bleonț în Dreptate în lanțuri), îmbrățișarea „îngerului” din Pas în doi sau rama în flăcări în care se mistuie haiducul jucat de Petre Nicolae în Dreptate în lanțuri. Cu timpul aveam să deslușesc în filmele mai sus pomenite noi sensuri și esențe fără de care viața mi-ar fi fost o neîntreruptă împleticire...

Dan Pița