E.T.

O știre ce se vrea de senzație vestește că în România sunt peste 50000 de preoți și doar 40000 de doctori, deci „guvernul dorește să ne îngroape, nu să ne trateze” ... Mă gândesc, involuntar, la filmele lui Cristian Mungiu (După dealuri​) și Radu Jude​ (O umbră de nor, Toată lumea din familia noastră). 

La Mungiu, o tânără zbuciumată cere să intre în altar, că acolo aflase ea că ar fi o „icoană făcătoare de minuni” care – crede ea – ar putea s-o ajute să fie împreună cu fata pe care-o iubește bolăvicios și alături de care crescuse la orfelinat. 

Valeriu Andriuță și Cristina Flutur în După dealuri

La Radu Jude, în O umbră de nor, unui preot i se cere să modifice rugăciunea pentru „mai grabnica ieșire a sufletului” unei suferinde și să vorbească de viață (de vindecare, de însănătoșire necondiționată), nu de moarte. La urmă, este întrebat de „părinți care înviază morții” (sunt pomeniți Pr. Boca și Argatu) și dacă există minuni. Minuni, adică așa ca-n filmele S.F. sau ca-n literatura despre „fenomene paranormale” și „oculte”. Cam asta este raportarea la „evenimentul eclezial” – și nu doar în România. (Dar asta nu se spune în știre.) În Toată lumea din familia noastră, un tată privește pe geam cu fiica sa (în singura zi din săptămână când are dezlegare să petreacă timp cu ea, fiind divorțat de mama fetei) spre un cortegiu funerar. Și aici, costumul preotului pare (vorba lui Christos Yannaras) „de extraterestru”. De fapt, întreaga rânduială a Bisericii pare un mesaj codificat, extraterestru, pentru cei care văd în viața Bisericii doar ceva „exterior”. Pentru cei care apelează la preot doar la botezuri, nunți (nu întotdeauna) și înmormântări. De fapt, pentru paranghelia de după slujbă. Asta în ciuda faptului că un ieromonah ca Pr. Rafail Noica (în tradiția Cuviosului Siluan Atonitul, a Cuviosului Sofronie de la Essex) spunea – tot un „mesaj extraterestru” – că Ortodoxia este firea omului (venirea lui în fire prin îmbisericirea minții). 

Mihaela Sârbu și Alexandru Dabija în O umbră de nor

Replica preotului din O umbră de nor („Veniți la biserică și vă răspund la orice întrebare”) trece, vai, neobservată. Deși acolo se află, poate, răspunsul pentru lămurirea celor care – fără vicleșug – caută să înțeleagă și să „devină întru ființă”. Cum asta presupune un work in progress, o călătorie de o viață, suntem, iată, pragmatici și utilitariști chiar și în cele duhovnicești: vrem eficiență și rugăciuni hocus-pocus...

Despre o anume inocență neocrotită – Radu Jude

„De toate este vreme, și tot lucrul sub soare are vreme” – zice Ecleziastul pe care, cu subtext fatalist,  îl citează și Constandin (Teo Corban), în Aferim!. Zece ani nu mi-am făcut vreme, mărturisesc spre rușinea mea, pentru filmele lui Radu Jude până la Aferim!. Și asta în ciuda numeroaselor premii și distincții, naționale și internaționale, pe care le-au obținut scurt-, mediu- și lung-metrajele sale.  Când, în fine, am ajuns la ele, am descoperit o preocupare constantă pentru o anume inocență neocrotită, agresată chiar, supusă arbitrar unei „maturizări” intensive datorate adulților. Poate că aceasta este însăși „inima” filmelor lui Radu Jude: nostalgia (implicită, nemărturisită) după vremea când oamenii viețuiau printr-o  strădanie comună, iar coexistența socială avea drept obiectiv adevărul, nu urmărea pur și simplu folosul material.
 

Lampa cu căciulă

În Lampa cu căciulă (2006), un copil de7-8 ani își roagă tatăl să repare televizorul cu lămpi ca să poată vedea, seara, un film cu Bruce Lee. Pentru familia lor ce locuiește într-un cătun îndepărtat, televizorul e un fel de miracol. Și singura sursă de divertisment, de informație vizuală. Aici, în acest „cel mai premiat scurt-metraj românesc al tuturor timpurilor”, viața de familie e încă în stare de acalmie. Paradisul e abia la începutul destrămării. 

Alexandra

În Alexandra (scurt-metraj din 2006), un „tată de duminică” își revendică dreptul de a petrece mai mult timp cu fetița lui pe care o crește acum mama și un tată vitreg. Furia e încă înăbușită, dar anunță conflictele dezlănțuite din lung-metrajul Toată lumea din familia noastră (2012). (Pe care nu am dorit să-l văd la cinema și nici altcum datorită celor trei actori de revistă folosiți de Jude în contre emploi. Din fericire, sunt – datorită regizorului – de nerecunoscut.) 

Cea mai fericită fată din lume

 Cea mai fericită fată din lume (primul lung-metraj, 2009) este o demitizare a unei lumi vrăjite de principii utilitariste, materialiste. O lume în care publicitatea este suverană și care, uneori, oferă premii și îi supune pe premiați unor mici-mari umilințe. (În urmă cu zece ani, filmul de televiziune al lui Alexandru Maftei – Fii cu ochii pe fericire – deconstruia mitul unei mega-corporații media.) Din nou, familia este văzută ca un „mic infern” din care copilul (o fată în ultimul an de liceu) vrea să scape cât mai repede.  

Film pentru prieteni

Film pentru prieteni (mediu-metraj din 2011) este o pseudo-confesiune. Un ratat (un umil dascăl de geografie) hotărăște să se sinucidă în fața unei camere de filmat. O casetă video înregistrează ultimele sale cuvinte – un fel de testament pe care îl lasă unor prieteni, inclusiv monteurului filmului propriu-zis. Sinucigașul însă ratează și ocazia de a se sinucide „ca la carte”. Se rănește grav la cap, după care este găsit, într-o baie de sânge, de către doi vecini de palier care, siderați,  cheamă Salvarea. Dacă inițial mi-am amintit de monologul savantului Gibarian (înainte de a se sinucide) din Solaris-ul tarkovskian, înspre final m-am gândit la agonia tragi-comică a unor personaje din Reservoir Dogs de Tarantino.  

Toată lumea din familia noastră (lung-metraj din 2012) este tot o pseudo-confesiune despre singurătate, vinovăție, ratare existențială. Resentimente și frustrări sunt tratate în cheie comică. Dar și aici, ca în toate filmele lui Radu Jude, râsul se preschimbă în surâs, iar surâsul îngheață pe buze.

Scurt metrajul O umbră de nor (2013) surprinde semnele unei lumi în care evenimentul eclezial pare să se fi transformat cu totul în religie. Mai exact, într-un ortodoxism definit de imperative moralizatoare, stereotipuri ideologice, dulcegării sentimentale. Preotul de aici (ca și preotul dintr-o scurtă scenă de înmormântare din Toată lumea din familia noastră) pare un rătăcit, un fel de „extraterestru” a cărui eficiență este recunoscută doar dacă „face minuni”, dacă „învie din morți”.  Când este întrebat dacă există minuni, răspunde printr-o invitație: „Veniți la biserică și vorbim acolo cât vreți. Aici și acum nu e nici locul, nici timpul potrivit.” Intervenția trece neobservată, iar „progresiștii” și „oamenii recenți” poate că văd în ea o formă de „prozelitism”. Nici vorbă de așa ceva. Tâlcul se vrea acesta: o taină se lămurește tot printr-o taină (prin participarea la tainele Bisericii, nicidecum prin sceptice „analize” și „raționalizări” de pe tușă). Preotul din O umbră de nor mi-a amintit de sentimentul inutilității cu care se lupta și preotul din Nazarin-ul bunuelian. 

 

O umbră de nor

Dacă în O umbră de nor replica-cheie este acel „Vino și vezi!” adresat, ca o chemare, de preot, în Trece și prin perete (scurt-metraj din 2014) ea este rostită de un nevăzător care încearcă să încurajeze o fetiță speriată de cadavrul unui vecin ce tocmai murise (s-a sinucis): „Nu de morți să te temi, ci de vii. Doar ei pot să-ți facă rău.”  

Trece și prin perete

În Aferim! (2015) este evocată lumea românească (valahă) din 1835. este proiectul cel mai ambițios al lui Radu Jude – până acum, cel puțin. Un film ca Aferim! este înjurat sau iubit de oameni care, mai mult sau mai puţin, împărtăşesc aceleaşi valori, aceeaşi sensibilitate, acelaşi ideal. De oameni care sunt sau nu obsedaţi de purisme (ideologice, naţionale, morale), de oameni care sunt legaţi sau nu de „epopeea naţională”, aşa cum a fost ea povestită în serialul popular cu voievozi, haiduci, zapcii, comisari ş.a.m.d. – cu toţii eroi, fireşte. Aferim! mi se pare important, întâi de toate, pentru dimensiunea sa tragi-comică, de tip râsu’-plânsu’, care anulează radical orice dimensiune „eroică”, triumfalistă, senzaţionalistă din mai vechile filme „istorice” şi „de acţiune”. Apoi pentru maniera, deloc interesată de reconstituirea strict artizanală a epocii (cum se întâmplă şi în filmele lui Lucian Pintilie), ce invită spectatorul treaz şi atent să-şi reconsidere şi analizeze propriile prejudecăţi şi propria identitate, într-o lume din ce în ce mai pestriţă şi mai supusă schimbărilor de tot felul. 

Aferinm!

La capătul acestei „judizări” în regim intensiv am rămas cu câteva opere de autor cu ecouri cehoviene (Lampa cu căciulă, Alexandra, O umbră de nor, Film pentru prieteni, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, Aferim!), ce poartă inscripția unei lumi amorțite ce se îndreaptă spre o și mai apăsată dezintegrare. 

Radu Jude

O umbră de nor (2013), un scurt-metraj de Radu Jude

Un preot este chemat la o familie să spună niște rugăciuni pentru o persoană aflată pe patul de moarte. Începe să citească rugăciunile, însă fiica muribundei ar vrea să schimbe „repertoriul”. Adică de ce să i se citească mamei ei rugăciuni pentru „sfârșitul creștinesc”, iar nu pentru ca – forțând mâna lui Dumnezeu – să mai rămână în viață? (Se vehiculează chiar rugămintea de a o împărtăși pe suferindă, chiar dacă este în comă. Preotul, evident, refuză.) Altfel spus, i se cere să spună o rugăciune „eficientă” care s-o vindece instantaneu pe cea aflată în mare suferință. Preotul se conformează și la urmă este invitat la o cafea. Gazdele vor să știe dacă e adevărat că unii preoți „fac minuni”, că au auzit ei că unii au înviat până și morții. Se vehiculează două nume de „părinți înduhovniciți”:  Părintele Boca, Părintele Argatu. (Părintele Boca însă e cunoscut și prin aceste vorbe-testament: „Voi veniţi după cuvânt de folos şi apoi aşteptaţi să vă mântuiesc... Dar eu nu pot asta, eu pot doar să vă trezesc din păcatele în care trăiţi...”) „Există minuni?” – vor ei să știe. Preotul, cu duhul blândeții, le spune că nu e momentul pentru astfel de discuții, dar că îl pot căuta la biserică pentru orice nelămuriri. „Uite de-aia eu nu pot să fiu sută la sută cu religia...De ce vrea Dumnezeu răul? De ce îi duce pe cei buni în rai și pe cei răi în iad?” – se revoltă și ginerele. (Actorul care-l interpretează pe acest personaj modern și nedumierit încurcă, inițial, ordinea și întreabă de ce sunt duși în iad cei buni și în rai cei răi.) 

Mihaela Sârbu, Alexandru Dabija în O umbră de nor

Totul, în acest scurt-metraj, este într-o stare de confuzie, de neorânduială. Filmul lui Radu Jude este o „felie de viață” despre oameni care, neînvățând să trăiască, nu știu nici să primească nici obștescul sfârșit – al celor apropiați, al lor înșiși. O lume care n-a fost nicicând catehizată (alfabetizată în ale rânduielii bisericești, căci nu e vorba despre o informație teoretică referitoare la o anume religie sau la istoria religiilor, ci de a dobândi o conștiință eclezială) și acum așteaptă să vadă „minuni”. O lume care n-a pus început bun rugăciunii, dar crede în rugăciunea de tip hocus-pocus. O lume „sfințită” de „duhul sfânt” al „ierbii dracului” (toți cei prezenți la căpătâiul muribundei – rude, cunoștințe, vecini de bloc – nu se sfiesc să fumeze țigară după țigară), de manele degenerate ce se aud neîncetat în surdină, de fast food și soft drinks. De indiferență. De false revolte. O lume ce nu mai știe (dacă a știut vreodată) semnificația acelui „Facă-Se voia Ta!” din rugăciunea „Tatăl nostru”, lasată nouă de Iisus. 

La scurt timp după săvărșirea rugăciunilor, preotul (care a ajuns la centrul parohial unde lucrează) este sunat și află că persoana pentru care se rugase a murit. Este chemat din nou, însă familia îl tratează cu ostilitate și aproape că îl alungă din casă pentru vina de a fi fost „ineficient”. Isteria femeii dezamăgite că „popa a încurcat rugăciunea” la căpătâiul mamei sale muribunde este grăitoare pentru starea în care se află, vai, o mare parte din cei care nu sunt nici fierbinți, dar nici reci în credință. „Umbra de nor” este tocmai această ruptură, această înstrăinare dintre omul modern și biserică, dintre „poporul binecredincios” și clerul bisericesc. Funcționari îmbrăcați în niște costume mai speciale, preoții sunt, iată, creditați exclusiv după „flexibilitatea” cu care satisfac mofturile pietiste ale unor enoriași amatori de „senzațional”, de „supranatural”, de „paranormal”. 

Nazarin

Preotul jucat de regizorul de teatru Alexandru Dabija pare desprins din Nazarin-ul lui Bunuel (care, asemenea preotului din filmul lui Bresson, își asumă până la capăt idealul renunțării la sine întru ajutorarea aproapelui) și chiar din Călăuza tarkovskiană (care, după întoarcerea din Zonă alături de cei doi sceptici incurabili – Scriitorul și Profesorul, exclamă: „Nimeni nu mai crede, nu numai aceștia doi. Pe cine să mai duc acolo?”). Scurt-metrajul lui Radu Jude nu-și propune să transmită, explicit, vreun mesaj moralizator, să fie „didactic”. Dar oferă prilejul unei serioase reflecții pe seama denaturării în religie a evenimentului eclezial. 

Călăuza