N. Steinhardt în evocări

N. Steinhardt în evocări (ediție îngrijită de Florian Roatis) - Polirom, 2012
sursa: Hyperliteratura


Pentru monahul Nicolae de la Rohia, „creştinismul nu înseamnă prostie” pentru că „nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti”. Există, în convertirea evreului Nicolae Steinhardt la creştinism, o dimensiune ce se poate înţelege. Împrejurările extreme ale botezului său clandestin („ca un „hold up”) pot explica oarecum fapta „năprasnică” săvârşită în celula de la Jilava. Convertirea lui Steinhardt însă nu a fost „năprasnică”, ci „de foarte lungă durată”. Largo sensu, botezul „se petrecuse cu mult înainte – şi în timp, şi în durată”, arată Bartolomeu Anania.
Referindu-se la „redresarea  acestui popor” prin religie şi cultură, fostul mitropolit atrage atenţia că Nicolae Steinhardt „sintetizează la modul cutremurător această logodnă între cultură şi religie”. Ceea ce nu se poate explica şi nu se poate înţelege ţine de procesul contradictoriu, dialectic, al statornicirii lui Steinhardt întru Iisus. Acest work in progress numit „restaurare prin Hristos” presupune participarea activă, a celui care îi cercetează biografia, la Tainele Bisericii – „cea mai zguduitoare terapeutică”, a cărei „reţetă de fericire” este „medicamentul cel mai eficace” pentru că „ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să mai trecem pe la traficanţii de heroină”. Paradoxul eventual seduce, dar nu convinge.
Volumul N. Steinhardt în evocări cuprinde amintiri despre „însinguratul de la Rohia”, „bătrânul în zori şi tânărul la amurg” care „nu se da în lături de la a fi în lume”, de la a se situa mereu „între pericol şi salvare”. Iustinian Chira, înaltul ierarh ortodox care – după botez – îi devenise duhovnic, îl considera un „israelit în care nu este vicleşug”. El a fost cel care i-a dat apoi canon de ascultare monahală să scrie mereu, mult mai mult decât scrisese înainte de a intra la mănăstire. Ioan M. Bocu reproduce cuvinte auzite de la Steinhardt ce i-au rămas, peste ani, în memoria afectivă: „nu trebuie să ne pierdem încrederea, omul trebuie să fie, prin definiţie, un luptător, doar lupta, confruntarea permanentă cu răul lăuntric şi exterior este cea care dă sens existenţei umane”, „istoria merge oricum înainte” şi „omul, unde se află, este dator să facă tot ce este cu putinţă ca nimic să nu lezeze demnitatea fiinţei umane”. Alexandru Ciorănescu nu uită că „naţionalitatea este şi o vocaţie pe care nu o avem toţi”, dar Steinhardt nu se sfia să afirme că România era „ţara lui” chiar în clipele dezlănţuirii sângeroase a antisemitismului legionar.
Firescul mărturisirii creştine, aşa cum l-a trăit Nicolae Steinhardt, l-a uimit şi pe Emil Cioran. După ce l-a întâlnit la Paris, „scepticul de serviciu al occidentului” avea să declare: „E un adevărat miracol: la contactul cu el te simţi mai bun”. Monica Pillat îl numeşte un „îndreptar menit să sporească rezistenţa umanului la neant, să opună haosul principiul moral după care adevărul este înţelesul pe care îl dai vieţii tale, în drumul către Dumnezeu”. Un alt înalt ierarh  ortodox (Antonie Plămădeală) arată că Nicolae Steinhardt „nu s-a convertit de la cultură, ci, eventual, prin cultură, în interiorul ei, convertind cultura sau, mai exact, cultura lui”. Şi adaugă: pentru el „nu ajunge cultura, mai e nevoie de morală”, cu precizarea că insolitul monah considera că „opusul viciului nu este virtutea, ci libertatea”.
Îi plăcea enorm muzica simfonică, iar dintre toţi îl prefera pe Mozart („bucuria pură”). Când Nicolae Mecu vrea să ştie „de ce numai Mozart?”, Steinhardt se justifică astfel: „Dar ce, sunt prost? Când am ajuns în Rai, să plec de-acolo?”  Spre finalul cărţii, Ioan Pintea îşi aminteşte de hotărârea mentorului său de a nu se lăsa cu una, cu două, la Judecata de Apoi, de a se apăra „cu străşnicie”: „Mă voi bate pentru mântuirea mea! Îi voi vorbi Domnului ca de la ovrei la ovrei”.

Waiting for Godot

Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae de la Rohia) obişnuia să spună că nu se va lăsa cu una, cu două, la Judecata de Apoi. Că se va apăra „cu străşnicie”: „Mă voi bate pentru mântuirea mea! Îi voi vorbi Domnului ca de la ovrei la ovrei”.

Apocalipsa lui Ioan, aşa cum ne parvine ea în Cartea Bisericii (Biblia), este un text cutremurător. Cuvintele creează imagini puternice şi continuă să te urmărească mult după lectura lor. (Aşa cum profund impresionantă este şi atmosfera din Waiting for Godot, unde absurdul este anulat de jindul aşteptării lui Godot.) Senzaţia – deloc confortabilă – este de tertium non datur: vei fi, la „marele judeţ”, ori cu oile, ori cu caprele. Veşnicia – aflăm acolo – va fi sau o nesfârşită îmbăiere în lumină şi bunătate, sau o continuă „scrâşnire de dinţi”. Andrei Rubliov, zugravul de icoane din filmul omonim al lui Andrei Tarkovski, refuza la un moment dat să picteze o frescă a cărei temă era Judecata de Apoi. Nu voia, spunea el, să sperie poporul şi-aşa destul de oropsit – de stăpânire, de tătari etc. (A pictat, între altele, o splendidă icoană cu titlul Hristos în slavă.) Aproape 15 ani mai târziu, reluând problematica de tip escatologic, Tarkovski filmează Stalker / Călăuza. Un film mult prea repede etichetat drept S.F., unde semnele vizibile ale civilizaţiei creştine din Andrei Rubliov sunt înlocuite cu o stranie simbolistică, deschisă unei game nesfârşite de interpretări. Personajul central din Stalker este un fel de Hrist în căutarea „Miresei” Sale : Biserica. Într-una din secvenţe, aude aievea vocea soţiei citind (recitând) un fragment din Apocalipsa. El spune: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” Nu există, va să zică, nicio zeitate pusă pe răzbunare, pe tortură. Noi suntem cei care – prin leacul sigur al pocăinţei – ne îndreptăm fie spre lumină, fie spre autodistrugere. Infernul nu e-n ceilalţi, ci în noi. La fel cum – prin acelaşi exerciţiu ascetic – tot în noi se poate naşte, din Duh, „făptura nouă”.

Ceva din frisonul pregătirii pentru „marea confruntare”, aşa cum se insinuează – alegoric – în Stalker, transpare şi în poemul The Guy in the Glass de Dale Wimbrow. Înţelepciunea populară spune că, deşi încearcă, omul nu-şi poate fura singur căciula. „Camera dorinţelor” (unde nimeni nu pătrunde, în filmul lui Tarkovski) este aici propria conştiinţă a omului, zadarnic înşelată de cei care nu învaţă la timp că, vorba lui Nicolae Steinhardt, „cu Hristos nu te poţi juca de-a uite popa, nu e popa”. În poemul lui Wimbrow (ce vorbeşte pe limba „omului recent”, alergic la moştenirea creştină a omenirii: Biserica), marele, adevăratul „judeţ” (adevărata judecată), se desfăşoară în conştiinţa omului. Ea este – atunci când nu e străină de dreapta socotinţă – „curtea supremă de justiţie”:

You can fool the whole world down the pathway of years,

And get pats on the back as you pass,

But your final reward will be heartaches and tears

If you've cheated the guy in the glass.

Până la urmă, e o taină izvorul binelui din care – atunci când nu a obosit, când nu s-a acrit – se adapă fiinţa omenească. Îl accesăm şi, neaşteptând numaidecât o răsplată, dăruim apoi altora din prospeţimea lui. Nici nu mai e nevoie de nimic altceva: în darul pe care-l facem primim răsplata. Sau, îndărătnici, îl otrăvim cu propria noastră suficienţă, cu deznădejdea şi indiferenţa pe care, nepăsători şi delăsători, le lăsăm să lucreze în noi. Iar atunci nu mai rămâne de spus (şi de crezut) decât: Dumnezeu cu mila.