În sala de cinema – în rarele ocazii în care, exclusiv datorită repertoriului oferit, o vizitez – mă simt tot mai stingher. Am ajuns iar, ca spectator, în faţa unui „mare ecran” din elegantul multiplex local, abia după trei ani. În „completare” am văzut reclame şi trailere de la câteva producţii populare (toate americane, evident) ce-şi aşteaptă premiera: o „supercomedie”, un thriller, un film de „superacţiune”, un fantasy. Apoi a început filmul pentru care am simţit că s-ar putea să merite să mă reîntorc, pentru o dată, la cinema. Şi a meritat.
Artistul e mut (cu multă muzică şi o coloană sonoră inteligent concepută) şi alb-negru. Opţiunea regizorului se justifică dramaturgic: suntem în America de la sfârşitul anilor 20, în lumea filmului, când sonorul abia începea să-şi facă apariţia. Filmul conţine o serie de provocări pentru spectatorul obişnuit de cinema. Prezenţa lui pe ecrane este asemenea unei comete. Pentru unii, Artistul e desuet-bizar, pentru alţii e salvator. Mulţi vor strâmba din nas, neînţelegând de ce ar fi nevoie de un film alb-negru şi mut în mileniul trei, când ecranele din întreaga lume găzduiesc acum producţii color şi „vorbite”. Vor fi însă şi din cei care ştiu să-i salute entuziast viziunea insolită. Mulţi nu vor gusta citatele discrete din filme de referinţă ca Luminile oraşului, Cetăţeanul Kane, Umberto D. Multora le vor scăpa trimiterile la Rudolph Valentino, Douglas Fairbanks, Gene Kelly. În fine, nu toţi sunt pregătiţi să primească un „altfel de film” ce mizează pe expresie (cu adevărat se spune că nu nu există frumuseţe adevărată fără expresie), atmosferă de tip retro, personaje ce împrumută din bonomia poveştilor melodramatice „de suflet”, necontaminate de violenţă şi senzaţionalism.
Artistul este, într-adevăr, un film „altfel”. Dar numai în raport cu repertoriul tot mai uniformizant, mai banal pe care – de aproape 20 de ani – „împărăţia producătorilor” de la Hollywood îl impune unui public din ce în ce mai globalizat, mai spălat pe creieri. Mai rar aşa un tip de entertainment rafinat şi inteligent (deşi povestea păstrează datele melodramei) unde cuvântul vorbit e aproape inexistent (în filmele de tip main stream se vorbeşte mult, chiar dacă nu e nimic de spus – ori poate tocmai de aceea). Mai rară preocuparea de a analiza relaţia dintre artă şi viaţă, de a conferi imaginii de film o neobişnuită forţă de sugestie. Culoarea şi „vorbirea” Artistului, deşi par că lipsesc, sunt doar bine camuflate în forme şi sunete ce aşteaptă să fie descoperite de spectatorul atent şi fără prejudecăţi.
