joi, 23 noiembrie 2017

Cinema-ul și tinda Bisericii

Pe marginea unei cărți de Daniel Cornea - Cinema-ul: o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii (Ed. Christiana, București, 2017)
Fiind o „ispită” relativ recentă (a apărut în 1895), cinema-ul lipsește încă din agenda preocupărilor bisericești. Este doar „un vehicul cultural privilegiat al începutului de mileniu”. Monahul Daniel Cornea (8 martie 1972 - 5 septembrie 2017) propune însă, prin testamentul său literar, o lectură „dusă la biserică” a cinema-ului, o „adecvare a intelectului cu lucrurile”. Demersul este posibil pentru oricine își asumă cultivarea discernământului  - „prezență de spirit comparabilă cu a unui pilot aflat în misiune”. Numai așa putem primi cinema-ul - și, la modul cel mai înalt, capodopera (singura care „ilustrează adecvat originea divină a elanului creator”) - precum este. Pentru că „orice capodoperă e corentă teologic: nu doar suportă lectura teologică, ci o reclamă”. Cartea lui Daniel Cornea conține și câteva comentarii aplicate, la filme precum: Eyes Wide Shut, Eternal Sunshine of the Spotless Mind, Europa, Les invasions barbares, Pulp Fiction, Smultronstället, Ostrov, Matrix, El ángel exterminador, Andrei Rubliov. Demersul monahului cinefil și culturofil va stârni, de bună seamă, multe semne de întrebare. Sau de exclamație. Pentru că atât cei „neduși la biserică” (decât - cel mult - la câte un botez sau o cununie), deprinși a considera cele ale Bisericii drept un vestigiu muzeistic dintr-un trecut definitiv încheiat, cât și nu puțini dintre „bisericoșii” cripto-calvini și culturofobi (într-un fel, două fețe ale aceleiași pietăți individualiste) cred că cinema-ul sau, respectiv, credința, nu au nicio treabă cu „teologia frumosului”. 
De-a lungul vremii, cultura înțeleasă ca „sistem de operare al condiției umane” a fost promovată - între alții - Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Pavel Florenski, Georges Florovsky, Nicolae Steinhardt (model declarat al monahului Daniel), Olivier Clément iar, în zilele noastre, de Chrystos Yannaras, Sorin Dumitrescu ori Costion Nicolescu. Cu toții - împreună, acum, cu Daniel Cornea - mizează dintru început pe „bunul simț comun, discernământul natural sădit de Dumnezeu în inima fiecăruia ditntre noi”. El ar putea fi cel dintâi „toiag și sfetnic”. Astfel, din perspectiva „nevoilor bisericești”, cinemaul „suportă o lectură teologică”, iar locul „iconicității” sale e chiar Biserica. Dar, atrage atenția autorul, „nu Biserica-zidire, ori Biserica-instituție, ci Biserica-Trup al lui Hristos - noutate radicală instituită de Sfânta Treime prin pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii”. Ce anume este „în tinda Bisericii”? Tot „ceea ce se îndreaptă către sfântul altar, chiar la distanță mare fiind”. Deci și - uneori - cinema-ul, atunci când „ne invită să gândim, să ne punem probleme, să căutăm sensul lucrurilor pe căile contemplației”. Când, în fine, reușește „să lase deschis orizontul interpretării, să nu-l închidă asupra lumii ca un câine care-și mușcă propria coadă”. 
Andrei Rubliov
Refuzând să accepte divorțul dintre cultură și credință (pe care mulți le consideră „domenii paralele, iremediabil disociate”), Daniel Cornea înțelege că întâlnirea cu cinema-ul este „profund mediată”, că „nu percepem filmul decât printr-un vast și sofisticat dispozitiv interpretativ”. De vină pentru această „schizofrenie” consideră că e „definiția precară a culturii cu care operează ambele tipuri de discurs”. De aceea optează pentru definiția oferită de Chrystos Yannaras: „Cultura este modul nostru de viață; modul nostru de viață foarte, foarte real” și insistă pentru o înțelegere  „lărgită” a culturii. Fără o abordare largo sensu a culturii, „cultura și credința vor glăsui de-a surda, fiecare în legea proprie”. Acum, ambele tabere se exclud reciproc și se acuză reciproc. Daniel Cornea însă crede că vina o poartă cei ce vestesc „Adevărul credinței” într-un mod excesiv de legalist, de arbitrar, de rigid: „Îi acuzăm nu de puține ori pe intelectuali că refuză pariul credinței, când de fapt noi suntem cei care nu ne-am dat osteneala să le vestim așa cum se cuvine Adevărul ei. Cel mai adesea intelectualii nu se distanțează de Biserică, ci de impostura pretinșilor ei slujitori.” Costion Nicolescu (Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească): „De ce oameni ai Bisericii, din zona cea mai curată a ei, pe care îi consideră buni și iubitori (de Dumnezeu și de aproapele), apar lipsiți de gust și promovează urâțeniile? (…) Lipsa bunului gust este o chestiune de infirmitate sau de educație? Și cât de vinovat este omul de lipsa sa de receptivitate la frumos și, mai ales, de faptul că încurcă frumosul cu urâtul? (…) Poate că unii dintre aceia sunt atât de orbiți de frumusețea slavei lui Dumnezeu, încât nu mai disting prea clar împrejurul lor frumusețea din această lume. Totuși, n-aș acorda prea multora această circumstanță atenuantă. Și, în ultimă instanță, orice frumusețe reprezintă o răsfrângere a slavei lui Dumnezeu, care trebuie receptată ca atare și în niciun caz amestecată și confundată cu lucrurile slabe.” Monahul Daniel Cornea: „Omul este în egală măsură individ al speciei și aaprținător al unei culturi. Făptura lui se alcătuiește, așadar, nu doar din material genetic, aminoacizi, proteine etc., ci și din elementele unei culturi.”
El ángel exterminador
Dacă în alte vremuri cultura era asumată în Biserică drept un „instrument util”, azi e considerată „o ocupație frivolă”. Daniel Cornea ne povestește că - nota bene! - un cunoscut editor de carte creștină i-ar fi spus că „nu vede rostul unei cărți despre cinema” deoarece nici unul din prietenii și cunoscuții lui nu se uită la filme. Ce înseamnă asta? se întreabă autorul. Cumva trebuie să înțelegem că „toți acești oameni preferă să își petreacă timpul în post și rugăciune”? Măcar de-ar fi așa. Cei mai mulți creștini, adaugă el, „nu sunt doar purtători de trup, ci și viețuitori în lume”, „nu locuisc deci în crăpăturile pământului, ci într-o lume tot mai aglomerată și mai urbană”, „merg la serviciu, se căsătoresc, dau naștere la prunci pe care se căznesc apoi să-i crească și să-i educe”. Altfel spus, „răspund și ei de fărâma de istorie care ne-a fost încredințată”. Mai mult chiar: nu doar consumă cultură (cărți, ziare, filme, site-uri), ci „au datoria să creeze cultură, pentru ca identitatea și credința lor să fie mărturisite înaintea lumii”. De aceea, crede Daniel Cornea, „disprețuirea fățarnică a „celor lumești” e urmare directă a lenei și nepăsării, atunci când nu-i de-a dreptul complicitate cu răul, camuflată sub masca bunei cuviințe”. Creștinii sunt îndemnați să se ferească de cultură „întrucât e impură, spurcă mintea, o încarcă cu lucruri rele ori nefolositoare etc.”. Cum ar veni, „creștinilor ar trebui să li se recomande … incultura”. Sau, poate, doar filme „pilduitoare” cu tematică religioasă, în care „teatralitatea siropoasă” a ideologiei „funciarmente manipulatorie” a tezelor „bune” și „frumoase” schimonosește „elementul cel mai instabil (și mai prețios): evlavia”. 
Europa
Cui i se adresează studiul lui Daniel Cornea? Deopotrivă celor „duși pe la biserică” și celor (încă) nefamiliarizați cu spațiul și timpul liturgic, cu „liturghia de după liturghie” - dacă sunt dispuși să riște, să caute coduri de acces către bine, adevăr și frumusețe chiar și în această unealtă ce „reunește fascinația imaginii în mișcare, a muzicii și a cuvântului”. Dacă nu li se pare cumva că „știu” totul despre lectura unul film. Dacă nu suferă de hristofobie sau de … culturofobie.
Smultronstället

sâmbătă, 18 noiembrie 2017

Pinocchio sau inocența protejată

Pinocchio (Walt Disney, 1940)
Revăzând Pinocchio (Disney, 1940) după 40 de ani, remarc o serie de conexiuni și vecinătăți la care, mărturisesc, nu m-am gândit defel atunci când - prin fereastra Galei desenului animat din magazinul TVR de sâmbătă realizat de Tudor Vornicu - aveam să-l descopăr pentru întâia oară. Astfel, metamorfoza copiilor neascultători în măgari (pe Insula Plăcerilor) m-a dus cu gândul la rinocenizările lui Eugen Ionescu, iar rezistența lui Pinocchio (datorită „conștiinței” care încearcă să-i protejeze inocența) mi-a amintit de acel „Eu vreau să rămân om!” rostit de eroul ionescian la finalul Rinocerilor. Ceilalți prichindei transformați în măgari și - atunci când și-au uitat cu desăvârșire graiul omenesc - vânduți apoi negustorilor mi s-au părut adevărați ... mankurți, avant la lettre. Nu ești bun mankurt, în romanul lui Cinghiz Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul) dacă nu ești depersonalizat complet, dacă n-ai uitat cu totul de cele mai dragi amintiri, de propria-ți mamă în special (pe care, dacă încearcă să te întoarcă din drum, o și ucizi). Nu ești măgar vrednic în povestea lui Carlo Collodi dacă - atunci când ajungi la anaghie - mai poți rosti, omenește: „Vreau la mama!”. Nu știm cum arată școala din Pinocchio, aceea care te face om și spre care a fost trimisă micuța păușă însuflețită, însă vedem cum arată „Insula Plăcerilor” unde fiecare copil, fără să-i pese de nimeni și de nimic, face doar ce-l taie capul: fumează, se bate, bea alcool, joacă biliard, pune mustăți Giocondei din tablou și, în general, vandalizează tot ce-i stă în cale. Pe undeva, înclin să cred că școala de acum seamănă mai mult cu această „insulă” decât cu școala idealizată de povestitorul italian. Cât despre vulpile ce abia așteaptă să-ți strâmbe direcția odată ce ai pornit la drum, ce să mai vorbim... Hit-ul „When You Wish Upon a Star” (pe care nu l-am uitat, dar nu l-am asociat cu Pinocchio) mi-a amintit de apologul tarkovskian din Solaris și Stalker, unde - în cu totul alt registru de expresie - tema e aceeași: „Fiecare tot ce vrea obține, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă, ceea ce se obține cu neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” (Nicolae Steinhardt). Iar Pinocchio - salvându-și tatăl din pântecele monstrului marin - a dovedit că vrea să fie un „băiat adevărat” și un fiu adevărat. Și a izbutit. Și încă ceva: o altă melodie („I've Got No Strings”) mi se pare uluitor de relevantă pentru condiția de azi a copilului / elevului până nu demult legat de „sfori” ba de profesori, ba de părinți. Strigătul lui Pinocchio („That's the only way to go!”) adună în el toată exuberanța „emancipării” copilărești de „hamurile” părintești, într-o lume în care dascălii sunt ultimii care ar mai putea juca rolul de „păpușari”. Pentru că the teachers did leave the kids alone... 

luni, 6 noiembrie 2017

Ecce puer



Sfaturi pentru un tată bătrân
un poem de Robert Șerban
 
nu te mai juca atâta cu viața
ai îmbătrânit și tu
acuși îți trebuie ochelari mai tari
acuși cremă pentru picioarele umflate
răspunsuri săltărețe la săru' mâna, nenea ori la ce bine arătați azi
zâmbet la tataie, bagă viteză
șepci pentru soare
căciuli pentru vânt
batiste tot mai multe batiste

însă miraculos va fi că o să descoperi
pe dinăuntru
și că niciodată nu vei mai uita de tine
niciodată

vei afla că ai ficat rinichi vene stomac
pancreas artere vezică mațe inimă
și vei începe să le porți de grijăâși să-i iubești ca pe niște copii

iată minunea:
vei fi din nou tată la bătrânețe
și
din câte te cunosc
unul răbdător și atent
vei citi cărți despre copiii tăi
despre ce le trebuie și ce nu
despre ce au voie să facă
și ce le este interzis cu desăvârșire
vei cere sfaturi despre ei
vei povesti cunoscuților ce-au mai pățit
îi vei duce la medici la mare la băi
îi vei obloji
te vei ruga să nu vrea niciunul dintre ei să iasă afară
și îi vei purta în tine mai grijuliu ca o mamă
va fi greu
cu baston
cu cârje poate
cu dragostea și frica
ce vor fi una 



joi, 2 noiembrie 2017

A 11-a poruncă

La începutul anilor 80 aveam să descopăr LP-ul galben al lui Mircea Baniciu (nota bene: orchestrat de Post Scriptum), pe care se află câteva cântece pe versuri de Ion Minulescu. Între ele, unul care ne îndeamnă să ascultăm ca să învățăm să vorbim: „Ascultă, să-nveți să vorbești / Privește, să-nveți să clădești / Și taci, să-nțelegi ce să faci!” (poezia lui Minulescu se intitula „A 11-a poruncă”).
Grafică de Klara Tamas
Au trecut aproape 40 de ani de atunci și încă sunt departe de această învățătură. Și asta pentru că nu ascult îndeajuns. Nu adulmec îndeajuns încotro bate cuvântul rostit sau scris. Și, asumându-mi prea repede premise eronate, uit că fiecare e în filmul său. Că fiecare le știe pe ale sale. Că multe vorbe, deși sunt aceleași, au alte înțelesuri pentru cei care le vehiculează. Că, în fine, omul o ține pe-a lui și - vorba zapciului din Aferim! - lumea rămâne aceeași, chiar de i te-ai pune de-a curmezișul. Altfel spus: când vezi pe cineva chitit să respingă ceva ori să îmbrățișeze strâns altceva, zadarnic e să adaugi un „da, dar poate că...”. El știe una și bună. Iar atunci nu-ți rămâne decât să te dai la o parte. Dacă ratezi această ocazie se cheamă că-ți pierzi vremea. N-ajungi nicăieri. Deși, deși... Unii își vor aminti poate că le-a fost de folos să insiști, să-i dădăcești, să-i provoci, să-i scoți din zona de confort. Ideea e: unde găsești sarea aceea pentru cuvintele pe care - dacă nu poți să taci - le rostești. Pentru că se cade să grăim sărat. Potrivit de sărat. Totul e să nu uităm care e, cu adevărat, treaba noastră. Altfel ne aflăm în treabă. În treaba altuia sau altora. Și iar ne pierdem vremea.
În acest sens, comunicarea pe blog are avantajul unei cântăriri mai atente a vorbelor scrise. Pe facebook bombardarea e continuă. Felurite glasuri de sirene caută să te distragă. Ți se pare că unul sau altul chiar are ceva de spus, când - cel mai adesea - nu face decât să-și omoare vremea. Nicidecum să și-o restaureze. Ori comunicarea (care e - sau ar trebui să fie - un adevărat praznic) înseamnă tocmai restaurarea vremii, intrarea într-un alt timp. Al înțelegerii, al descoperirii, al bucuriei. Schimbul de replici de pe facebook e - sau amenință să fie - total altceva: un timp al discordiei, al (auto)suficienței, al durerii. Al durerii nevindecate și (dacă nu afli ascultarea, privirea și tăcerea de care vorbea Ion Minulescu) nevindecabile.