Pluguşor

Sfânta Treime - icoană ortodoxă de Andrei Rubliov

un an NOU, 

cu casa - casă,

cu masa - masă

acum şi pururea

şi-n vecii vecilor

sunt cele trei mari provocări 

ce aşteaptă să le dăm răspuns

în anul ce vine...

În prag de sărbători

Naşterea Domnului

"Hristos Se naşte, slăviţi-L!"

The show must go on

Tanabai despre Samansur, la moartea tatălui acestuia, prietenul de o viaţă Cioro: „Feciorii iau locul părinţilor. Feciorii duc neamul mai departe, duc fapta mai departe. Să dea Dumnezeu să ajungă tot aşa cum era şi tatăl său. Şi să meargă mai departe, să se ridice mai sus decît noi cu mintea şi cu priceperea, să-şi făurească fericirea sa şi fericirea altora. Tocmai de aceea suntem noi părinţi, tocmai de aceea dăm naştere feciorilor cu nădejdea că ei vor fi mai buni ca noi. Aici e miezul lucrurilor." (Cinghiz Aitmatov, Adio, Floare-galbenă)

Oglinda (Zerkalo), un film de Andrei Tarkovski

Adevăratul curaj

E-adevărat, suntem – toţi – din acelaşi aluat. „O vastă asemănare ne leagă pe toţi” (Whitman) şi „peste toate o lopată de ţărână se depune” (Eminescu). Acesta este principiul pe care, mai devreme sau mai târziu, îl aflăm cu toţii. Ceea ce ne deosebeşte este numai atitudinea, felul în care îl primim. Cuminţenia cu care îl trăim sau demenţa cu care îl respingem. Aparent, duhurile sunt toate la fel. Şi chiar aşa e: în ceasul pocăinţei noastre (Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă, Stavroghin din Demonii, călugărul cosmic din romanul lui Aitmatov, Stigmatul Casandrei) ştim că distrugerea înseamnă autodistrugere.

Calea pe care să mergem e însăşi rânduiala din străbuni lăsată: despătimirea, theosis-ul (în greacă), unirea cu Cel despre care Pr. Dumitru Stăniloae spunea că „nu există ceva mai modern”. Unirea cu El, însă nu substituirea Lui (Nietzsche, Ivan Karamazov, führerii cunoscuţi sau anonimi de toate culorile politice), aşa cum – sugestiv, expresiv, pilduitor – ne este înfăţişată de Tarkovski în Călăuza, prin gestul Scriitorului de a-şi pune pe cap o cunună de spini.

Alexander Soloniţîn (Scriitorul) din Călăuza

Îmbunătăţirea noastră (venirea în fire) nu e basm. Ea chiar e posibilă, dacă organul cu care ne amintim (de copilărie, de exemplu, de părinţi, de vremea când n-am cunoscut încă viclenia) nu s-a atrofiat. Dar această metanoie, deşi accesibilă tuturor, se lasă greu de cucerit. Se ia cu îndelungă silinţă şi presupune curaj. Adevăratul curaj.

Există alb şi există negru. Există o infinitate de nuanţe între ele. Există convenţii şi  autosugestie. Gândul că veşnicia e în faţa noastră pe unii îi sperie. De fapt, poate că nu există nici răutate, nici viclenie, ci doar frică. Poate că iadul însuşi – subiectiv trăit – nu este decât împărăţia fricii. Nu de Bunul Dumnezeu, căruia - săvârşind păcatul suprem al trufiei – ne-am substituit, ci de o himeră. De himera în care am ajuns să trăim atunci când ne e teamă de real, de adevăr, de dragoste. 

Metamorfoză

Nu se poate să nu creşti, o vreme, la umbra cuiva. Să nu te hrăneşti din lumina pe care o vei fi găsit în persoana (învăţătura, lumea) cuiva. Nu se poate să nu ai un învăţător, o călăuză. Sau mai multe. Dacă însă acea călăuză-învăţător se transformă într-un ... mistreţ (sau rinocer), în zadar îl vei întreba despre metamorfoza sa. Nu va înţelege şi te va considera nebun. Tu însă vei continua să îl porţi în gând şi-n inimă. Aşa cum Stalker îl purta în suflet pe Învăţătorul său, devenit Mistreţul. A continuat să-l cinstească pentru că „i-a deschis ochii” şi i-a vorbit de Zonă, de Camera Dorinţelor, de lucrurile esenţiale. Chiar dacă, după aceea, a schimbat ruga pentru aproapele într-o cerere egoistă. Şi a primit nu ceea ce – cu buzele – a cerut (sănătatea, mântuirea cum ar veni, aproapelui), ci tocmai ceea ce, în chip tainic, de nimeni ştiut, purta în inimă (un sac de bani). Iar apoi – căzând în deznădejde extremă, ca Iuda – s-a spânzurat. Călăuza-Stalker însă a continuat să ducă în Zonă pe nefeirciţii pământului. S-a încăpăţînat – sfântă încăpăţânare! – să rămână om până la capăt.

Călăuza şi Scriitorul din Stalker de Andrei Tarkovski

Exotic show

În cartea sa de memorii, Suntem ce sunt amintirile noastre, actorul Marin Moraru spune – între altele – că filmele româneşti ale ultimilor 10-15 ani – care au luat premii importante şi sunt difuzate în festivaluri, cinemateci şi retrospective din întreaga lume – pun pe tapet doar  mizeria şi urâtul. De aceea, crede domnia sa, au succes la publicul occidental: pentru că sunt – pentru spectatorii „din afară” – exotice.

Din capul locului, cred că îndrăgitul actor greşeşte, generalizând. Nu toate filmele româneşti recente „vând” mizerii şi urâţenii şi, oricum, ele nu sunt pe placul chiar tuturor. Nici în „acel Apus” (ori în celelalte puncte cardinale) şi nici acasă. Iar publicul occidental – acela care e interesat şi de world cinema, nu doar de bloc busters made in the USA – nu este chiar atât de nefamiliarizat cu exoticele „petele de culoare” pe care cinematografia românească, prin filmele ei premiate în ultimii ani, le-ar fi transformat în valută forte. Dacă în privinţa mizeriei şi urâtului, actorul are dreptate când e vorba de filmele româneşti din anii 90 (unele din ele participând atunci la competiţii internaţionale, în general fără succes), altfel stau lucrurile cu „exotismul” din filme ca Occident, Moartea domnului Lăzărescu, 432, A fost sau nu a fost?, Poliţist adjectiv, Medalia de onoare, Crulic, Amintiri din Epoca de Aur, După dealuri sau Domestic – pentru a nu aminti decât o parte din izbânzile „noului cinema românesc”. Aşa-zisul exotism care li s-ar putea imputa ţine, din contra, de o anume cuminţenie şi curăţie a privirii, de o viziune regizorală foarte bine articulată şi neresentimenară care ştie să cearnă, să transfigureze „mizeriile” şi „urâtul” (dar şi banalul) din realitatea cotidiană.

Pe de altă parte, lumea din filmele în care a jucat Marin Moraru în ultimii ani (când a apărut „noul val” pe care îl încriminează) nu ar trebui să mai surprindă pe nimeni – în ţară sau, de când s-au deschis frontierele, în lumea largă – prin „exotism” şi „pete de culoare”: Inimă de ţigan, Regina, Aniela, Iubire şi onoare. Toate seriale cu largă audienţă la publicul amator de can-canuri, de senzaţional, de "pete multe, răutăţi şi mici scandale". 

Marin Moraru

Ochiul din vârful degetului

Leopoldina Bălănuţă în Nunta de piatră

Leopoldina Bălănuţă: Ca să ciocănesc pe la uşi nu pot. Pentru că tot Nichita m-a învăţat: "Aş bate cu ungha, până n-aş mai avea unghie, şi cu degetul până când mi s-ar toci, dar a venit la mine orbul, şi mi-a spus: Lasă-şi, frate, unghia-n pace! Dacă ai cumva un ochi în vârful ei, de ce să-l spargi?"

Faleze de nisip, după 30 de ani

Chirurgului Theodor Hristea (Victor Rebengiuc) îi e teamă de real, nu de ireal. Se încăpăţânează să facă numai cum vrea el, fără să dea socoteală la nimeni. Este preocupat  excesiv pentru propria persoană. Are orgoliul – nemăsurat – de a pătrunde în lumea celor influenţi, de a fi mereu premiant. Nesocoteşte tainele – şi totul e o taină. Îi lipseşte un  volant, adică dreapta socotinţă. E însăşi întruchiparea demenţei exacerbate.

Victor Rebengiuc în Faleze de nisip 

La polul opus, Puştiul e smerit cu inima (Gheorghe Visu), nu vrea decât să fie el însuşi. Şi îl sfidează pe doctorul obişnuit doar să câştige. Familia Puştiului este un iad: mama şi-a luat lumea în cap şi a plecat după un gestionar; tatăl e beţiv şi-l terorizează („Să fii supus în faţa mea!”). Fuge de colectiv şi-şi vede de treabă. Tace şi rabdă nedreptatea care i se face (doctorului i se pare că el i-ar fi furat lucrurile de pe plajă, strânge câţiva martori şi-l bagă la închisoare). Şi, mai presus de toate, rămâne om.

Gheorghe Visu în Faleze de nisip

Faleze de nisip – un film interzis la câteva zile după premiera din ianuarie 1983 şi redifuzat începând cu 1990. Un apolog despre devenirea întru fiinţă şi autodistrugere. Despre umanizare şi rinocerizare. Despre strădaniile câtorva de a rămâne oameni într-o lume de lupi. De a nu urla în rând cu ei, cu riscul de a fi sfâşiaţi. Şi, mai ales, un tip de cinema îndrăzneţ, elaborat. O viziune regizorală străbătută de cuminţenie, ce aminteşte de forţa şi insolitul din Concurs – filmul anterior al lui Dan Piţa. Pentru mine, un evergreen. 

Afişul filmului de Klara Tamas

Dumnezeul Prieteniei

La vama # 45/46 sunt copleşit de telefoane, SMS-uri – de aproape şi de departe – şi de o stare de wellness pe care doar în vis, şi doar foarte rar, mi-o imaginam. Viaţa e frumoasă, dar mă gândesc la ce mi-a spus chiar şi azi amicul cu nume de împărat, care crede că iubirea dintre oameni e mai mereu o patimă. Îmi venea să-i răspund că dragostea nu e lucru demodat, că iubirea n-are nici timp, nici chef să moară. Dar am revăzut, cu el şi cu mare bucurie, filmul Faleze de nisip.

Mă cercetez, aşadar, şi mai mult, să nu uit, furat de peisaj, că totu-i trecător şi că veşnică se cade să fie doar slava pentru Cel care ne dă aceste mici-mari bucurii ale vieţii. Care încep şi se termină în ograda proprie, în – cum se spunea odată – bătătură.

La urma urmei, şi acesta este sensul vieţii: să-ţi cultivi şi întreţii bucuriile. Şi prieteniile. Cu ei, cu prietenii din casă şi de la masă, cu prietenii din afara casei, cu prietenii pe care – într-un fel sau altul – ţi i-a furat timpul, trecem dincolo. Pe ei se cade să-i păstrăm şi să-i iubim. Chestie de mentenanţă. Şi de profilaxie împotriva a tot ce e urât, smintit, strâmb şi beteag.

Da, în adâncuri, conştiinţa omului nu poate fi decât tragică. Pentru că ştie că „vine vremea să fim boare, cer şi aer clar” (Romulus Vulpescu) şi nu putem opri în loc timpul în care am fost fericiţi. Dar când, prin fereastra facebookului, primeşti de ziua ta o astfel de epistolă măgulitoare (semnată: Dan Voinea), nu poţi decât să dai – iar – slavă Dumnezeului Prieteniei: 

Acum un sfert de veac, într-o cazarmă din vestul ţării, s-a născut o prietenie. Şi de câte ori îmi amintesc de ea mi se pare ca viaţa s-a străduit să dea sens chiar şi unui stagiu militar. 
N-am găsit nici un motiv pentru care celălalt recrut să fi găsit în mine un prieten. Mi se părea (ca şi acum) că nu am nimic de oferit unui om dăruit cu toate, inteligenţă, spirit, echilibru, generozitate. Şi atunci de ciudă mi-am dorit să-l fur de toate câte are şi câte mai ascunde încă. Nu numai că nu s-a opus dar mi-a şi dat o mână de ajutor în aşa fel încât să pot strânge repede şi fără să mă vadă nimeni. 
Asta face de 25 de ani fără să audă de la mine măcar un mulţumesc. Şi asta face cu toţi cei care îi ascultă cursurile în fiecare zi la şcoală. Pentru că între timp recrutul a devenit pedagog. Şi ca orice pedagog, are de fiecare dată un repetent în fundul clasei care-I deranjează la ore. El nu ştie că, de fapt, repetentul zgomotos sunt eu şi briceagul cu care m-am hotărât ingrat, ca orice hoţ, să stric definitiv băncile tuturor şcolilor la care a predat. Am scrijelit ilizibil mereu acelaşi lucru, ceva din cale-afară de stupid, cred, pentru că era în engleză, singurul lucru care nu m-a învăţat. Trebuie să fi fost titlul unui film… “To Sir, with Love”.

Iertare (autor: Dan Voinea)

Poveste de aur

Ce anume, adesea mă întreb, poate să vindece sufletul omului sfâşiat de nelinişti existenţiale, înfricoşat de gândul morţii veşnice, de pustiul singurătăţii? Ce anume îl poate ţine în viaţă? Cei necontaminaţi de spiritul negustoresc vor spune că iubirea. Dar ce anume, atunci, îl face pe om să reunoască iubirea, s-o primească, s-o dorească, să caute să se hrănească cu ea, s-o înmulţească iar nu s-o risipească? Îmi amintesc dialogul dintre Lauren şi Daniel din filmul A Little Romance, doi adolescenţi atipici, extrem de sensibili, într-o lume ca o junglă pe asfalt, cu totul ostilă curăţiei lor. Schimbul lor de replici are loc după ce ies aproape în goană dintr-o sală de cinema în care se proiecta un film porno:

Daniel (care încearcă să se scuze pentru scurtele cadre pe care, din încăpăţânarea şi teribilismul lui, le văzuseră): - Dragostea nu e aşa. E cu totul altceva...Aceea nu e dragoste.

Lauren: - Mă gândeam că, poate cu foarte mulţi ani în  urmă, pe timpul faraonilor sau a lui Louis al XIII-lea, exista cineva perfect pentru mine. Dacă te gândeşti că sentimentele  de iubire încep pe la virsta de 10 ani şi dacă ajungi să trăieşti, să zicem, până la 70 de ani,  ei bine, timpul e cam limitat. Pentru că ce şanse ar fi ca el să fie în viaţă în exact perioada în care trăieşti şi tu?

Daniel: - Şi eu m-am gândit la fel. Adică, chiar dacă fi trăi în zilele noastre, dacă femeia perfectă pentru mine ar locui în India sau în California sau în Brazilia? Ce şanse aş avea  să o întâlnesc, câtă vreme eu locuiesc în suburbia pariziană La Garenne?  

A Little Romance (un film de George Roy Hill, 1979)

Există, în povestirea Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie (cunoscută şi ca Defileul, apărută în volumul Cântecul stepei, cântecul munţilor) de Cinghiz Aitmatov, o astfel de întâlnire. A fost de ajuns o clipă de neghiobie din partea bărbatului ca această scurtă întâlnire (povestea a ţinut, totuşi vreo doi-trei ani) să devină o simplă amintire. Florin Bogardo: „S-alunge iubirea cea mare / Chiar şi o boare ar putea / De-ajuns s-o găsească obosită, plictisită / În clipa grea / Iubirea se cere păzită / De oarba ispită, de fumul rebel / Păzită cu zel, cu săbii de-oţel / Şi de ea şi de el, la fel”. Altundeva, în scrierile aceluiaşi Aitmatov, acea clipă fatală este evitată – vezi O zi mai lungă decât veacul. Dacă iubirea este – şi e bine să rămână aşa – o taină şi un dar (cel mai de preţ, neînlocuit decât de sinele său), un lucru e clar, ne spune tot Aitmatov: firea omului căutătoare a desăvârşirii, este predispusă la grave rătăciri, fiind adesea vrăjmaşă sieşi. În aceste condiţii, numai printr-o minune mai găsim „bibeloul de porţelan” pe-aceeaşi etajeră pe care l-am lăsat acum un an. Iar minunea care îl păstrează atâta timp, nespart şi neprăfuit, este acel „Suflet Caritabil”. Lui i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea.