Carpe diem

	Înțelepții din vechime spuneau că mult mai de folos îi este omului a plânge decât a râde. Timpurile noi însă, marcate de „știință” și „progres”, îl distrează pe om cu tot alaiul de „lumi posibile” oferite de mass media americană și americanizantă. Omul e infinit mai dispus „să se râdă”, să-și „trăiască clipa” – în sensul cel mai animalic cu putință. Omul e curios de soarta altora, în vreme ce propriul timp și-l risipește cu larghețe. Logosul care, altădată, îl definea pe om și îl deosebea de restul vietăților, nu mai înseamnă nimic. Nu mai este o punte între oameni. Cuvântul este, acum, înlocuit de palavre. Beckett, Ionescu și, chiar Caragiale au înțeles asta. Omul trăiește (de fapt, vegetează) în evul media. Mungiu: Zapping.   Apostolul Pavel vorbea despre „războiul nevăzut” al omului, care „nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. Cele aproape două mii de ani n-au fost de ajuns ca omul să înțeleagă care îi este adevăratul vrăjmaș. Crede, în continuare, că „trupul și sângele” altuia, iar nu „duhurile răutății, care sunt în văzduh”, trebuie răpuse. Prin arme de foc ultrasofisticate acum, prin amenințări și teroare. Pur și simplu, asta e lumea – globalizată și globalizantă – în care trăim. A-i trimite în ghetto-uri pe „indezirabili”, pe „necivilizați” nu mai e cu putință. Este, deși – încă – neoficial – dictatura lor. Așa cum, în învățământ, e deja dictatura nulităților. (Marin Preda, Intrusul: „Nu vezi că nulitățile cresc? Să le lăsăm să ni se urce pe umeri și să-i purtăm în cârcă toată viața?”) Dascălii au devenit un fel de servitori ce semnează diplome de bacalaureat unor semianalfabeți. Cu mulți ani înainte, școala era un fel de biserică. Astăzi, multe biserici au devenit un fel de cluburi ce întrețin patimi naționaliste ori mentalități pietiste. (Restul, puține la număr, sunt oaze, nefrecventabile pentru că refuză să-și ideologizeze discursul, să se ia după mode și să distreze.) Este foarte greu de găsit un punct de sprijin, un reper, în babilonia actuală. E anevoios, dar nu imposibil. Mă gândesc la câteva posibile repere: Saul [Pavel, Apostolul neamurilor], Andrei [Rubliov], Fiodor [Mihailovici Dostoievski], Pavel [Florenski], Andrei [Tarkovski], Alexandr [Soljenițîn], Nicolae [Steinhardt]. Cred că nu religia este numitorul lor comun, și nici credința (teoretică, abstractă, speculativă, ca a proprietarului de hotel din Winter Sleep, filmul turcesc laureat cu Palme d’Or la Cannes, în 2014). Ci – n-am găsit altă rimă! – îmbisericirea minții (orthopraxis-ul), prin care au dus „lupta cea bună”, „războiul nevăzut”. Înfruntând circumstanțele nefavorabile (ce nu sunt decât scuze pentru ratați), nestăruind asupra scrupulelor, drămuindu-și vremea. Carpe diem.    Winter Sleep