 |
| Botezul Domnului de Andrei Rubliov |
Apropo de praznicul Bobotezei. Și apropo de insistența obositoare a celor ce nu admit botezul pruncilor. Care ar fi atunci, la capătul celălalt, atitudinea potrivită, dacă pretenția celor care nu recunosc decât „conștientizarea” gestului (potrivit textului scriptural, care spune: „Credeți și vă botezați!”) e neîntemeiată? Grăbirea cu orice preț a botezului sau respectarea cu strictețe a celor 40 de zile? De fapt, asta se și face, la scară largă. Evident, nu doar pe meleagurile noastre. Să fie acesta cugetul Bisericii? Adică numai să iasă la număr, așa, în cantități industriale? Cu cât trece mai mult vremea, îmi pare tot mai lămurit că, dacă se procedează astfel, se pierde din vedere ceva nespus de important: faptul că rostul datinii cu pricina este intrarea în obștea celor care e de presupus că au ales - mai devreme sau mai târziu - să-și îmbisericească viața. A celor care nu consiseră Biserica o relicvă, o formă fără fond, un apanaj al „trecutului obscurantist”, o mumie. Ci, dimpotrivă, a celor care își trag seva bucurie din Biserică, a celor care - în mijlocul vremurilor celor mai absurde, a rinocerizărilor celor mai înnebunitoare - încearcă să deslușească, să deprindă cugetul Bisericii. Adică discernămîntul. Care, ce-i drept, e cel mai anevoie de dobândit. Poate de aceea se împotmolesc cei mai mulți în legalisme și formalisme ce țin de „vechiul legământ” (ori în pietisme desprinse parcă din însăși spiritul telenovelistic) și sunt (sau ar trebui să fie) cu totul străine de „vestirea cea bună”...
Poate pătrunde bucuria „făpturii celei noi” - a fluturelui ieșit „din apă și din duh” dintr-o omidă pentru a fi atras de focul care-l va mistui - în textura celei mai populare dintre arte, Filmul? Dacă ar fi să aleg din cele câteva filme (nu multe, dar mai multe decât ne putem imagina) care au izbutit să cinematografieze „nevăzutul” din povestea îmbisericirii (botezului) unui adult (ori dificultatea acestui proces, acestei deveniri), m-aș opri la Hadersfild (al sîrbului Ivan Zivlovic), la După dealuri (al lui Cristian Mungiu), la Ultima zi (de Gabriel Achim). La, evident, Andrei Rubliov, Călăuza și Solaris ale lui Tarkovski. La Jurnalul unui preot de țară de Robert Bresson. Dar și la Kurosawa sau Mizoguchi. Dar și la Tenghiz Abuladze. La - cum să nu! - Sieranevada lui Cristi Puiu (precum și la filmul său inspirat din Povestire despre Atihrist de Vladimir Soloviov). La - de ce nu? - O umbră de nor (de Radu Jude), la Viridiana și Nazarin și Simion al Deșertului (de Louis Bunuel), la Ida (de Pawel Pawlikowski), la Lăcașul îngerului (de Nikolai Dreyden). Sunt semne ale bucuriei, ale împărăției ce „nu e din lumea aceasta”, pe care - conștient sau mai puțin conștient, iar aici inconștiența e de preferat - mai sus-pomeniții cineaști le-au captat și le-au comunicat printr-un limbaj propriu artei pe care o slujesc (sau e de presupus c-o slujesc).
