joi, 10 august 2017

Gânduri pe marginea unui om care și-a văzut de treabă

Când cineva îți spune „Vezi-ți de treabă!” îți pare că te ia din scurt, că te pune la punct, că pune capăt oricărui dialog. În fond, nu există nimic mai de folos decât să-ți vezi de treabă, după cum nu există nimic mai fără de folos decât să-ți „bagi nasul” în treaba altuia. Frank Schaeffer (un scriitor și cineast american, fiul unor pastori americani foarte cunoscuți în mediile protestante) avea să descopere Ortodoxia, la începutul anilor 90. Expresia literară a întoarcerii sale acasă chiar așa se cheamă: Dancing Alone. Cum ar veni: viața omului - în pofida valsurilor, tangourilor și horelor în care ne prindem - e ca un dans de unul singur. Sub privirea veșnică a Pantocratorului, evident. 
De la Nicolae Steinhardt, mai mult poate de la oricine altcineva - am învățat ce-nseamnă să-ți vezi de treabă. În sensul cel mai nobil, mai folositor al acestei ziceri. Pentru că, iată, după ce hotârârea de nestrămutat a îmbisericirii (prin botez) a învins în acest „evreu fără vicleșug”, nu s-a lăsat păcălit de feluritele ispite care i-au ieșit în cale - în mica închisoare (unde fusese trimis ca deținut politic), în marea închisoare de după întoarcerea sa acasă (așa-zisa viață în libertate din România anilor 1944-1989, asemenea altor „democrații populare” după model sovietic) și chiar în viața de monah. Nu l-a întors din drum nici zelul românilor de a se denunța unii pe alții, nici oportunismul celor de un sânge cu el de a fi corecți d.p.d.v. politic (și nici reticența lor amestecată cu aere de compătimire față de „nebunia” sa de a-L urma pe Hristos), nici atitudinea obedientă a unor preoți ortodocși (nu puțini) de a sprijini morala de tip comunist, nici habotnicia unor monahi. 
Nicolae Steinhardt și-a văzut de treaba sa. Ieșit din închisoare, nu a uitat promisiunea pe care și-a făcut-o, ci și-a desăvârșit taina botezului la schitul unde îl trimisese preotul care - clandestin - l-a primit în Biserică la doar câteva săptămâni după întemnițare. Și-a căutat apoi un duhovnic și o mănăstire unde să se retragă. Avea să o afle abia după vreo 15 ani de pregrinări. Pentru că, orice s-ar spune, originea sa (evreiască) a părut cu totul „nesănătoasă” multor stareți ortodocși foarte asemenea „românilor verzi”, care au uitat (sau n-au vrut să știe) că - vorba lui Petre Țuțea, Hristos n-a fost, totuși, de la Fălticeni.
Văzându-și de treabă, a aflat - cu asupra de măsură - ceea ce a căutat. A fost primit cu multă dragoste în rândul monahilor de către un episcop ce nu doar că nu socotea cultura omenirii (de care Steinhardt era îndrăgostit iremediabil) că „vine de la Satana” (ori că - toată, fără de rest - e diriguită de masoni ori de eretici ori de hulitori), ci i-a cerut să scrie, o dată ce a ajuns monah, înmiit mai mult ca înainte. A primit, cum ar veni, un imens cec în alb. Și l-a onorat mai mult decât ne putem imagina. Dar, mai presus de toate, cel care se socotea 100% român și 1000% evreu, a înțeles că Biserica, nefiind nici pe departe perfectă și imaculată, este, totuși, oxigenul necesar devenirii omului întru ființă prin comuniunea de taină - singura posibilă - cu Hristos. Nici mai mult, nici mai puțin. 
Nicolae Steinhardt (1912 - 1989)