sâmbătă, 5 noiembrie 2016

Gânduri pe marginea unui festival de muzică nouă - Intrada 2016



În ultima duminică din octombrie am ținut să ajung la concertul de muzică simfonică nouă (contemporană), parte a Festivalului de Muzică Nouă Intrada (cu tema „Din și spre viață”), aflat la ediția a treia. Sala Capitol a Filarmonicii Banatul a fost – de astă dată, pentru că în zilele obișnuite de concert e adesea plină și arhiplină – aproape goală. Am ascultat muzici de Octavian Nemescu, Cornelia Tăutu, Jean Pascal Chaigne, Doina Rotaru, Ivana Stefanovič, Laura Manolache interpretate de Sorin Petrescu (pian), Doru Roman (percuție), Ionuț Ștefănescu (flaut), Alexandra Guțu (violoncel), Vlad Faur (trombon). Ce m-a surprins, recunosc, a fost prezența pe scenă, alături de muzicieni, a unui preot ortodox pe post de raisonneur, de comentator sfătos. Astfel, într-una din pauze, tălmăcea meticulos pericopa evanghelică din ziua în curs (mai exact, la Duminica săracului Lazăr și a bolnavului nemilostiv). Am înțeles că a fost chemat să-l înlocuiască pe Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, Î.P.S. Ioan Selejan. Toate bune și frumoase, a fost un „concert cu morală”, în care ni se tot repeta că viața e minunată și merită trăită. Involuntar mi-am amintit de Vagabondul jucat de Charlie Chaplin în Luminile orașului, când îl tot îmbărbăta pe milionarul deprimat și cu tendințe suicidale, amintindu-i că „mâine păsărelele vor cânta din nou” și încurajându-l să ia viața în piept. Și preotul din Jurnalul unui preot de țară (filmul lui Robert Bresson după Georges Bernanos) spunea, la sfârșit, „Totul e har!”, însă contextul era altul. Și „contextul dă textul” (Constantin Noica). Cred însă că muzica instrumentală (și, în general, viața și morala unei experiențe artistice) poate fi descoperită și singură, fără intermediari și fără moralizări. În plus, muzica instrumentală (fără cuvinte) – atunci când e muzică – tocmai de aceea place: pentru că lasă ascultătorul să-și proiecteze propria poveste, propria lui stare. Muzica nu are nevoie de „cârja” unei paradigme epice sau religioase – nici măcar din Sfânta Scriptură – pentru a fi deslușită, înțeleasă, iubită. La un moment dat, amfitrionul în sutană a invitat publicul să țină un moment de reculegere pentru martirii Revoluției 1989 și – surpriză! – pentru victimele incendiului din clubul bucureștean „Colectiv”, de anul trecut. De ce surpriză? Pentru că alți purtători de sutane din BOR (inclusiv ieromonahi titrați în filosofie și filologie) nu s-au sfiit să înfiereze cu „sfântă mânie” – atunci, la început de noiembrie 2015, și de atunci până acum – pe cei care n-aveau altceva mai bun de făcut decât să caute ritmurile alea „sataniste” (muzica rock, nu-i așa, e „satanistă”) și să adauge că au primit ceea ce au căutat la acel Halloween party (din ziua concertului): moartea[1]. Mă întreb însă dacă muzica este relevantă pentru publicul meloman doar atunci când e „tălmăcită” printr-o grilă bisericească, ortodoxă. Dar câți din spectatorii care, săptămânal, umplu sălile Filarmonicii Banatul sunt și fervenți enoriași ai vreunei parohii ortodoxe? Întrebarea este retorică. Iar dacă cei mai mulți nu sunt, ce rost avea, în economia spectacolului, dreptcredinciosul personaj raisonneur? Și chiar dacă ar fi, ceea ce s-a întâmplat la Capitol în ultima duminică din octombrie 2016 ține de artă (iar nu de politică) și se adresează celor care iubesc muzica (inclusiv muzica simfonică modernă, contemporană), chiar atunci (sau mai ales atunci) când nu este însoțită de comentarii moralizatoare adiționale despre cât de minunată este viață și cât de bun este Dumnezeu. Asta, eventual, e o stare (de iluminare, de lămurire, de nesfârșită bucurie) pe care muzica – în chip tainic, de necuprins în cuvinte – o poate trezi în conștiința celor care o ascultă. Sau, cine știe, poate sunt eu prea sensibil. Poate că, pentru cei mai mulți, nu e de ajuns imaginea pe care – un poem, o carte, un tablou, o muzică, un film – o creează în mintea acultătorului/cititorului/privitorului. Poate că sunt destui care au nevoie de „tălmăciri” clare și precise (și musai explicit-pozitive) ale cărților, muzicilor, filmelor. În ceea ce mă privește, recunosc: prefer arta fără explicarea ei moralizatoare. Ea, arta (când e artă, iar nu instrument de propagandă), e o taină ce așteaptă să fie cercetată și poate – singură, fără explicitări – să dea un tonus bun și să reactiveze bucuria de a trăi a celor care cu adevărat caută frumosul și adevărul.
În ultima zi din octombrie (luni, 31), Aula BCUT a găzduit un recital extraordinar  de pian (Cosmin Gavrilă, care a interpretat Două miniaturi  de Remus Georgescu, Für Alina de Arvo Pärt, Colind sur le nom de Haydn de Dana Probst) și acordeon (Pascal Contet). Marți, 1 noiembrie, în sala de concerte a Colegiului Național de Artă „Ion Vidu” din Timișoara, am participat la un concert cu corul de copii al sus-pomenitului Colegiu (dirijor: Maria Gyuris, la vibrafon: Ovidiu Andriș), interpretând lucrări de Terenyi Ede (Aleluja), Javier Busto (Bustapi), Gabriel Almasi (Sospira). Corul, alcătuit integral din fete, a avut în sală o asiduă galerie formată din câțiva „frumoși adolescenți” care, „chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi / au în schimb ceva ce nimeni n-are / incandescent tărâmul de candoare” (Lucian Avramescu). Partea a doua, cu o sală din ce în ce mai goală (corul de fete plecase de pe scenă), a fost rezervată unor recitaluri: Mihai Ungureanu, Adriana Dogariu, Sorin Petrescu – pian, Diana Moș – vioară, Radu Țaga – fagot, Marko Ristic – acordeon, Cosmin Borlovan – tenor, Camelia Fornwald-Docea – mezzosoprană. S-au cântat lucrări de Nicolae Brânduș (Glose), Ștefan Niculescu (Echos II), Dan Dediu (Bestiare), Remus Georgescu (Argonautica, În amurg), Laura Mânzat (Arbor – Cavatină pentru fagot și acordeon), Gordon Jacob Partita pentru fagot solo), Darie Nemeș Bota (Fabulă pentru pian, acordeon și tenor pe versuri de Urmuz, unul din precursorii tragediei limbajului”). Miercuri, 2 noiembrie, în sala Orpheum a Facultății de Muzică a avut loc un recital de familii de muzicieni. Manuela Iana-Mihăilescu (pian) și Dragoș Mihăilescu (pian) au deschis programul cu Scene dintr-o căsnicie de James Hartway, după care Gabriela Petrila (vioară) și Lucian Petrila (vioară) au interpretat La vie en deux de Lucian Mețianu – compozitor român stabilit la mijlocul anilor 80 în Elveția, cunoscut și pentru muzicile sale de filme (Cursa, Ediție specială, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Ochi de urs, Fructe de pădure). Adriana Dogariu (pian) și Sorin Dogariu (pian) au cântat Chambers & Attics de Doron Kaufman și Jocuri de Gyorgy Kurtag. Bianca Manoleanu (soprană) și Remus Manoleanu (pian) au interpretat diverse lucrări de Pascal Bentoiu, Theodor Grigoriu, Aurel Stroe, Adrian Pop ș.a.. La final, Gabriela Petrila și Lucian Petrila au interpretat Moz-art pentru două viori, o glumă muzicală de Alfred Schnittke, compozitor pe care l-am descoperit în filmul Înălțarea („Ursul de Aur”, Berlin, 1977) de Larisa Șepitko. Joi, 3 noiembrie, în sala de la Capitol am prins doar o parte din program: Streams of Life pentru ansamblu de percuție și – la synthesizer – compozitorul: Doron Kaufman; Visul dragonului de Carmen Maria Cârneci (Dorin Cuibariu – clarinet bas), La vie en dose (Morphogenèse catastrophique – Aurel Stroe in memoriam) de Andrei Tănăsescu. Interpreți: Ansamblul Percutissimo, condus de Doru Roman, și Ansamblul Volte. Apoi, la Biserica Piaristă Romano-Catolică, am ascultat un straniu Requiem … ad Vitam Aeternam de Cain Katsumi Yokoyama (Barrie Webb – trombon).
În fine, în ultima seară a Festivalului, invitați au fost: Diane Hunger (saxofon), Sorin petrescu (pian), Doru Roman (percuție, wave drum). S-a cântat: Bruno Strobl (Ülapp), Kalevi Aho (Concert pentru saxofon și orchestră), Adrian Iorgulescu (Kaleidoscope), Violeta Dinescu (Lebenszeiten). Înainte de ultima piesă (Percutrance pentru percuție și orchestră de Gabriel Mălăncioiu), pianistul Sorin Petrescu, unul din principalii organizatori ai Festivalului, și-a îngăduit un moment de sinceritate. Cuvântul său – rostit oarecum în fugă, într-o scurtă pauză când pe scenă se făcea arangamentul instrumentelor pentru lucrarea care avea să încheie programul – este un comentariu la adresa unei stări de fapt: ce mai înseamnă pentru melomani și, stricto sensu, pentru melomanii din Timișoara, muzica nouă, contemporană? Nu cumva însăși ideea de „capitală culturală europeană” (titlu pe care Timișoara l-a câștigat pentru anul 2012) riscă să devină o formă fără fond, în aceste condiții? Implicația intervenției sale era clară: repertoriul muzicii noi, asemenea muzicii de cameră, se adresează mai degrabă unui public restrâns, de nișă. Publicul Filarmonicii vrea altceva. Altele sunt muzicile care gâdilă urechile spectatorilor ce vin la concerte: clasicii, chiar preclasicii, piesele consacrate, „plăcute”, „melodioase”, „romantice” dacă se poate. Ceea ce ține de experiment, de compoziții care transmit nu atât o stare de wellness, cât un concept, o viziune – filosofică – asupra vieții, este întâmpinat cu rezerve. Și cu săli aproape goale. Dar sălile Filarmonicii ar fi la fel de goale, spune Sorin Petrescu, și la un Festival Enescu alcătuit exclusiv din lucrările marelui compozitor român cu care mulți se mândresc, dar prea puțin îl cunosc, îl cercetează, îl ascultă. Pentru că n-a compus doar Rapsodiile inspirate din motive populare. Sorin Petrescu l-a citat apoi pe George Enescu, care spunea că un popor care nu-și valorifică talentele (nu doar muzicale), va ajunge o colonie. Și aici îmi răsună, o dată mai mult, întrebarea retorică din Streams of Life, lucrarea lui Doron Kaufman prezentată în primă audiție absolută pe scena de la Capitol: „Are you awake?” („V-ați trezit?”) …


[1] Î.P.S. Ioan Selejan a fost unul din primii ierarhi care, încă din 31 ortombrie 2015, făcându-și mea culpa, a spus: „Nouă nu ne este dat a-i judeca pe acei tineri. Pe noi, cei care suntem părinţii lor, ar trebui să ne judecăm pentru a vedea dacă am făcut tot ce este posibil pentru ca ei să nu îşi petreacă timpul într-o asemenea locaţie. … Eu nu îi învinuiesc pe ei, ci mă învinuiesc pe mine pentru că eu sunt acela care nu i-am luat întodeauna de mână să îi duc pe calea Raiului”.