Pororoca sau scândura de balans

Proba de rezistență a oricărui film este măsura în care nu reușim să-l încadrăm într-un gen anume. Genul e însă o etichetă depersonalizată. Atunci când vorbim de un veritabil autor, etichetarea nu mai ține. El, autorul, este un gen. Așa au fost - prin ce au mai bun - Kurosawa, Bergman, Bresson, Bunuel, Paradjanov, Antonioni, Fellini, Tarkovski, Wajda, Menzel, Forman, Chitilova, Kusturica, Pasolini, Săucan, Pintilie, Pița, Veroiu, Tatos, Daneliuc ș.a. Așa sunt acum Puiu, Mungiu, Jude. După Portretul luptătorului la tinerețe, filmul despre mișcarea de rezistență anticomunistă din munți (care l-a entuziasmat într-atât pe amicul Lucian Mircu, încât s-a dus până la Mănăstirea Sâmbăta, unde l-a întâlnit în persoană pe „luptătorul” care i-a păcălit pe securiști în anii 50-60). Constantin Popescu jr. s-a apropiat de tema familiei destrămate în Principii de viață (poveste ce trebuia filmată de Radu Jude, care a „remixat”-o și i-a dat un alt chip: Toată lumea din familia noastră). Trecând peste incongruențele regizorale cu normele Noului Cinema Românesc, pot spune că filmul, când l-am văzut, mi-a mers la inimă. Fără să-l fi revizitat de atunci, am rămas cu sentimentul incert al unor dureri înăbușite. Foarte interesant cum un film îți rămâne pe retină chiar atunci când știi că nu e neapărat o „operă împlinită artistic” - dacă reușești să rezonezi cu o anume emoție pe care o transmite.

În acest sens cred că m-am apropiat și de Pororoca. Am trecut peste pretextul intrigii (răpirea unui copil în timpul șederii sale într-un parc, alături de tatăl și fratele său) și peste registrul shocking al scenei din final (o amplificare a finalului din Niki și Flo, regizat de Lucian Pintilie și produs de Constantin Popescu, tatăl regizorului de la Pororoca) pentru a rămâne cu - ceea ce mie mi se pare a fi - miezul filmului: rațiunea omului slab care - scria Eugen Ionescu - „este nebunie”. Și aici mi-am amintit de Aurora, filmul prin care l-am (re)descoperit pe Cristi Puiu. Într-un fel, violența din Pororoca este „din același film” cu violența din Aurora. Amblele sunt filme de dragoste deghizate în „thriller”. „Piaza rea”, în filmul lui Popescu jr. nu e atât necunoscutul care a răpit fetița, cât familia soției. Pentru că abia după ce se mută (în alt oraș) la socri, cedând insistențelor acestora, soția se schimbă și, o dată cu ea, se produce „dezumanizarea” bărbatului. Ioan Alexandru: „Copilul de pe scândura de balans a plecat / uitându-și toată greutatea în mine. / Cine o să mă mai echilibreze vreodată?” Pororoca este filmul acestei „dezechilibrări” ireversibile (după toate aparențele) pricinuite de „toată greutatea” pe care o lasă pierderea unui copil. În privința asta, avem de a face cu o anti-Sieranevada, unde - cum-necum, de bine, de rău - familia era un fel de „plasă de salvare”, de „volant”, de absorbant pentru orice fel de „piază rea”. Aici, o relație care pare solid construită (iar nu șubredă, cum au arătat unii comentatori) se frânge. Iar cei implicați în ea nu sunt pregătiți să facă față „valului ucigaș” (de unde și titlul filmului) prin individualism. „Omul are nevoie de om” - spune un personaj pe o îndepărtată planetă (ca un gigant creier omenesc) în Solaris-ul tarkovskian. Și totuși, absența celuilalt (nu atât răpirea unuia dintre copii) - în lipsa oricărei dimensiuni transcendente, a oricărei „busole” - provoacă ravagii inimaginabile.