joi, 18 iunie 2020

„Isus al meu” și farmecul discret al drumului spre Zonă

Isus al meu și farmecul discret al drumului către Zonă
text apărut pe ziare.com
19.06.2020

În recentul său volum, Isus al meu, Gabriel Liiceanu reia argumentul potrivit căruia instituționalizarea creștinismului (clerul organizat râvnește exclusiv puterea) a denaturat învățătura creștină — „cap de acuzare” cât se poate de (neo)protestant și de nietzschean (nu spunea autorul lui Zarathustra și al Antihristului că nu a existat decât un singur creștin și acela a murit pe cruce?). Apoi, citându-i pe Kierkegaard, Pascal, Steinhardt (care trăiau un „creștinism inteligent”), Liiceanu susține — în cartea în care, îi spune un prieten, s-a „împroprietărit și cu Isus” — că „avem nevoie de preoți pentru a ne aminti idealul”. Din nefericire, arată ceva mai încolo, preoți care să ne amintească de acest ideal uitat sunt „atât de puțini”. Poate că miza acestei cărți care — pe ici, pe colo, prin punctele esențiale — se vrea provocatoare e cuprinsă în chiar aceste trei cuvinte: „atât de puțini”. Pentru că ceea ce contează (pentru întregirea și lămurirea noastră, pentru devenirea noastră întru ființă), doar la ei, la cei „atât de puțini” se află. Prin urmare, nu insuficiența cantitativă a celor care — printr-o anume învățătură — sunt meniți (și, totodată, vrednici) să-i amintească omului că e om e problema, ci importanța pe care le-o acordăm celor „atât de puțini” atunci când recunoaștem că idealul trăit (nu doar predicat) de ei ne seduce prin adevărata noutate pe care o căutăm: însăși „făptura (sau firea) cea nouă”. Iar semne au fost și sunt destule (nicidecum „atât de puține”) în jurul nostru. Într-o anexă epistolară inclusă în volum, Horia Roman Patapievici punctează că „retorica depășirii omului actual” — acel homo nouvus — nu este de la Nietzsche (chiar dacă „de la el am auzit-o”), ci „e a lui Pavel, iar Nietzsche delirează cu această muzică paulină în urechi”.

Cine este, așadar, Iisus (ortografiat în carte peste tot cu un singur „i”) pentru Gabriel Liiceanu? Omul căruia, „din toată specia umană, i-a păsat cel mai mult. Atât de mult, încât a devenit Dumnezeu”, „cel mai fără de loc” (în sensul caracterizării lui Socrate de către Platon), „singurul muritor care alege să moară rămânând nemuritor”, „singurul mister al creștinismului”, „cel mai mare seducător din istoria omenirii”, „un exemplar strălucit și unic”, „extra-ordinar” (adică „în afara ordinii din care facem parte noi, oamenii”) ș.a.m.d. Cartea lui Gabriel Liiceanu (a cărei ultimă pagină a fost scrisă, precizează autorul, în Vinerea Mare, 2020 A.D.) mi-a dat sentimentul, citind-o, că revăd câteva secvențe din unele filme care — în diverse registre și cu mijloace diferite, însă cu maximă dăruire — problematizează credința și religia: Jurnalul unui preot de țară, Dies Irae, Lumină de iarnă, A șaptea pecete, Fragii sălbatici, Nazarin, Viridiana, Simion al deșertului, Calea Lactee, Prețul vieții, Andrei Rubliov, Solaris, Stalker, Nostalghia, Sacrificiul, Ruga, Copacul dorințelor, Căința, A cincea pecete, Somn de iarnă, A fost odată în Anatolia, Legenda părului sălbatic. Iar din cinemaul românesc: Concurs, Balanța, Terminus paradis, Maica Domnului de la parter, O umbră de nor, După dealuri, Ultima zi, Ouăle lui Tarzan, Trei exerciții de interpretare, Sieranevada, Malmkrog. Niciunul din aceste titluri nu figurează în play list-ul spectatorilor hiperevlavioși care „primesc creștinismul ca pe o superstiție ceva mai cizelată”, cum îi numește Gabriel Liiceanu. Dacă ar fi să alcătuiesc o listă scurtă din înșiruirea de mai sus, m-aș opri la Stalker, apologul lui Andrei Tarkovski din 1979, iar din cinema-ul românesc aș alege două din ultimele filme regizate (și scrise) de Cristi Puiu pe baza unor texte filozofico-teologice de Vladimir Soloviov. 

De la primele confesiuni „în deplină libertate” ale lui Gabriel Liiceanu din Isus al meu mi-am amintit de Scriitorul din Stalker care, în odiseea lui Tarkovski, se aventurează în Zonă pentru că simte că și-a pierdut „inspirația”. Pentru Scriitor, Zona este „rezultatul unei supercivilizații — fără Dumnezeu — dirijată și ea, pesemne, tot de niște legi de fier plicticoase”. Când, spre finalul filmului, ajunge în apropierea pragului care îl desparte de Camera Dorințelor, găsește o cunună de spini pe care — cu trufie — și-o așează pe frunte. Călăuza care și-a riscat viața să-l aducă în Zonă (pe el și pe un Profesor, care nutrește tot gânduri necurate) îi spune că tot ceea ce trebuie să facă e să … creadă. Pentru că acolo, în Camera Dorințelor, ți se poate îndeplini cea mai fierbinte dorință, după a cărei împlinire tânjești cel mai tare. Și adaugă: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!”. Spre deosebire de Liiceanu, care este un filozof „liber cugetător” (un „rob al liberului său arbitru”, cum ar spune personajul principal din Sacrificiul), Călăuza (Stalker-ul) nu explicitează în niciun fel în ce sau în cine anume (și în ce fel) să creadă. Acest „debil mintal” (sau „nebun întru Hristos”, asemenea blajinului Prinț Mâșkin) este gata să se umilească, să se lase bătut chiar, atunci când cei doi „curioși” ar vrea să distrugă „credința”, adică, strigă nevolnic cel care i-a adus până în pragul Camerei, „ultimul loc unde mai veneau oamenii atunci când și-au pierdut orice nădejde”. Preotul, crede Gabriel Liiceanu, este cel „gata oricând să facă afaceri cu capitalul speranțelor noastre”. Definiția amintește de vorbele aruncate de Scriitor Călăuzei, în aceeași secvență din Stalker: „Puțin îți pasă de oameni, tu scoți bani pe seama disperării noastre! Dar nu e vorba numai de bani. Tu ești aici împărat, aici te desfeți! Tu, parazit ipocrit, hotărăști cine să trăiască și cine să moară!” Întors acasă, Călăuza îi va spune femeii sale că „nu doar aceștia doi nu mai cred, nimeni nu mai crede!” Stalker poate fi citit și ca o parabolă pe tema credinței. Sau a secătuirii ei într-o omenire în care „organul credinței s-a atrofiat”.

Într-o anumită măsură, mentalitatea raționalistă și excesul de luciditate care abundă în Isus al meu (ca în filmele lui Ingmar Bergman) urmărește același lucru: subminarea unei „tradiții de neclintit”, în mare parte bazată pe „mistere” (evident, absurde) ce dau naștere la ceea ce e mai înjositor în ființa umană: invidia, crima, delațiunea. Gabriel Liiceanu: „Antihristul și misterul răului apar purtând în lume masca slujitorilor  lui Dumnezeu”. „Nu există mistere, taine! Toate sunt născociri omenești…” — le spune un academician studenților săi mediciniști, în filmul lui Alexandru Solomon (realizat în Abhazia), Ouăle lui Tarzan. În secvența următoare, vedem câțiva oameni care așteaptă, cuminți, să primească lumina Învierii — o micuță obște adunată la biserică să prăznuiască „minunea minunilor” (comunicare prin cuminecare, în limbajul lui Constantin Noica). Imaginea pare desprinsă din Soljenițîn (cel din povestirea scurtă numită Procesiunea pascală): „Femei cu fețe hotărâte, detașate, gata și pentru moarte dacă ar fi eliberați tigri asupra lor.”

Profesorul din Stalker ajunge să creadă că Zona e „o minune, deci face parte din natură”. Așadar, nu ar trebui să o distrugă (adusese cu sine o bombă)  pentru că „reprezintă o speranță”. Da, numai că, spune el, „Ce e de făcut dacă ajunge pe mâna cui nu trebuie?”… Dacă o vor râvni, altfel spus, „Führerii de toate culorile”? Istoria omenirii, ne amintește Gabriel Liiceanu, este plină de exemple în acest sens. În numele „transcendentului” și al „misterelor”, popoarele s-au dedat la o inimaginabilă cruzime atunci când au vrut — prin constrângere — să aducă pe pământ „Împărăția cerurilor”. Poziția sa, chiar dacă vede în credință „un dar” (pe care consideră că nu l-a primit niciodată: „Dumnezeu pe care nu-l poți pipăi decât cu ochii minții și-ai sufletului nu și-a coborât harul și asupra mea, îndurându-se să-mi dea un semn, cât de mic, că este”), e tributară gândirii de tip raționalist: „Pentru filozofie, transcendența nu există decât ca imanență care îți lasă senzația că acel ceva de aici nu face parte, totuși, de aici”. Consideră (la fel ca Politicianul din Malmkrog, care ar vrea cât mai puțină religie și cât mai puține dialoguri despre religie în viața socială) că este cu neputință să împlinim porunca hristică a iubirii față de întreaga omenire, că „nu iubirea ar trebui să ne lege pe toți, ci urbanitas, civilitatea, buna creștere”. Adică o religie „domesticită” și „purificată” de toate acele „detalii mitologice” ce nu pot nicicând să fie dovedite sau verificate, dar „trebuie luate ca atare în vederea autorității declarate ca revelație”. Uneori, aceste „detalii” sunt înspăimântătoare. În Andrei Rubliov, iconarul Andrei refuză să picteze scena Judecății de Apoi pentru că nu vrea să sperie poporul care e destul de amărât și disperat. Monahul Daniel, care îi e un fel de duhovnic, insistă să o picteze. Îi amintește pe scurt schița ei, așa cum o discutaseră, cu toate detaliile cumplite: „E Judecata de Apoi, Andrei, nu am inventat-o eu!…” Andrei însă va zugrăvi „Treimea cea de o ființă și nedespărțită”, după hieratice canoane de forme și culori bizantine. Contemplarea Sfintei Treimi de Andrei Rubliov — așa cum ne îndeamnă filmul lui Tarkovski — poate fi o „rezolvare” a problemei de care se împiedică raționaliștii: reprezentarea (sau recunoașterea) unui Dumnezeu care e deopotrivă unic și în trei ipostasuri.   

Ceea ce scandalizează profund spiritul lucid al lui Gabriel Liiceanu este pretenția de a crede fiecare „detaliu” al „scenariului mitologic”, așa-numita „obnubilare mitologică” ce constă într-o abuzivă mutație: „de la frumusețea unui mit la credința în realitatea lui”. Iar Biblia este „un poem superb”, „cel mai tulburător poem al umanității”, „opera cu cel mai mare potențial hermeneutic”, „cel mai mare os-de-ros hermeneutic”. Doar ideologizarea și înregimentarea ei dogmatică constituie amenințări la însăși „comandamentul moral al credinței” în numele unui „detaliu” revendicat de o „confesiune” sau alta. Din perspectivă „ortodoxă”, diversele „confesiuni” sunt — adaugă Liiceanu — „erezii”, dar ce altceva sunt ereziile dacă nu „variante nenorocoase ale unei învățături care, din capul locului, nu posedă criterii de adevăr”? Altminteri, recunoaște că „scenariul mitologic” (cu principalele momente: „nașterea lui Isus dintr-o fecioară, treimea, natura dublă a lui Isus”) a jucat un rol enorm în „domesticirea ființei umane”.

În Trei exerciții de interpretare și Malmkrog, cele două filme ale lui Cristi Puiu bazate pe textul lui Vladimir Soloviov Trei dialoguri despre sfârșitul istoriei universale, câteva personaje discută (ca în povestirile morale ale lui Eric Rohmer) pe teme hristice, pe tema integrării europene, pe tema războiului și a oportunității (sau inoportunității) unei „armate creștine”, pe marginea parabolei evanghelice a lucrătorilor viei și a uciderii fiului celui care e stăpânul viei etc. Multe din aceste subiecte de discuție figurează și în Isus al meu. Spre deosebire de expresiile lor cinematografice (în filmele enumerate mai sus, regizate de: Bergman, Bunuel, Abuladze, Fabri, Tarkovski, Ceylan, Pintilie, Puiu, Mungiu, Jude, Achim, Cohn, Solomon), întrebările, exemplificările și citatele din volumul lui Gabriel Liiceanu se adresează unor cititori pregătiți să accepte  parteneriatul cu un comentariu literar-filozofic fără apanajul unei povești realizate cu mijloacele specifice artei a șaptea. În plus, cel care se apropie de Isus al meu se va situa — la modul ideal — undeva la mijlocul distanței dintre un „teolog de servici” și un „ateu agresiv”, nesocotind vorbele populare potrivit cărora filozofia ar fi, prin excelență, un „cumplit meșteșug de tâmpenie” sau că „prea multă carte strică”. 

La urma urmei, de ce ar fi lipsit de îndreptățire acest „document de înțelegere obținut la capătul unui efort personal de gândire”? (Singura obiecție care i se poate aduce acestei formulări este cuvântul „capăt”, pentru că, vorba cântecului, „sfârșitul nu-i aici”. Înțelegerea oricui, oricât de „edificată” sau de „puțin edificată”, se mai poate schimba, într-un sens sau altul.) De ce n-ar fi loc și pentru demersul unui om care vrea să înțeleagă „cu mintea sa” numeroasele referiri la puncte de vedere (citate în carte) exprimate de o serie de filozofi, scriitori, teologi, oameni de știință etc.? Cu atât mai mult cu cât, observă Andrei Pleșu într-una din anexele epistolare ale volumului, „începe să semene a mister și a binecuvântare” (și adaugă, perplex, cuvintele rostite cândva de Sorin Dumitrescu: „Când Gabriel se va apropia de credință, va avea tipul de <<greutate>> care îl caracterizează pe Sf. Petru!”). În fond, credința nu poate fi monopolul „pietății difuze” (ce este „luată drept unitate de măsură a comportamentului firesc”) a unor babe evlavioase din exemplul dat cândva de Petre Țuțea (care face încă deliciul moraliștilor). De ce ar trebui să existe numai „babe pioase” și — la polul opus — blamabilii „dihori”? Un lucru mi se pare clar: cugetările lui Gabriel Liiceanu (mai mult sau mai puțin sceptice, ireverențioase și narcisiste) sunt departe de a fi un „pericol public” sau „smintitoare” (și, ca atare, vrednice de anatemizare) într-o lume care, oricum nu prea mai citește și nu a învățat încă să privească un film tot așa cum — atent, în cunoștință de cauză, fără prejudecăți — citea altădată o carte, asculta o muzică sau contempla un tablou. O lume care, însă, nu și-a pierdut de tot simțul umorului, de vreme ce a găsit să dea următoarea replică volumului ce se cheamă Isus al meu, apărut la Editura Humanitas și scris de Gabriel Liiceanu: o copertă de carte identică, pe care scrie Liceanu al meu, Editura Divinitas. Autor: Iisus Hristos.