miercuri, 30 ianuarie 2013

Forever young






De ce oare, maturizându-ne, pierdem ceva din noi? – se întreabă pe facebook o distinsă doamnă cinefilă, referindu-se la „acea stare de graţie” în care a fost adusă cândva de filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov. Întrebarea dumneaei, vrednică de nesfârşite dezbateri şi filozofări, mi-a amintit de ruga rostită (din off, cu sintagme desprinse din Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse) de Călăuza pentru Profesorul şi Scriitorul din Stalker – filmul aceluiaşi Tarkovski distribuit, la începutul anilor 80, şi pe ecranele cinematografelor din România: „Să se împlinească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de „înaltele” lor idealuri; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă.”
Fiodor Mihailovici Dostoievski
Nu ajungem în împărăţia cerurilor (care e înăuntrul nostru) decât atunci când vom fi asemenea pruncilor, „făptură nouă”. Când – ne spune Tarkovski prin a sa Călăuză - avem credinţă, când reuşim să dorim – ca Oblio – un singur lucru (cu totul altfel decât Omul Indicator din acelaşi desen animat, care indica spre toate direcţiile, fără să poată indica vreo direcţie). De aceea se spune că to point to every direction means to have no point at all. Filmele lui Tarkovski – toate – sunt străbătute de aceeaşi „criză spirituală”, ca scrierile lui Dostoievski. Acelaşi foc mocneşte în ele. „Numai suferinţa îi apropie pe oameni” – spune strungarul Ghiţă din Pas în doi. Călăuza – aflăm de la cinicul Scriitor – a avut o copilărie nefericită, asemenea lui Tarkovski, pe care l-a marcat despărţirea părinţilor săi. Într-un anumit sens, asumarea suferinţei poate fi metoda prin care „starea de graţie” se poate cultiva, se poate întreţine, se poate înmulţi. Aşa cum a izbutit, cu asupra de măsură, unul ca Nicolae Steinhardt. 
Nicolae Steinhardt

Necunoaşterea suferinţei, huzurul şi viaţa de boem te apropie – dacă iubeşti literatura – mai mult de Cehov. Iar dacă îţi plac filmele, îl preferi pe Mihalkov (sau chiar pe Andrei Koncealovski) lui Tarkovski. Filmele lor, ca şi scrierile lui Cehov, îmbină comicul cu tragicul şi sunt mult mai puţin „revelatorii”, „stranii”, „profetice”, „duhovniceşti” detât cele tarkovskiene. În schimb, sunt piperate cu can-canuri, cu „probleme de viaţă”, cu „sfâşieri” şi „drame” la care ajungi direct, fără filtrul unor metafore revelatorii şi al unor experienţe ascetice. Sunt tablouri – realiste, zugrăvite de o mână sigură – iar nu icoane. În felul lor, sunt o radiografie a unei lumi care vrea să ajungă la fericire fără Hristos (de unde şi eşuarea ei lamentabilă în spleen). Celelalte (Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt) poartă semne ale „trezirii omenirii”. Câteva din personajele lor au înţeles că fără El nu pot face nimic, nu pot fi nimic. Alioşa (din Karamazovii) se simte infinit mai bine în compania copiilor. La fel şi muncitorul din Compresorul şi vioara. Iar ofiţerii din Copilăria lui Ivan sunt îmblânziţi parcă de candoarea micuţului orfan. În Andrei Rubliov, călugărul Andrei reîncepe să vorbească şi să picteze icoane (după ce trăise în auto-izolare vreo zece ani) datorită fascinaţiei unui adolescent pentru lucrarea sa: construirea unui clopot ş.a.m.d. În fine, pentru Steinhardt viaţa (şi, deopotrivă, lumea culturii – „tot una”, spunea el) a fost un neîncetat exerciţiu de admiraţie, o minunare. Dostoievski, Tarkovski, Steinhardt – au rămas cu toţii tineri tocmai pentru că au fost devreme bătrâni.

Andrei Tarkovski