luni, 26 februarie 2018

Platon reloaded

Grafică de Klara Tamas
Uneori-adeseori cred că omenirea nu este încă pregătită pentru întâlnirea cu imaginile în mișcare (cinema-ul, teatrul), așa cum nu a fost pregătită nici pentru întâlnirea cu imaginile-reprezentare de tip static (între care, un loc aparte îl ocupă imaginea Bisericii, icoana). Cinci mii de ani n-au fost de ajuns. Cu atât mai puțin cei 120+ ani de la născocirea cinematografului. Îmi amintesc de o scenă din Le petit soldat de Jean Luc Godard, în care un soldat este la cinema și se comportă ca și cum ar fi nimerit acolo pentru prima oară în viața sa. Când vede o femeie pe pânza ecranului, se apropie de ea și vrea s-o atingă. Este vrăjit de „realitatea” ei. Platon (cel cu peștera) reloaded.
Prima duminică din Postul cel Mare este Duminica Ortodoxiei în care ni se amintește de importanța cinstirii icoanelor. Dar asta presupune să fi deprins deja ce înseamnă dreaptă cinstire, ce înseamnă (și ce nu înseamnă) icoană. Câteodată mă gândesc că dacă, într-adevăr, icoana ar fi la ea acasă în bisericile ortodoxe, iar nu o sărmană Cenușăreasă nevoită să coabiteze cu tot felul de picturi religioase, dacă cei care trec de pragul bisericilor știu de ce au nevoie de icoană, dacă văd în icoană o „fereastră spre absolut” (iar nu un obiect „miraculos” pe care unii din ei nu se sfiesc să-l atingă pios, sperând să se încarce cu un fel de „energie”), ar înțelege - măcar ei - cinema-ul „precum este”. Și nu ar mai judeca un film experimental, de autor, după măsura unui film-conservă. Deocamdată însă aflăm mai multă dreaptă înțelegere a cinema-ului experimental, de artă, la cei străini de Biserică. Aceștia știu să nu confunde un muzeu sau o sală de cinema cu o biserică. Aceștia știu câteodată mai bine să aprecieze strădania unor oameni de a povesti cinematografic, printr-un limbaj anume, ceea ce au de spus.
Ne zbatem cu toții, vrem-nu vrem, în lumea surogatelor de forme și culori combinate pe monitoarele televizoarelor, calculatoarelor sau ecranelor din cinematografe. Pe ici, pe colo, mai găsim și pricini de bucurie. Pe ansamblu, toată această „pororocă” de imagini primite (cu bună știință) de-a valma ne oferă și falsa impresie că știm. Fie că știm cum e un anume tip de film fără să-l fi văzut, fie că știm că același tip de film - pe care l-am văzut sau nu - e musai important nu datorită limbajului său, esteticii sale, viziunii autorului său despre lume și viață, ci exclusiv datorită subiectului. Dacă subiectul vizează cumva zone - încă - tabu în mentalul colectiv, atunci acest film (care nu e musai să fie văzut în prealabil) este fie detestat apriori de către detractorii „retrograzi” și „cristalofili”, fie adulat de către spectatorii „progresiști”. Tertium non datur.