Bussana Vecchia on my mind

Înainte să ne luăm rămas-bun de la San Remo am zis să dăm o fugă pe la satul Bussana Vecchia, aflată la vreo zece kilometri depărtare. Citisem că, acum mai bine de o sută de ani, a fost devastat de un cutremur, după care a rămas părăsit până când, pe la mijlocul anilor 90, a ajuns o cetate a artiștilor. Mi-a plăcut ideea și mi-au plăcut pozele pe care le-am găsit pe Google. Așa că ne-am dus. 

Bussana Vecchia

Bussana Vecchia

Bineînțeles că iar am greșit drumul și am ajuns pe faleză, la câțiva metri de plaja de lângă San Remo. Nu atât rătăcirea m-a neliniștit, cât drumurile înguste pe care a trebuit să mă strecor. Înguste pentru Kia (mai voluminoasă decât mașinuța noastră) pe care am închiriat-o în aeroportul din Bergamo și pe care doream s-o predau fără vătămări. În fine, am ajuns aproape de satul părăsit și repopulat de artiști. Să mergem totuși? Să ne întoarcem pe autostradă pentru a ajunge mai repede la Bergamo? Raluca a vrut să mergem. Și-am mers. Am dat peste niște ruine puse în valoare de o serie de artiști plastihci, de muzicieni, de lume hippie. Expoziții de artă plastică, prăvălii mici de antichități, baruri jazzy. Un fel de Vama Veche de munte. (Ce diferență față de arhitectura și lumea din Monaco, pe care l-am vizitat în ajun!…) 

Monaco

Zidurile impunătoarei biserici gotice de altădată mi-au amintit imediat de untima secvență din Nostalghia lui Tarkovski. În San Remo, zidurile bisericii rusești încă pătrează viață liturgică. Theodor, după vecernie și liturghie, ne spune că vocile stranei i-au amintit de Octavia. 

Biserica rusească din San Remo

La un moment dat auzim un sunet de pian. Să fie un difuzor? Mă furișez prin cotolanele străduțelor și dau numaidecât de un mic restaurant dotat cu instrumente de percuție și-o pianină. Îl zăresc și pe cel care cânta. Îi văd, mai întâi, chelia, iar apoi corpul masiv. Pentru o clipă îmi pare că e … Adrian Enescu. Asemănarea avea să fie și mai evidentă când omul a început să vorbească și să trăiască muzica pe care o cânta sau o asculta. Și să ne spună, în câteva rânduri, că adoră muzica barocă. Exact ce-mi spunea, nu o dată, și Adrian Enescu. Când termină de cântat îl întreb dacă poate să cânte și Theodor. Cum să nu? - zice. Și astfel, răsplătit cu mai multe “Bravissimo” chiar după prima piesă, Theodor a cântat, pentru cei câțiva turiști de acolo, piesele învățate de la Aida: Bach (“Preludiu”), Scarlatti (“2 Studii”), Beethoven (“Sonata lunii”, toată), Grieg (“Marșul piticilor”), Chopin (“Vals”), Albeniz (“Asturias”), Marțian Negrea (“Alunelul”), Paul Constantinescu (“S-a certat cumătra gaiță cu cumătra bufniță”), Eminem (“Not Afraid”), Vangelis (“1492, Cucerirea Paradisului”, “Memories of Green”). Pianistului, care - aveam să aflu - e și psihiatru și practician al meloterapiei, i-a plăcut cum Theodor s-a apropiat de clasici într-o manieră jazzy. I-a plăcut și energia lui. I-a dedicat niște cântece: un song jazz de Miles Davies, unul de Michel Legrand și un cântec în memoria unei sinagogi distruse din Vilnius. Nu ne mai puteam desprinde de acest loc pe care, curând, aveam să regretăm că nu l-am vizitat mai devreme. Toți cei care s-au adunat la taverna hippie din Bussana Vecchia ne-au devenit în scurtă vreme atât de apropiați, încât ne părea că-i știm de când lumea. Ce-nseamnă să nimerești unde trebuie! - mi-am zis. Adică să cânți la masa care trebuie.  

Spre seară, după slalomul pe cele două-trei benzi de autostradă, am ajuns în Bergamo - locul unde, la mijlocul anilor 70, Mircea Veroiu și Dan Pița primeau un premiu pentru Duhul aurului. Vara asta a fost ca o excursie pe urmele lui Veroiu. La mijlocul anilor 80, Adela sa primea Marele Premiu la San Remo. Theodor, în vara lui 2018, a primit Premiul Întâi și un Premiu Special la Concursul de interpretare Giovani Talenti de la San Bartolomeu al Mare (nu departe de San Remo).

Noaptea am petrecut-o pe aeroportul din Bergamo, de unde, a doua zi dimineața, am decolat spre casă. La Timișoara ne-a așteptat Octavia. Home sweet home. În San Remo, ne-am simțit ca acasă datorită Fetei din  Reconstituirea, 100 lei și Filip cel bun, datorită celei care cânta bossanove compuse de Richard Oschanitzsky și Adrian Enescu. Care făcea ilustrații muzicale pentru Sergiu Nicolaescu (Revanșa, Nea Mărin miliardar, Capcana mercenarilor) pe care și acum le simt indestructibil legate de imagine. Și datorită vecinilor ei, Vasile și Maria. Iar în Antibes - unde inima ne-a rămas în Place Revely - ne-a fost gazdă bună Ramona, pe care am întâlnit-o pe facebook via Florin Paraschiv.

Place Revely, Antibes

Prin toți acești oameni am fost ținuți ca-n palmă de Cel Mult Milostiv. Să le fie primită bunătatea! La vita è bella.