Amicul Paul Slayer Grigoriu despre
Laviatan: „O descriere rafinată, atentă la cel mai mic detaliu, a unei existențe
înghițite de leviatan și a alcătuirii îmbinate a acestuia din patimile
fiecăruia și o corupție sistemică, cu o certă latură socială dar cu
rădăcini duhovnicești. Mizeria interioară a oamenilor și mizeria bine
pusă la punct a unui sistem mârșav, cu mai multe legături între ele
decât transpar la prima vedere, formează acel monstru marin care se
transformă în totem malefic al unor existențe. Personajele și situațiile
se construiesc ca vocile individuale și temele dintr-o simfonie. Și în
paralel, ca o tonalitate separată și vag înrudită, se ivește tema acelei
Rusii pe care o vedem așa cum au deplâns-o de-a lungul anilor multe
dintre marile ei voci: înecată în vodcă. Și totuși raza de speranță
este, pe lîngă vocea prorocului care strigă în pustie - preotul cu
pâinile în spinare, în imediata vecinatate a scenei cu porcii, aluzie
evidentă la fiul risipitor - nevasta polițistului, femeia în care stă
mântuirea lumii (Evdokimov), hâtră, realistă fără a fi mai puțin
sensibilă, înțeleaptă și nicicând judecătoare. Excelent acest personaj
secundar, numit, nu întâmplător, Angela. Nu știu dacă ai observat că
biserica cea nouă e construită chiar pe locul vechii case demolate. Sunt
două scene în film care ating culmi de expresivitate: excavatorul
demolând casa, ataâ de abil filmat încât se transformă în persoană
malefică, și magistralul moment al predicii episcopului. Aici iar e o
construcție de-a dreptul muzicală. Ce spune el este în esență corect, însă sună atât de fals încât pentru mine momentul a fost aproape dureros
fizic. E ca o melodie echilibrată și avântată pusă pe armonia greșită,
astfel încât să creeze practic la fiecare notă câte o disonanță. Un
adevărat tur de forță.” Apoi adaugă, semnalându-mi acuzele aduse de cârcotași: „Un jeg antirusesc făcut din banii rușilor!” Unde am mai auzit asta? Păi, deplansându-ne mai spre sud-vest, chiar și în România. Despre
toate filmele românești pe care guvernanții de dinainte de 1990 le considerau indezirabile, intezicându-le, trunchiindu-le, impunând filmarea unor secvențe suplimentare (care să „lămurească”). Și ele erau „jeguri antiromînești realizate pe banii romînilor”. Și, desigur, după 1990, despre filmele lui Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc și, mai recent, Cristi Puiu, Cristian Mungiu și, acum, Radu Jude. Nimic nou sub soare.
Ceva mai târziu, Paul mai vrea să adauge: „Mă tot gândesc la
Leviatan. Dincolo de filmul propriu-zis, un ecou în
viața reală dă iarăși motive de speranță. Autoritățile ruse (care au
sponsorizat o parte din realizare) s-au declarat nemulțumite. Presa
independentă s-a declarat nemulțumită ca s-au luat bani de la guvern. Însă mitropolitul locului unde s-a turnat a spus că este un film
cinstit, care scoate în evidență tare adevarate ale vremurilor noastre
în Rusia. Deci tot oamenii Bisericii „văd”.” Mă gândesc la oamenii bisericii care au „văzut” numai măscări și ideologie în
După dealuri și
4,3,2. Îi răspund lui Paul că mi-aș fi dorit să avem și noi mitropoliți care să le comenteze așa cum a comentat mitropolitul rus
Leviatan. Dar, îmi amintelte Paul, „Părintele Valerian (Dragoș Pîslaru) și Maica Siluana au spus de bine”. E drept, numai de bine (și de foarte bine), însă ei nu sunt nici mitropoliți, nici nu a făcut publice opiniile lor. Câți au ajuns să le afle?
