Spovedanie de cinefil

Ce părere am despre statutul sălilor de cinema din România? am fost întrebat de o jună reporteriţă de la TVR. Voia să afle ce cred, în calitate de „cinefil înrăit”, despre parcul cinematografelor de stat din ţară. La mine în oraş (dar situaţia nu e foarte diferită, păstrând proporţiile, în restul ţării) au rămas doar două săli, din cele peste douăzeci existente înainte de 1989. Spre deosebire de lanţul cinematografelor luxoase din mall-uri, acestea se prezintă jalnic. Dar trebuie să recunosc: nu condiţiile de vizionare precare din cinematografe sunt motivul pentru care nu mai merg (decât extrem de rar) la cinema. Pricina adevărată este „metafizică”, nu „fizică”: repertoriul uniformizat, alcătuit acum aproape exclusiv din producţii recente, majoritar americane. Mereu aceleaşi şi aceleaşi melodrame sau filme de acţiune sau ştiinţifico-fantastice sau poveşti de dragoste, horror etc. Primul deceniu al mileniului trei cam asta a oferit.

Probabil că pentru spectatorii care au cultul vedetei (nu al Actorului, al Regizorului, al Filmului), pentru amatorii de can-canuri, nu e nicio problemă. Ei pot viziona acum astfel de filme în săli curate şi primitoare, prevăzute cu sistem Dolby Surround şi fotolii de lux. Tot aceleaşi filme (plus alte câteva, europene, greu vandabile) ajung şi în bietele săli rămase de pe vremea când repertoriul era mult mai divers. Pentru că înainte de 1989, în ciuda cenzurii partidului unic, puteai vedea şi filme de artă, provocatoare pentru spirit, filme ce atestă o puternică viziune regizorală. Iubitorii cinematografului comercial sunt privilegiaţii. Ceilalţi, spectatorii care se încăpăţânează să vrea şi altceva (altfel de filme americane, dar şi filme din întreaga lume, ce se ambiţionează să reziste tentaţiei de a vehicula în continuu aceleaşi clişee), sunt dramatic dezavantajaţi. Nici gospodarii cinici ai sălilor din mall-uri şi nici difuzarea etatistă nu le oferă, acestora din urmă, mai nimic.

De aceea este cât se poate de firească decizia unui astfel de spectator (ce nu se mai regăseşte deloc în repertoriul cinematografelor) de a nu mai frecventa sălile de cinema. Trăim acum, poate, un binecuvântat timp al decantărilor, după un secol de cinema. Alungat din cinematografe de un repertoriu monoton, adevăratul cinefil (fost „cinefil înrăit”) are, în sârşit, ocazia să reflecteze la ceea ce a văzut (dacă a văzut) în peregrinările sale  prin cinematografe şi cinemateci. Să recupereze, eventual, ceea ce încă nu a văzut (şi merită văzut) din cinematografia lumii şi, de ce nu, să îşi îndrepte atenţia spre viaţa propriu-zisă. Să trăiască acel timp pe care, în vremuri mai bune pentru el, i-l ofereau magicienii marelui ecran.   

---

Doamna Olga

De prăznuirea Sf. Olga, Împărăteasa Rusiei „cea întocmai cu apostolii”, m-am gândit la Olga Tudorache (n. 1929), una din puţinele mari actriţe românce în viaţă. Mi-am amintit câteva din apariţiile ei în filme: o fugară trecere prin cadru în La „Moara cu noroc” (Victor Iliu), boieroaica din Când primăvara e fierbinte (Mircea Săucan), mama lui Mihai Viteazul (alături de Amza Pellea), prinţesa Hangerliu (care şi-a înscenat propria înmormântare), memorabilă mai ales în scena talciocului din Bietul Ioanide (Dan Piţa), una din nevestele mormonului Waltrope jucat de Victor Rebengiuc în Profetul, aurul şi ardelenii (Dan Piţa), bunica tonică şi modernă ce asistă întristată la suferinţa nepotului ai cărui părinţi se ceartă mereu, în Vreau să ştiu de ce am aripi (Nicu Stan), o dreaptă directoare de liceu în Prea cald pentru luna mai (Maria Callas-Dinescu), baba afurisită din Tusea şi junghiul (Mircea Daneliuc), Madame Vorvoreanu din O vară de neuitat (Lucian Pintilie), ofiţereasa de la registrul stării civile din versiunea lungă a Balanţei (Lucian Pintilie). Cam la astea mă gândesc cu drag.

Pe scenă am văzut-o de două ori live (Fluturi, fluturi şi Să nu-ţi faci prăvălie cu scară) şi, în fragmente de înregistrări (Nebuna din Chaillot, Efectul razelor gamma asupra anemonelor).

Am recitit apoi un interviu pe care i l-au luat Andrei Băleanu şi Doina Dragnea la începutul anilor 80 şi apărut în volumul Actorul în căutarea personajului (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1981). Iată ce declara distinsa actriţă despre generaţia tânără de actori, de atunci: „Tinerii de astăzi s-au născut cu telefon şi televizor, noi le-am descoperit mult mai târziu; eu am mai prins trăsura cu cai şi lampa cu gaz, pe când ei urmăresc la televiziune mersul sateliţilor, al rachetelor cosmice. Tinerii de azi sunt mult mai grăbiţi să ajungă, să parvină. Nu au timp să înveţe ca să joace bine, consideră că ştiu totul, nu au convingerea că de la talent (criteriu de selecţionare pentru a deveni student) au de străbătut un drum lung de muncă ambiţioasă şi disciplinată până la a deveni actori talentaţi. … Sunt prea materialişti! Promoţia mea avea mai multă modestie, mai mult spirit autocritic. Colegii mei de generaţie erau înnebuniţi de fericire, erau în culmea entuziasmului şi a bucuriei dacă li se dădea prilejul să facă o figuraţie pe o scenă profesionistă, alături de maeştrii lor. Azi, dacă îi dai unui student o figuraţie sau un rol mic într-un spectacol, se crede prea mare vedetă ca să-l interpreteze. Vor toţi să devină capete de afiş. Încă din şcoală. …Sunt prea siguri de ei şi din această prea mare nerăbdare şi prea mare siguranţă se naşte superficialitatea şi se ajunge la suficienţă. Generaţia tânără de actori nu prea mai merge la teatru. Noi mergeam în fiecare seară să ne vedem maeştrii. Ei însă, consideră că n-ar avea prea multe de învăţat de la predecesorii lor. O altă deosebire fundamentală între generaţia mea şi cea actuală este că pe noi ne interesa în primul rând căutarea adevărului, a firescului, pe când tinerilor de azi li se pare mai interesant să fugă de autentic, să facă ceva extravagant cu orice preţ, să stea în limbă, în cot, în ureche…”  Actriţa recunoaşte că un actor, fie el cât de bun, nu poate determina o nouă orientare în teatru. Doar un spectacol, rod al unei gândiri regizorale foarte originale, poate aduce un „salt calitativ”, o „cotitură în teatru”.

Cinematograful nu a încântat-o niciodată pentru că îi cere actorului „lucruri făcute pe loc”: „Nu firescul de pe stradă, acela nu-i al meu. Eu elaborez un firesc distilat, amplificat, altul decât îl cere filmul. Sunt o actriţă înnăscută de teatru, iar teatrul cere o dilatare, şi a cuvântului şi a gestului, ca să ajungă aşa cum trebuie dincolo de rampă, în sală.”

In the mood for love

Îmi amintesc de anii de liceu mai ales datorită profesorului meu de fizică (între timp am aflat că a murit). Printre formule sofisticate de mecanică, electricitate, optică ori fizică nucleară ne strecura câte o vorbire în doi peri ce probabil pe mulţi îi plictisea, dar pentru mine (interesat mai mult de metafizică decât de fizică) era punctul de atracţie al orei. Aşa, de exemplu, ne-a desenat o dată pe tablă axa timpului şi a marcat „epoca de aur” a Greciei antice, perioada înfloritoare a Imperiului Roman şi, lăsând un spaţiu liber, a făcut un semn în dreptul căruia a scris: Renaşterea. Şi între ele? Ne-a răspuns tot el, ironic: Neantul, mulţimea vidă. Se referea la perioada Evului Mediu. Atunci, ne atrăgea el atenţia, s-au scris operele cele mai importante pentru omenire. Afirmaţia stârnea cel puţin nedumerire, la cei 17 ani ai mei, când ştiam şi eu că între Antichitate şi Renaştere fusese „evul întunecat”. El însă ne recomanda spre lectură diverse cărţi. Una dintre ele se chema chiar aşa: Între Antichitate şi Renaştere. Gândirea Evului mediu (fragmente din scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii), fiind apărută în acei ani, în două volume, în colecţia „Biblioteca pentru toţi”. Tot el ne-a povestit despre un elev ce avusese îndrăzneala să scrie pe tablă (cu un gest protestatar faţă de politica militant atee a Partidului Comunist): „Secolul XXI ori va fi religios, ori nu va fi deloc”. Profesorul nostru însă şi-a dat seama că sintagma cu pricina fusese auzită de anonimul rebel într-un mod clandestin, la Radio Europa Liberă. Unul din clasă l-a întrebat de ce e aşa important să fii religios, ce nu poţi fi om şi fără dimensiunea religioasă? Răspunsul dascălului: „Poţi fi, însă nu unul deplin, desăvârşit.” Fără Dumnezeu eşti, cum ar fi spus Petre Ţuţea, un pigmeu.

***

Week-end-ul trecut am fost la mănăstirea de pe lângă Roşia Montană, pe care mie îmi place s-o numesc „sânul lui Avraam”. Situată între dealuri, la poalele munţilor, este un spaţiu aparte, ce poartă mai ales semne ale Ortodoxiei apusene (pedante, atente la forme, la detalii) decât ale locaşurilor pravoslavnice de la porţile Levantului. Alese „pe sprânceană”, reprezentările iconografice „ascuţite şi osoase” ale chipurilor ruseşti nu lasă să se întrevadă nicidecum „formele rotunde şi dulci ale artei profane” (cum ar spune Calistrat Hogaş, cel care în Pe drumuri de munte făcea apologia „regimului blând al artei moderne”, cu aplicare la pictura religioasă a lui Nicolae Grigorescu, în detrimentul „austerelor oseminte ale ortodoxiei”). Aproape că-ţi vine să spui că nu te afli printre români. Asta pentru că ai întâlnit, acolo, o rânduială ortodoxă „pur sânge”, fără amprenta artizanal-triumfalistă a „culorii locale” (naţionale). De câte ori ne este dat să ajungem acolo (căci este un nepreţuit dar timpul pe care-l petrecem în acel loc) întâlnim în biserică o bătrânică despre care am aflat că vine pe jos (de la câţiva kilometri distanţă) la toate slujbele. Şi nu oricum, ci cu un ceas înainte. Astfel că întotdeauna are timp să cinstească icoanele, să se pregătească (să ajungă in the mood) pentru sfintele slujbe, pentru a deveni – în chip tainic, prin rugăciunea liturgică – dragoste. Iar după terminarea lor se ia şi pleacă, fără să ia parte la vreun small talk. Ni s-a spus că a rămas singură (ca Fefeleaga). Are timp, vor spune unii, şi nu greşesc. Atâta doar că nu toţi cei care „au timp” (fiind, cum se spune, fără obligaţii faţă de consoartă ori copii) şi-l organizează atât de riguros liturgic. Această bătrânică (un om simplu, după cât se pare) „stă de vorbă cu absolutul” aşa cum vor fi stat şi vieţuitorii ortodocşi care-au trăit „între Antichitate şi Renaştere”. N-a smintit-o nicio scânteie din „lumina” iluminiştilor. Între ea şi un laureat al premiului Nobel „care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios” (n-a devenit un „dihor laureat”) nu e nicio diferenţă, ar spune hâtru acelaşi Ţuţea.

Ca şi cum

Ecoul străbunilor, cu reverberaţii grave, este poate proba decisivă a examenului de maturitate al unui om. Ca nicio altă lecţie de viaţă, plecarea în lumea umbrelor a celor dragi şi apropiaţi adevereşte zicala englezească: Experience is a hard teacher because it gives you the test first, the lesson afterwards. Şi totuşi, măcar de ne-am folosi de acest „duş rece” numit experienţă. Măcar de-am înţelege că se cuvine a trăi noi ce fost mai bun în ei, cei care s-au stins. Doar-doar vom pricepe odată că – aievea – ei chiar sunt printre noi. Că se cade a ne purta ca şi cum – noi, cei vii – n-am fi singuri pe pământ, ci am fi ocrotiţi mereu de prezenţa tainică a lor, a celor ce nu mai sunt. Într-un anumit sens, prezenţa icoanelor în viaţa creştinilor ortodocşi are aceeaşi semnificaţie: ne îndemnă să trăim ca şi cum, în duh, am fi cercetaţi necontenit de suflarea celor fără de suflare. (Constantin Noica: Nu se cuvine să faci lucruri care nu se cade a le face nici chiar atunci când ştii că nu te vede nimeni.) De altfel, Biserica se roagă aşa: „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi, că, nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi păcătoşii robii Tăi, miluieşte-ne pe noi.” Tot astfel şi noi, cei rămaşi pe pământ cu vreme de pocăinţă, se cade a cugeta, grăi şi a ne purta ca şi cum i-am avea alături pe cei plecaţi, mai devreme ca noi, „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de moarte”. Finalul din Ugetsu Monogatari (de Kenji Mizoguchi) e în acelaşi ton. Femeia lui Genjuro îi vorbeşte, aievea, din „lumea celor drepţi”, asigurându-l că e cu el mereu şi pretutindeni, chiar dacă el n-o poate vedea. Îşi îndeamnă bărbatul (care e olar) să-şi desăvârşească lucrarea, să-şi îndeplinească până la capăt menirea de creator de frumos.

*** 

E foarte posibil: câteva din lecţiile acelui „hard teacher” (experienţa) din copilărie-adolescenţă m-au făcut să am o reacţie de respingere automată a mahalalei, a cărei singură mare, adevărată plăcere este – ne spune Steinhardt – „nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt – de teama singurătăţii – sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi ceartă”. Unde şade oare acum Guica lui Marin Preda (sora lui Ilie Moromete), „moliile” din Cartea nunţii (de George Călinescu), „viespile” din Gaiţele lui Al. Kiriţescu sau din Titanic-Vals de Tudor Muşatescu? Curiozitatea lor nesăţioasă pentru fleacuri, intriga, cearta, ura şi invidia nemascată par a fi, la aceste personaje, metehne fără vindecare. Nenorocirea este pentru ele  pricină de facere a răului, de absolutizare a lui. Veninul e singura lor secreţie internă.

*** 

Mă gândesc la mama, care – din prea multă naivitate, pentru care a plătit un preţ numai de ea ştiut – nu s-a priceput întotdeauna să ia cuvenitele măsuri profilactice împotriva sus-pomenitelor forme de venin. Doar, înspre amurg, a înţeles – şi asta contează – că toate acestea sunt neputincioase ca elefanţii cu picioare de ţânţar, lungi şi subţiri, care (în taboul Ispitirea Sfântului Antonie de Salvador Dali) transportă, în chip suprarealist, cele şapte păcate capitale cu care se luptă monahii şi umblă prin deşert. Că nu e cu folos nici a ne teme de ele, nici a le răsplăti „cu aceeaşi monedă”. Că doar puterea crucii (asumarea suferinţei, fără cârtire) este singurul lor antidot. Şi asta pentru că a deprins a vieţui ca şi cum ... Scor final, după toate aparenţele: 1-0 pentru mama.

U-Turn

În Singurătatea florilor, doi fraţi: un muncitor dintr-o bucată (Colea Răutu) şi-a sacrificat tinereţea pentru fratele său, ca acesta să ajungă medic; al doilea frate, medicul Pavel  (Radu Beligan), are un statut social de invidiat, însă pe plan familial e un ratat. Nu reuşeşte să dăruiască nimănui un buchet de flori (de unde şi titlul filmului) – pentru fiecare ele par de plastic, la fel ca sufletul său. După ani şi ani, doctorul îşi vizitează fratele muncitor (în pragul pensionării). Discută de una, de alta, în via acestuia din urmă. Gazda fumează, bea cafea. Doctorul, dintr-o defecţiune profesională, îi atrage atenţia să nu mai bea cafea, să nu mai fumeze. „De ce sǎ nu beau cafea? Ce se poate întâmpla? Sǎ mor mai devreme decât trebuie?...Atâta pagubǎ. Tu însǎ, frate, eşti obligat sǎ te pǎzeşti de moarte! Da, da...Ca sǎ-ţi rǎmânǎ cât mai mulţi ani sǎ poţi începe o altǎ viaţǎ. S-o uiţi pe asta şi s-o dai dracului. Şi sǎ-ncepi alta. Alta frate, alta...” Într-un fel, Singurătatea florilor ne prezintă şi un model de om cool (mesagerul „vestirii celei bune”, şoferul de taxi care-l plimbă pe doctor prin tot Bucureştiul cu buchetul de flori după el, interpretat de Toma Caragiu) foarte asemenea celui descris de Steinhardt, în Jurnalul fericirii: „zâmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor”. Un om firesc, în care zâmbetul şi gravitatea nu sunt despărţite.  

***

Obsesia îndreptăţirii de sine şi neobositul efort de a face să ieşim „basma curată”, ştiind prea bine că nu suntem fără prihană. Când problema reală e cu totul alta, căci – vorba lui Steinhardt – „cu Hristos nu te joci de-a uite popa, nu e popa”. Sau, cum spunea Franky Schaeffer: „Jesus knows you are a jerk”. Metanoia, „făptura nouă” – iată unde şade adevărata curăţenie: în restaurarea timpului care ne-a mai rămas de trăit.

***

The heart’s metanoia
turns without regret, turns not
so much away, as toward,

as if the slow pilgrim
has been surprised to find
that sin is not so bad
as it is a waste of time.

(Scott Cairns)

Gaudeamus

Cu peste douăzeci de ani în urmă, profesorul de fizică ne povestea cum elevii din alte timpuri se simţeau onoraţi atunci când – pentru a-i nota – profesorii le cereau să spună ce ştiau ei mai bine. Asta nu însemna defel că se fofilau, învăţând o singură lecţie. Se străduiau să înveţe tot, însă dacă nu li se impunea un subiect anume, ci li se dădea libertatea de a-şi alege subiectul, erau fericiţi că puteau vorbi despre ceea ce le plăcea mai mult. „Pentru voi e o insultă să vă spună dascălul să vorbiţi despre ce vă place.” Avea dreptate, până în 1989 entuziasmul scăzuse simţitor de o parte şi de cealaltă a catedrei. Iar după 1989 situaţia din învăţământ s-a deteriorat cu fiecare an. Şcoala în sine a devenit o corvoadă, mai ales după generalizarea învăţământului de zece clase şi după supraîncărcarea programei şcolare cu teorii matematice specializate, cu formule de fizică şi chimie pe care (deşi nu le mai foloseai niciodată în viaţă) trebuia nu doar să le cunoşti, ci şi să le aplici adecvat. Deja se făceau presiuni asupra profesorilor să nu mai lase corigenţi, astfel că şcoala începea treptat-treptat să fie condusă de … elevi. Dacă înainte părinţii îşi muştruluiau odraslele pentru notele mici obţinute, iată că acum părinţii îi muştruluiesc pe dascăli în faţa copiilor pentru notele mici cu care au îndrăznit să le streseze, vezi Doamne, odraslele. Această realitate de „lume nouă”, în care „nulităţile cresc”, este zugrăvită şi de Marin Preda în romanul său, Intrusul (din care s-a inspirat filmul Imposibila iubire). Faţă de ceea ce trăim azi, timpurile acelea (nu ocolite de teroare, când delaţiunea era la ordinea zilei) par o „epocă de aur”. Era prin anii 50-60, imediat după război (şi în plin „război rece”), când universităţile se mutaseră underground, în temniţe (ca-n Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru de Constantin Noica sau Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt), iar „în libertate” hărnicia şi competenţa (condiţii sine qua non ale prosperităţii într-o lume normală, democratică) fuseseră înlocuite cu aparenţele devotamentului, diploma cu carnetul e partid, relaţiile umane normale cu o putregăită floare a clevetirii.

De ani de zile bacalaureatul se ia prin fraudă în România, iar elevii ştiu asta mai bine ca oricine. Anul acesta, când au fost avertizaţi de ministrul Funeriu că nu vor mai fi lăsaţi să copieze, mulţi au prevăzut ce se va întâmpla. Bacalaureatul 2011 (sesiunea din vară) a trecut, au promovat – la nivel de ţară – sub 45% la sută (nota bene: în condiţiile în care nu la toate şcolile au fost instalate camere video de supraveghere şi acolo unde ele lipseau procentul de promovabilitate era aproape dublu), iar acum elevilor li se propune, de către unele şcoli (unde nu a promovat nici măcar un singur elev), să vină peste vară la meditaţii. Ca să recupereze, chipurile, într-o săptămână, ceea ce nu au învăţat în patru ani de liceu şi în alţi patru de gimnaziu (pentru a nu mai pune la socoteală ciclul primar): algebră, geometrie şi analiză matematică, fizică şi chimie, biologie etc. De fapt, se face mult zgomot pentru nimic. Mare minune să rămână în toamnă (la sesiunea a doua de bacalaureat) aceleaşi norme stricte de control. Iar dacă exigenţele scad (cum e foarte probabil să se întâmple, în ciuda declaraţiilor de la minister), nimic nu-i mai împiedică pe elevi să fraudeze – împreună cu profesorii supraveghetori etc. – şi acest bacalaureat. Şi uite-aşa, din nou se vor raporta procente de promovare mult de peste 80%. Astfel, va fi bine pentru toată lumea: absolvenţii din acest an au fentat, încă o dată, sistemul, iar cei care nu mai sunt elevi de mult, au toate motivele să creadă că – în comparaţie cu anul, să zicem, 2041 – anul 2011 aparţine unei alte „epoci de aur”. Gaudeamus!

Childlike

Fără semne (şi dreapta lor desluşire) este cu neputinţă a înainta în viaţă (iar acolo unde nu este înaintare, e marche arrière). Slavă Domnului, primim destule semne – să fim noi vrednici a le înţelege cum se cuvine.

Una din multele pietre de încercare pentru om este chiar omul. Omul acela a cărui scară de valori pare atât de diferită decât a noastră şi pe care, în urma unor confruntări extreme, îl socotim potrivnic. Ei bine, relaţia cu un astfel de „nefârtate” nu este – diacronic vorbind – una statică, rigidă. Unde altundeva dacă nu în chiar acest fel de oameni ne miră transformarea, îmbunătăţirea, îmblânzirea. (Cum, ăla s-a schimbat în bine, aia s-a cuminţit şi spune că-i pare rău??) Oare nu tocmai pentru a ne domoli inima (veşnic pregătită să judece pe alţii) face Domnul minuni, trimiţându-ne semne, taman cu cine te aştepţi mai puţin? Şi-atunci noblesse oblige. Steinhardt: „La onoare ne invită creştinismul, nu la onoarea de comandă şi ceremonie, ci la neînfricata asumare a calităţii de om înzestrat cu duh divin.” S-ar cuveni, dar, să ne mai polizăm trufia, să mai lăsam judecata în seama Celui menit să judece. Să înţelegem, să acceptăm că „totul are un sens şi-o cauză”. Chiar şi, de exemplu, muzica – dintre arte, singura ce pare să nu aibă deloc legături cu realitatea materială. Chiar şi mutarea la cer, pe „plaiurile sfinte” a celor apropiaţi nouă. Naşterea şi, nu mai puţin, moartea unui om. Dar mai ales învierea lui ca „făptură nouă”.

Biruinţa noastră (asupra firii noastre dispuse la împrăştiere, la ireversibile risipiri) depinde, ştim bine, de măsura în care, îmbisericindu-ne mintea, deprindem starea lăuntrică de frică şi cutremur faţă de Cel care ne-a încredinţat că Împărăţia o dobândim – însă nu purtându-ne oricum, indiferenţi la tot şi la toate – înăuntrul nostru. Bucuria noastră depinde, nu mai puţin, şi de alerta  permanentă (trezvia) în care ne aflăm spre a ne feri de „părintele minciunii”, cel care ne păcăleşte la modul cel mai subtil atunci când ne strecoară gândul că nu ar exista. Poate că începutul îndreptării noastre e tocmai acesta: să cutezăm a ne zdrobi semeţia (asumarea crucii) ca să putem fi cu luare aminte la mereu prefăcutele urzeli ale lui ucigă-l toaca. Iar pentru asta e nevoie să redevenim curaţi şi frumoşi cum sunt pruncii…

Mesaj în sticlă

L-am urmărit azi pe Ministrul Educaţiei vorbind, într-un talk show TV, despre demnitatea profesorului, intrată la apă în ultimii ani. De fapt, spunea el, slăbiciunea dascălilor a făcut posibilă scăderea standardelor, indiferenţa de la catedră, blazarea şi toate celelalte. O fi, nu zic ba. Cum rămâne cu cei aproape 60% din absolvenţii de liceu de anul acesta care urmează să se prezinte din nou la examenul de bacalaureat, în toamnă? Vor avea parte de aceeaşi privire scrutătoare de Big Brother în timpul examenului (factorul decisiv la „oglindirea” nivelului real de pregătire al elevilor, anul acesta), ei şi generaţiile următoare? Dacă nu, e limpede că rezultatele vor fi – ca până acum – umflate. Şi, în fine, cum rămâne cu programa de liceu (supraîncărcată cu informaţii şi materii inutile), cu pregătirea elevilor în timpul gimnaziului (majoritatea ajung la liceu fără nicio bază de cunoştinţe, dar cu medii mari)? Lista întrebărilor retorice e, desigur, mult mai lungă. N-am spus nimic despre elevii care de timpuriu rămân în grija bunicilor (dacă îi au), căci părinţii s-au mutat în Italia sau Spania. Şi nici despre strădania titanică a părinţilor – atunci când n-au plecat şi n-au divorţat – de a le da odraslelor o bună creştere. Mama (toată viaţa ei, dăscăliţă) n-a mai apucat să afle despre acest tsunami sosit cu întârziere în învăţământul românesc (fără precedent în ultimii cincizeci-şaizeci de ani), dar este el oare un cataclism care va lăsa urme sau doar o furtună într-un lighean cu apă?

***

Primesc de la o rubedenie (redescoperită, după amar de ani, via facebook) nişte înregistrări audio cu vocea copilului care am fost acum aproape … 40 de ani. Le-am ascultat cu emoţie şi cu un de nestăvilit sentiment de nostalgie. Astfel, am aflat că pe atunci îmi doream să ajung „mecanic ceferist”, pe urmele unui unchi care, înainte de pensionare, asta fusese. Credeam că prima meserie pe care mi-am dorit-o a fost cea de vatman (de aceea, peste ani, mi-a devenit simpatic din prima personajul principal din Dodeskaden, admirabilul film în culori al lui Kurosawa), căci meseria de dascăl nu mă acaparase – definitiv – încă. Tramvaiele însă (de forme şi mărimi diferite, la mijlocul anilor 70, când le-am descoperit) au început să mă fascineze (într-atât încât le dădeam nume la fiecare) abia când mai crescusem cu vreo doi-trei ani. Mă mutasem deja cu mama – culmea coincidenţei – în internatul de lângă sediul actual al unui liceu particular (cu taxă de circa 300 euro pe an), unde nu a promovat nici un elev la examenul de bacalaureat de anul acesta. Mi-ar fi plăcut să ajungă şi la mama acest „mesaj în sticlă”. Pe crucea ei de marmură – aveam să constat azi – cioplitorii în piatră tocmai au inscripţionat anul 2011. Noi încă auzim şi vedem în ghicitură, însă de acolo din ceruri, unde se află ea acum, precis le aude în Dolby Surround şi le vede în 3D pe toate…

Why worry?

Ieri, Duminica dedicată „grijilor lumii” (şi, indirect, un îndemn – în duhul Bisericii – spre … carpe diem). Prilej de reflectare asupra justei valorizări pe care omul se cade a o afla. Răutatea oamenilor, mai cu seamă atunci când nu ai parte de sprijinul familiei şi când nu ţi-ai găsit un refugiu care să „transfigureze” cenuşiul realităţii cotidiene, poate sminti. Omul poate ajunge să răsplătească răul cu rău. Cu un rău şi mai mare chiar.

Îmi amintesc de mama, care, de la balconul lateral al Catedralei Mitropolitane, îmi povestea că, de câte ori se ajungea în Liturghie la „Orice grijă lumească acum să o lepădaţi”, se poticnea. Nu putea primi acel cuvânt. Mă întreb câţi din cei care (cei mai mulţi dintre cei prezenţi la slujbă) urmăreau desfăşurarea Liturghiei ca pe un spectacol (de la balcon sau din stal) se mângâiau într-adevăr cu acel cuvânt. Peste nişte ani (vreo cincisprezece), când mama a încetat să mai fie – în timpul Liturghiei – un simplu spectator de teatru (sau operă), când a pornit pe calea metanoiei (al cărei capăt este, desigur, dincolo) şi a mărturisirii, avea să dea sensuri noi luminii şi întunericului din om. Atunci abia avea să poată spune în duhul Evangheliei, asemenea Călăuzei tarkovskiene: „Eu mă mulţumesc cu ceea ce am”. Şi asta pentru că, în ultimele luni, deprinsese lucrarea ascezei (fără bruiajul telenovelelor, emisiunilor de ştiri, talk show-urilor triviale etc.), în cămăruţa pe care-o împărţea cu nepotul ei cel mare. În momentele cele mai luminoase i se citea pe chip o seninătate, o expresie ce nu mai era vecină cu disperarea, cu suspiciunea generală, cu deznădejdea.

Monahul spune că „pilele” mamei, de acolo din cer de undeva, îşi fac simţite lucrarea acum. Se referea la cele două exemple de „reîntregire a familiei” (sau, mai bine, „descoperire a familiei”) – cu putinţă de aflat, de păstrat doar „în Hristos şi în Biserică”. Iar noi, cei care am rămas o vreme aici, se cuvine a nu le opune nicio rezistenţă.

Lucian Blaga:

Spune-ncet, nu spune tare:

Iată-aceştia suntem noi

Când e singur fiecare

Inimile nu-s în noi

Stăm alături eu şi tu

Inimile sunt în noi,

Altfel nu, altfel nu…

Azi, 4 iulie, Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe Cuviosul Andrei Rubliov, cel care după vreo zece ani de „exil interior” (aşa cum ni-l prezintă Tarkovski în filmul său), înţelege să-şi valorifice talantul şi să picteze biserici. Nota bene: icoane. (Ne-am bucurat de un week-end out of this world în mănăstireă-oază, situată nu departe de Roşia Montană, pe a cărei catapeteasmă se află o serie de icoane pictate de Rubliov şi de şcoala lui – litografii, desigur – şi în care se poate vedea/auzi/simţi/trăi o slujire transfiguratoare, solemnă, dar niciodată  rigidă.)

P.S. Rezultate şocante la bacalaureat, anul acesta, în România. Promovabilitatea: în jur de 50% (în medie) pe întreaga ţară. (Există licee unde nu a promovat nici măcar un singur elev.) Asta pentru că s-au folosit camere de luat vederi în sălile de examen. Ce griji or avea „junii corupţi” ai ţărişoarei noastre, că şcoala nu intră în „ocupaţiunile mintale” ale lor?... Probabil că a venit vremea să înţeleagă că nici cu o diplomă de facultate, nici cu una de liceu nu fac mare brânză. De aceea nu le mai pasă nici să ia diplomă de bac, nici să meargă la facultate.  

New Age

Insinuarea noului limbaj de lemn: tot ceea ce e modern (şi aparţine epocii numite „new age”) e cool, iar ceea ce nu e suficient de modern e considerat desuet, obscur, musai de blamat, de ocolit, de respins. Şi poate că în antinomie cu „viziunea modernă” („luminoasă”, „progresistă”) se află chiar concepţia „medievală” („întunecată”, „înapoiată”) despre lume şi viaţă. Ca şi cum gândirea Evului Mediu („the old ages”) nu s-ar fi preocupat de om. S-a ocupat, însă altfel decât se întâmplă de la Renaştere încoace, când „codul” lui Da Vinci & co. l-a proclamat pe om buric al universului. „Omul îndumnezeit” (prin participarea la Tainele Bisericii, prin „îmbisericirea minţii”) a făcut loc omului „de capul său”.

Citeam recent, într-un număr din Secolul XX dedicat filmului, opinia unui critic de film român (un „guru” pentru mulţi cinefili din România despre care acum putem spune doar atât: Dumnezeu să-l ierte, dar să nu îngăduie înflorirea şi proliferarea direcţiilor insane pe care le-a deschis şi promovat, iar pe sărmanii snobi din breasla cineaştilor şi din vecinătăţile ei să-i ferească de astfel de mitizări) vizavi de Nostalgia lui Tarkovski. Ei bine, singurul lucru pe care acel critic (după propria-i mărturisire) l-a reţinut „cu precădere” din opusul tarkovskian atât de bogat în semne, în atmosferă, în conotaţii este „traversarea unui bazin secat, undeva lângă o mănăstire”. Imagine tipică – ni se dă de înţeles – pentru „suprapunerea spaţiului cu durata”, o scenă gândită „cu un minimalism absout”, „cu voluptate pentru acel spaţiu”. Lucian Pintilie, unul din participanţii la acea masă rotundă (în anul 2001) pe tema „Spaţiul în film”, i-a atras atenţia celui care a emis opinia de mai sus că Tarkovski (spre deosebire de Sokurov) nu era voluptuos. Apoi criticul de film fascinat de „minimalismul” lui Tarkovski dă cuvântul altui cineast „nu să vorbească despre Tarkovski, dar să vorbească despre (…) interioritatea scriitorului”. Astfel a încetat orice referinţă la filmele cineastului rus în sus-pomenitul colocviu. Foarte semnificativă mutare de accente (pentru timpul pe care îl trăim), căci nu despre Tarkovski e vorba în propoziţie, ci despre … „minimalism”. E, oarecum, explicabil. Pentru „omul indicator” al veacului nostru (acela care, ca-n The Point aka Oblio, indica spre toate direcţiile, demonstrând că „a point in every direction is the same as no point at all”) semnele operei tarkovskiene (motivul hristic, timpul havuz şi cascadă, spaţiul taboric, metaforele revelatorii etc.) sunt chiar aşa: „întunecate”, „barbare”, „înapoiate” şi „dogmatice”.

Asemenea icoanelor bizantine, filmele lui Tarkovski (sau Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Bresson ş.a.) ne dau sentimentul că suntem văzuţi. Imaginea lor însă „nu mai ecranează (sau, ca pentru idol, oglindeşte)”, pentru că „prin ea mă priveşte o altă privire, invizibilă ca toate privirile” (Jean-Luc Marion, Crucea vizibilului. Tablou, televiziune, icoană – o privire fenomenologică). La urma urmei, atâta modernitate se află în noi câtă aversiune avem împotriva icoanei şi a „casei ei” (Biserica).

În numele tatălui

Într-o zi, de dimineaţă, Theodor – fiul nostru de nouă ani – a vrut să mai audă o dată o expresie pe care i-am spus-o în ajun: repetitia mater studiorum est. După ce i-am confirmat a nu mai ştiu câta oară traducerea în română, m-a întrebat (una din întrebările sale – nu puţine – pentru care nu am găsit un răspuns): Dar cine e tatăl studiului?

Apropo de tată, îmi amintesc – parţial involuntar – de relaţia tată-fiu aşa cum este ea jucată într-un film ce aparţine mai degrabă genului de thriller politic: În numele tatălui (1993, Jim Sheridan). Acolo, pe fundalul turbulenţelor din Marea Britanie şi Irlanda de Nord (începutul anilor 70), un fiu devenit golan ajunge în aceeaşi celulă de închisoare cu tatăl său. Ambii nevinovaţi, susţin republicanii irlandezi. Ambii terorişti, susţin monarhiştii. Pentru mine, ca outsider al conflictului de secole dintre catolici şi protestanţi, crucea şi inima filmului sus pomenit este redescoperirea tatălui – a iubirii filiale – în condiţii extreme de viaţă. Pentru că restul de viaţă pe care acesta îl mai are de trăit în puşcărie este nu atât cauza unei „erori judiciare” (ori a înfăptuirii justiţiei, depinde cum priveşti filmul), cât prilejul – nepreţuit – ce i s-a dat pentru a-şi cunoaşte mai bine fiul risipitor, înainte de „marea trecere”. Târzii clipe de tandreţe, de comunicare între tată şi fiu dau sens unor existenţe ce fuseseră, până atunci, incomplete.

Ce să mai spun atunci de tatăl risipitor din Meandre (1967, Mircea Săucan), pe care fiul (un adolescent aflat la vârsta primei iubiri) îl caută ca să audă cu urechile lui un cuvânt de încurajare, de îmbărbătare. Şi-l aude. La final, pe malul Mării Negre, tatăl rosteşte: „Să ştii că frumosul, adevărul, dragostea există cu adevărat, nu sunt doar vorbe…” Fiul, copleşit de emoţie şi bucurie, se învârteşte ca un mânz pe nisipul plajei în jurul celui care i-a dat – pentru încă o dată – viaţă: „Ce să-ţi dau în schimb? Îţi dau nisipul, soarele marea…” „Sunt ale tale?” vrea tatăl să ştie. Urmează, în sfârşit, ultima replică a Meandrelor: „Daaaaaaa!”  

Pe scurt, e vorba despre dorul după buna creştere primită în familie. La care, precum cowboy-ul interpretat de Anthony Quinn în Ultimul tren din Gun Hill (1959, John Sturges) unii taţi se gândesc serios cu câteva clipe doar înainte de a-şi da duhul. Acestea nu sunt decât frânturi de „griji lumeşti” pe care le curăţă, le limpezesc, le potolesc şi întemeiază abia apa aceea vie („lumina cea adevărată”, „duhul cel ceresc”) din care va fi băut femeia samarineancă şi despre care Biserica ne spune: „Gustaţi şi vedeţi!”

Secvenţe

Pe 24 iunie Filarmonica Banatul a cântat ultima oară în stagiunea primăvară-vară 2011. În program: J.S. Bach (Aria din Suita nr. 3 în re major BWV 1068 pentru orchestră de coarde), Beethoven (Concertul pentru vioară şi orchestră în re major op.61, solistă: Corina Belcea) şi Bartholdy (Suita Visul unei nopţi de vară). Sala, suntem anunţaţi de director înainte de începerea concertului, este disputată (a cincia oară!) de RADEF – compania naţională de administrare şi difuzare a filmelor. Care, în oraşul nostru, a pierdut unsprezece din cele treisprezece săli de cinema, câte erau în 1989. Dar chiar dacă sala Capitol ar redeveni cinematograf, cui prodest? Fanii filmelor americane sunt, oricum, satisfăcuţi în luxoasele săli de la mall, cu un repertoriu (exclusiv profilat pe spălare de creieri) pe măsură. Iubitorii de cinema adevărat (nu doar american, eliberat de clişee, purtător al unei viziuni regizorale solide), atâţia câţi mai sunt, nu vor primi în orice caz ce-şi doresc. În fine, ce va fi, va fi…

***    

Am trecut cu vederea prea repede o conferinţă-eveniment, susţinută în foaierul Filarmonicii cu vreo zece zile în urmă, de Ion Minoiu. Tema: „Peren şi iconic în muzica bizantină” Titlul este, din start, descurajant pentru „omul recent” ce face alergie la orice fel de „perenitate” şi, nu mai puţin, la discursul „iconic” (liturgic, bisericesc). Lucrurile prezentate acolo însă divulgau un om extrem de informat şi pasionat deopotrivă de cântul bizantin (pe care, înţeleg, în predă în Anglia), de muzica barocă (Ion Minoiu este violonist, cu specializarea în muzică veche şi vioară barocă). Toată lauda pentru strădania sa de a încerca să arate unui public nu tocmai numeros, că – în contextul liturgic – sunetul, imaginea şi cuvântul sunt organic legate şi nu se manifestă separat. Că icoana este o Scriptură în culori, iar cântul psaltic este echivalentul sonor al icoanei. Dar câţi sunt pregătiţi să primească un asemenea cuvânt în ziua de azi, când nu puţine biserici ce-şi spun apostolice şi ortodoxe preiau (cu un zel vrednic de o cauză mai bună) forme şi sonorităţi pestriţe din „acel Apus”. Care Apus, iată, a ajuns să semene (până la contopire) cu „tradiţia străbună”. Şi totuşi: Cine are urechi de auzit şi ochi de văzut ştie să facă diferenţa…

***   

Am cedat (încă) unei „plăceri vinovate” şi, vreme de două ceasuri (cu tot cu reclame), am urmărit la televizor unul din filmele copilăriei mele: Accident. Eram de vârsta fiului meu cel mare (aveam nouă ani) când l-am văzut întâia oară. Am primit chiar un premiu II la un concurs ad-hoc organizat în cinematograful timişorean Parc, înaintea proiecţiei, cu întrebări legate de cine-biografia lui Sergiu Nicolaescu (pe atunci eroul meu). Magnetul care m-a atras să-l revăd a fost muzica extrem de sugestivă scrisă de Radu Goldiş (cu Adrian Enescu la pian şi synthesizer – dar cine mai ştie asta, când nici pe generic nu apare decât numele compozitorului). Dintre actori se disting doar George Mihăiţă şi Ştefan Mihăilescu-Brăila în partituri de „negativi”. Şi despre acest film merită să se spună, să se scrie, ca un fel de WARNING: Stimaţi (tele)spectatori, folosiţi-vă creierii şi nu vă lăsaţi manipulaţi de lozinci şi de „etica” acestui film (şi, desigur, nici de poncifele genului poliţist preluate din alte producţii de serie mult mai cunoscute). Nimeni însă nu spune nimic şi istoria se repetă: încă o generaţie este dusă de nas de „nemuritorul” regizor, scenarist, actor, producător şi senator Sergiu Nicolaescu.

***

Theodor: „Tata, Buni trăieşte în mod real?” Auzise că sufletul trăieşte veşnic, iar trupul – când omul moare – „pleacă la odihnă”. Despre ce anume înseamnă real şi ce ireal nu e tocmai uşor a vorbi, de aceea îi şi răspund minimalist. Mai cu seamă că oameni în toată firea nu ştiu să discearnă între cele „reale” şi cele „înşelătoare”. Nădăjduiesc să îl seducă, în timp (şi în continuare) slujbele Bisericii – sfinte şi sfinţitoare – şi să deprindă să deosebească, treptat, cele ce sunt de cele ce închipuie. Deocamdată îmi spun că reale trebuie să fie întoarcerea mea „acasă”, decantarea gândurilor şi simţirilor mele, lămurirea mea întru cele bune şi de folos. Restul e ireal şi fantasmagorie.   

Mind your business

Oblio, în acel desen-animat de neuitat, difuzat în câteva rânduri şi de postul naţional de televiziune în anii 80, este băieţelul cu capul rotund în ţinutul („The Pointed Village”) unde totul era ţuguiat („pointed”) şi avea un sens („point”). El nu. De aceea este surghiunit de Fiul Contelui în Pădurea-fără-rost („The Pointless Forest”) pentru a descoperi – la final de odisee – că, până şi acolo, totul are un rost. Singurul fără nici un rost de acolo este doar Omul-Indicator („The Pointed Man”), care, atunci când îl întâlnea, îi indica spre diverse direcţii simultan („A point in every direction is the same as no point at all”). Micuţul Oblio tăcea, nu spunea nimic şi-şi vedea de treabă (he did mind his business). Numai aşa a putut să vadă rostul fiecărui personaj pe care l-a întâlnit în cale şi să înţeleagă tâlcul fiecărei întâmplări.

Trăim într-o lume cu foarte puţini Oblio şi foarte mulţi Oameni-Indicator. Însăşi civilizaţia aceasta, clădită pe mitul „evoluţiei” şi al „progresului” (şi al „toleranţei” propovăduite numaidecât de la amvonul „neutralităţii” şi „echidistanţei”), pare imaginea sa în oglindă. Cine să mai ştie de cuminţenia Cenuşăresei (ori a Fetei Moşului din povestea lui Creangă)? Trăim sub zodia Fetei Babei, ce face echipă bună cu surorile fiţoase ale Cenuşăresei. Oamenii-Indicatori de acum te îndrumă în oricare direcţie, mai puţin înspre centru (pentru că „centrul e azi peste tot”) - acolo „unde poţi căpăta definiţia omului” şi „afli că exişti” (Ţuţea). Dar şi cei care – după felurite ocoliri – ajung în pragul centrului (sau Zonei – vezi Călăuza lui Tarkovski), sunt ameninţaţi de arhitecţii modernităţii (Profesorul şi Scriitorul), ce vor să-l distrugă pentru că „nu foloseşte nimănui”. (Într-o altă ipostază, aceştia apar asemenea posedaţilor din Umbrele strămoşilor uitaţi, care încercau s­ă-l sperie pe micuţul Ivan la intrarea în biserică, pentru slujbă. Muma lui însă l-a ferit de smintiţi, povăţuindu-l să stea departe şi să nu se amestece cu cei fără de lege. Ea îi va fi fost cea dintâi călăuză înspre veşnicie…)

***

Oscar Steinhardt, către fiul care, ieşind din închisoare îi spusese tatălui că a primit Botezul ortodox:  „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Apostrofare de outsider (tatăl lui Nicolae Steinhardt era de credinţă mozaică) necesară pentru orice neofit zelos, care încă nu şi-a aflat locul în Biserică. Cum ar veni: „Să nu crezi că L-ai prins pe Dumnezeu de-un picior!” Nu de alta, dar mântuirea este, oricum, a celor care „termină bine”, care izbutesc să reziste până la capăt. În sensul acesta nimeni nu are pentru ce să se împăuneze. Pr. Rafail Noica: „Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit…”

***

Pildă grăitoare de milostivire (adesea pricină de sminteală): „Văratec, 1971. În postul Sântei Mării mă spovedesc părintelui Calinic. Printre altele: un fost coleg de puşcărie mereu vine să mă tapeze; duhneşte a băutură şi uneori îmi aruncă-n obraz poveşti sfruntate: că i-a murit copilul şi îi lipsesc banii de înmormântare – mie care ştiu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuşi o nelinişte. Dar ce să fi făcut cu un beţiv? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Şi eu – zice – am un prieten beţiv, un nenorocit, şi când vine pe aici îl omenesc. Dă-i! Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii).

Amintiri uitate

Încă o despărţire, încă un bacalaureat. O nouă generaţie de elevi (trei clase unde am predat) pleacă, aşa cum se spune, în lume. Încă îmi sunt parte din „amintirile vii”, după care – ştiu bine – se vor muta, treptat, într-un colţ de memorie. Încă simt, faţă de ei (aşa cum simt de  fiecare dată când mă despart de câte o clasă terminală de liceu), un puternic ataşament şi-mi pare că, o dată cu risipirea (decolarea – taking off) lor, se frânge şi ceva în mine. Cred că nu poţi să fii un dascăl viu fără să ai această sensibilitate. Aşa cum un regizor o va fi având faţă de un spectacol pe care l-a regizat şi nu se mai joacă. Şi pe care nu-l va mai putea „învia” niciodată, decât în amintire. Este un fel de adio (à Dieu) pe care, mai mult sau mai puţin conştient, ni-l rostim unii altora…

Printre subiectele de la examinarea orală (la limba engleză) au fost câteva în care li se cerea să spună ce-ar face dacă ar întâlni un extraterestru (an alien) sau cum ar reacţiona dacă li s-ar propune o călătorie în spaţiu (ori în timp)...Cu antenele de acum, infinit mai „palpabili” mi se par „marţienii” – nu foarte numeroşi, e drept – care pur şi simplu refuză să respire „duhul acestui veac”: dependenţa de imaginile înnebunitoare (câţi au tăria să se ţină, vorba lui Thomas Hardy, „departe de mulţimea înnebunitoare”?), oferite de-a valma, de televiziune şi internet; ignorarea totală a ceea ce, pentru cronicarul Miron Costin, era „cea mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă – cetitul cărţilor”; eşuarea într-un soi de mediocritate prematură (explicabilă atunci când nu ţi-a sădit nimeni în suflet nici un ideal, iar dacă ţi-a sădit, nu s-a  „prins”) – într-un cuvânt, blazarea. Care blazare de azi n-a apărut din senin, ci a fost pregătită îndelung înainte de 1989. La fel cum apetitul exacerbat de acum pentru ceea ce înainte se numea „folclor poluat” a fost stimulat (cu asupra de măsură) de dulcegăriile muzicale din filmele indiene. Nimic nu se naşte din nimic.

Oare câţi dintre absolvenţii de azi îşi vor păstra neîntinate idealurile (chiar dacă acum sunt acoperite de perdeaua atâtor închipuiri), câţi vor şti să rămână credincioşi adolescentului din ei (care nu se poate să nu fi întrezărit – în taină, măcar – icoana frumuseţii veşnice)? Este, de fapt, o chestiune de teologie, căci e vorba de restaurarea omului aici. De îndelunga sa răbdare şi rezistenţă (de păstrare) până la capăt. Valabil pour toute le monde. Ştefan Foarţă surprinde foarte exact această stare de nostalgie (dureroasă şi limpezitoare întoarcere „la origini, la izvor”) şi de triumf, în versurile scrise pentru una din piesele albumului Stepan Project („Balcanian Road, My Love”):

Să te-ntorci golan

De pe unde ai fost

Fluierând a pustiu

Nemaidându-i ursitei de rost

Să te-ntorci din pustiu - ce triumf!

Să te-ntorci hai-hui

Tras de gloabe prin praf

Făr’ de-o coajă la prânz

Hăituit de spahiu şi zaraf

Ce triumf!

Sight & sound

Şapte zile de muzică veche în oraşul nostru. Doi solişti violonişti ai Filarmonicii Banatul se implică, de şase ani, în acest proiect. Rezultatul: an de an muzicieni din toată lumea susţin recitaluri cu muzici de acum patru-cinci sute de ani. Ascultându-le, n-ai cum să nu-ţi pui câteva întrebări: Ce fel de oameni au fost cei care le-au compus? În ce lume trăiau oare, de vreme ce au produs sunete ce ne gâdilă ureche atât de plăcut (în comparaţie cu „ţăcănelile” atâtor lucrări contemporane)? În lucrările timpurilor noastre(post)moderne, astfel de armonii sunt de neconceput fără însoţire cu un sound metalic (hard rock, heavy metal). Am ascultat, aşadar, muzici de A. F. Hesse, C. G. Höpner, E. Schönfelder, H. Purcell, Antonio de Cabezon, Francisco Palero, Antonio Vivaldi, C. Ph. E. Bach, D. Scarlatti, J.S. Bach, G. F. Haendel ş.a. În program a figurat şi o prezentare a lui Ion Minoiu – „Peren şi iconic în muzica bizantină” – care, prin natura temei, a marcat o punte spre cadrul liturgic atât de ignorat azi (cu voie sau fără voie), atunci când vine vorba de receptarea operei de artă. Periplul (scurt, mult prea scurt) prin muzica bizantină (ortodoxă) ne-a amintit încă o dată de importanţa legăturii dintre sunet şi imagine, dintre muzică şi cuvintele care o întovărăşesc (dacă o întovărăşesc). A fost, de fapt, un prilej de îmbisericire a minţii, această prelegere a lui Ion Minoiu.   

***

Am ajuns şi la concertul simfonic de vineri. Până la pauză s-a cântat Concertul pt. pian şi orch. # 4 (solistă: Naoko Anzai). N-am mai stat la Poemul simfonic „Don Quijote” de Richard Strauss (pe care l-am „recuperat” ulterior pe you tube) pentru că am onorat o invitaţie la spectacolul de gală al filmului Mănuşile roşii. Un subiect „gras” preluat dintr-un roman ce-şi propune să rescrie istoria „obsedantului deceniu”. A venit regizorul (Radu Gabrea) şi trei din interpreţii principali. Ne-am bucurat să ne reîntâlnim face to face cu Alexandru Mihăescu, pe care-l ştim din montarea cu Cymbeline de la Deutsche Staatstheater Temeswar. Sala, copleşită de un asemenea subiect (persecuţiile asupra studenţilor saşi în perioada imediat următoare evenimentelor din Ungaria anului 1956, colaboraţionismul cu organele de Securitate, naivitatea aderării la utopia comunistă), a părut încântată de film. S-a vorbit (după terminarea proiecţiei) despre anumite scene, despre „recursul la istorie”, despre atmosfera creată în film cu ajutorul decorurilor (celule de închisoare, de exemplu) etc. Nicio vorbă despre felul în care filmul ilustrează maniheist acest episod istoric, despre teatralitatea mizanscenei – observaţii care nu ar fi fost jignitoare (pentru regizor), ci doar corecte. Dar cine mai face astăzi cultură cinematografică pentru a putea pricepe diferenţa între cinematograful pur-sânge şi surogatele filmice? Cine să mai ştie de Căinţa lui Abuladze, de Ciocârliile pe sârmă ale lui Menzel, de Reconstituirea lui Pintilie (ori măcar de În numele tatălui de Jim Sheridan) – dacă tot vorbim despre universul concentraţionar şi „erori judiciare”? (Chiar scenele de închisoare din Dreptate în lanţuri de Dan Piţa sunt, prin comparaţie, autentice, vii – cinematografic vorbind şi nu numai; cele din filmul lui Radu Gabrea mi-au amintit de artificialitatea secvenţelor de anchetă la Securitate dintr-un film al aceluiaşi Dan Piţa: Bietul Ioanide.) Pe cine mai interesează limbajul filmic în era telenovelelor şi a superproducţiilor americane (ori a filmelor americane de rând) care au invadat ecranele (mari şi mici) şi nu fac altceva decât să spele creierii celor care le urmăresc? Astfel că e explicabilă şi această beţie cu apă chioară provocată de vizionarea acestor Mănuşi roşii…Unde sunt tăriile de altădată?

***

Primul film-film românesc (La „Moara cu noroc”) este acum disponibil în format DVD (cu subtitrări în trei limbi de circulaţie internaţională), împreună cu un documentar de Nicolae Cabel din 1972 despre Victor Iliu şi cu un volum al aceluiaşi dedicat marelui regizor. Bravo celor care au contribuit la acest eveniment editorial!

Ca un geamăt mut

Una din probele de foc la care este supus omul: să ştie să recunoască jumătatea (doar atât!) ce trebuie crezută – zice-se – din cele auzite, să ştie mai ales când anume cineva este cu adevărat drăguţ, sincer şi bun şi când se preface. În engleză e vorba despre diferenţa între „he/she is kind” (este bun(ă) de felul său) şi „he/she is being kind” (adică: stai puţin, de felul tău eşti viclean(ă), ia spune, ce urmăreşti, unde vrei să ajungi cu prefăcătoria asta?). Vorba poetului: „Multe trec pe dinainte, în auz ne sună multe”. Nu de puţine ori noi nu suntem noi. Ne ieşim din fire sau nici măcar nu apucăm să ne venim vreodată în fire (decât, cel mult, pentru câteva clipe). Dar ceea ce contează este, până la urmă, rezultatul final.

***

Urma scapă turma. Contează cum termini, iar nu cum ai început (deşi se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă). Şi am ajuns, invariabil, în ograda escatologiei – a „lucrurilor de pe urmă” în numele cărora se cuvine (şi merită) să trăim/să murim. Ultima „carte” a mamei a fost – cine-ar fi crezut? – pozitivă, up, luminoasă, „testamentară”. Dacă e să fie, plec acolo – a  spus ea – împăcată (se referea la familia mea). Unu la zero pentru ea. Eu am surâs cu un geamăt mut, n-am zis nimica.   

***

Emir Kusturica a declarat că a făcut întregul film Underground pentru ultima secvenţă. Eugenia Vodă: „Într-adevăr, un epilog magnific. Un epilog în care toate personajele importante ale filmului – pe care le-am văzut trăind, chinuindu-se şi murind, într-un torent de disperare, muzică şi umor –, toate aceste creaturi sunt „născute”, încă o dată, de creatorul cineast; le revedem tinere, le revedem re-trăindu-şi viaţa netrăită, refăcând o secvenţă-cheie: nunta. Nunta care, în „realitatea” filmului, sfârşise cu moartea mirilor, e reluată, în final, pe altă lume., dar în cheia unui blând realism „al cotidianului”: o nuntă normală, cu muzică, părinţi, copii, invitaţi, înţepături, îmbrăţişări, împăcări, o nuntă ca un paradis al normalităţii; fostul bâlbâit ţine un discurs fluent, fostul invalid dansează, toţi sunt fermecaţi de această splendidă „normalitate”, aparatul se îndepărtează de masa nuntaşilor, ca să vadă pământul rupându-se, ca să vadă plaurul cu masa nuntaşilor plecând pe ape, ducând cu el oameni fericiţi, care (parcă) au murit demult… „Ai plâns la filmul lui Kusturica?”, am întrebat o jurnalistă iugoslavă. „Dacă aş fi început să plâng aş fi început să urlu!...”” (Planeta cinema, Ed. Fundaţiei României Literare, Bucureşti, 1995, p. 154-155)

3some

Recent, tatăl unei cunoştinţe de-a noastre – un om în vârstă de aproape şaptezeci de ani– a dorit ca, înainte de a se stinge din această lume trecătoare, să se cunune cu femeia alături de care a trăit o viaţă. În satul unde locuieşte este o mănăstire ce – rara avis – mărturiseşte într-un chip firesc credinţa ortodoxă în Sfânta Treime. Obştea de acolo se încăpăţânează – ca în puţine alte lăcaşuri ortodoxe – să propovăduiască un Hristos foarte aproape de felul în care L-au zugrăvit iconari la Andrei Rubliov, Teofan Grecul şi alţii asemenea. Cântările, purtarea, ritmurile, expresiile vizuale ale credinţei (icoanele, arhitectura etc.) sunt, toate, „din acelaşi film”. Din acel focar de frumuseţe s-au împărtăşit şi aceşti miri târzii (au fost cununaţi acasă, datorită stării de sănătate precare a mirelui), care azi au copiii la casele lor, iar copiii au la rândul lor copii. Iată un fapt vrednic de mirare, de minunare, de bucurie. Căci nu depărtarea omului de Biserică, de Taine (pentru a îmbrăţişa ideologii, idoli, mode trecătoare) trebuie să ne mire, ci întoarcerea sa acasă, la lucrurile simple şi – altădată – fireşti (atunci când nu este preludiu pentru o chermeză): botezul unui prunc, cununia bărbatului cu femeia pe care-o iubeşte, îngropăciunea celor ce s-au săvârşit în lumea aceasta.

***

În a doua zi de Rusalii, Biserica prăznuieşte Sfânta Treime. Două Taine, spun Părinţii, sunt cu neputinţă de explicat (în termeni „raţionali”, admiţând că „raţiunea” şi „logica” – în sens iluminist – sunt valori absolute): Taina Doimii (Hristos e deopotrivă Om desăvârşit şi Dumnezeu) şi Taina Treimii (Dumnezeu Se manifestă în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt). Reprezentările Treimii, alături de o serie de alte semne vizuale creştine, nu aveau cum să nu ajungă şi ele pe ecran. Dintre tonele de peliculă filmate şi montate de-a lungul primului secol (şi ceva) de cinema, una singură – de la distanţă! – a izbutit să surprindă (fără să ilustreze prin clişee romantic-pietiste) Taina Treimii.

La începutul anilor 80 exista şi în repertoriul cinematografelor din România – o, tempora! – un film-apolog, un film-şaradă care, inexplicabil, făcea săli pline. Atunci când era programat, cu parcimonie, exclusiv în oraşe. Deşi avea numai trei personaje principale, nu se întâmpla nimic spectaculos în cele aproape trei ore de proiecţie şi mai era vorbit – atunci când nu era cu totul mut – într-o limba nu tocmai agreată (rusa), mulţi veneau să revadă Călăuza – căci despre el este vorba – a doua sau a treia oară (ori chiar mai des) cu speranţa că vor mai înţelegeau câte ceva din ceea ce părea un lanţ de mistere de nepătruns. Filmul lui Andrei Tarkovski a fost tălmăcit în fel şi chip. La cât de apofatic şi încifrat este, nici nu e de mirare. Un amic îmi povestea că i s-a vehiculat, „pe un ton foarte doct”, următoarea explicaţie: cele trei pahare de pe masa din casa Călăuzei (asupra cărora se revine în scena finală, la rândul ei „citită” în cheie „paranormală”) ar reprezenta nici mai mult nici mai puţin decât ... Sfânta Treime. Amicul îl credea însă pe Tarkovski mult mai subtil şi a concluzionat că multe „şopârle” erau mai degrabă în mintea miilor de „hermeneuţi” care umpleau cinematografele la Călăuza decât în intenţiile (cel puţin conştiente) ale regizorului: „Ca orice mare artist, spunea el, Tarkovski a creat în 3D acele forme ideale în care să vărsăm tot ce ne macină pe noi. De aici mulţimea de sensuri, receptări şi interpretări posibile.” Acest comentator tarkovskian a mai adăugat că grija noastră ar trebui să fie să nu sufocam cu personalitatea noastră „formele acestea ideale”, să intrăm în joc pentru 2 ore şi apoi să ne retragem elegant din „zonă” ca dintr-un „parc de distracţii pentru care biletul de acces e valabil doar o zi”. Că universul tarkovskian numai „parc de distracţii” cu „biletul de acces valabil doar o zi” nu e, o dovedesc, dacă mai e nevoie, filmele sale (şapte şi jumătate la număr, dacă socotim şi meritoria lucrare de diplomă, Compresorul şi vioara). De altfel, Tarkovski nu şi-a propus nicicând să „distragă” atenţia spectatorului şi să-l „distreze” cu o sumedenie de lumi posibile, neesenţiale. Fantasticul (elementul de science-fiction) din Solaris şi din Călăuza este mai curând un „fantastic al credinţei” ce nu numai că nu „distrează” pe privitor, ci îi solicită mintea să se concentreze asupra realităţii, transfigurând lumea şi metanoizându-i eul.

Analogia dintre persoanele Sfintei Treimi şi cele trei pahare din casa Călăuzei este, într-adevăr, forţată. Dar în altă parte am putea găsi astfel de analogii. Să ne amintim secvenţa în care cele trei personaje principale din Călăuza sunt într-un bar sordid, înaintea descinderii în Zonă. În stânga e Profesorul (Fizicianul), în dreapta e Scriitorul şi în centru e Călăuza. Fiecare cu câte un pahar cu tărie în faţă. Din nou trei pahare! Dar aici, în acest cadru, apropierea de Sfânta Treime – aşa cum este zugrăvită ea de Andrei Rubliov în cunoscuta icoană – nu mai e deplasată. Mai mulţi teologi (între care şi Gabriel Bunge) au citit capodopera iconografică a lui Rubliov (cunoscută şi sub numele de „Ospitalitatea lui Avraam”) astfel: în centrul icoanei ar fi Dumnezeu-Fiul (a se vedea copacul – aluzie la lemnul din care se face crucea – în spate; în imaginea lui Tarkovski se află Călăuza, un personaj hristic par excellence); în dreapta ar fi Dumnezeu-Sfântul Duh (înveşmântat într-o mantie verde, simbol al vegetaţiei - de Rusalii sau Pogorârea Sfântului Duh bisericile răsăritene din toată lumea sunt împodobite cu crengi înverzite, simbolizând acoperirea întregului pământ – reprezentat, convenţional, printr-un munte stilizat - de mantia verde a ierbii; la Tarkovski e Scriitorul, omul de spirit ce şi-a pierdut inspiraţia (duhul, cum ar veni) – de aceea şi merge în Zonă, sperând să şi-o recapete; în fine, în stânga ar fi Dumnezeu-Tatăl (în spate, se poate zări Templul de rugăciune; la Tarkovski se află Profesorul – omul  de ştiinţă care va pătrunde în zonă cu gânduri viclene, dorind să arunce în aer „această blestemăţie” care „poate să încapă oricând pe mâini răuvoitoare” şi „nu poate aduce fericire nimănui”).

Aşadar, nu cele trei pahare în secvenţa finală, teleghidate din priviri de fetiţa Călăuzei ce nu poate umbla (e o „victimă a Zonei”), şi nici cele trei pahare din secvenţa barului sordid sunt o epifanie a Sfintei Treimi. Mai degrabă am recunoaşte, aşa cum am arătat mai sus, un „remix” (post)modern al Sfintei Treimi în cele trei personaje: Profesorul, Călăuza şi Scriitorul. Dacă însă, în reprezentarea lui Rubliov (singura canonică din Biserica Ortodoxă) persoanele Sfintei Treimi sunt într-o deplină armonie, la Tarkovski acest spirit de comuniune şi de beatitudine lasă loc spleen-ului, „misterelor”, absurdului. Nici Profesorul şi nici Scriitorul nu par să-şi găsească rostul în dezolantul peisaj post-creştin – care mai păstrează totuşi, din cele ce au fost, doar o rătăcită cunună de spini, nişte monede răsfirate într-o apă, un peşte şi o pictură (nu o icoană bizantină, canonică) reprezentându-l pe Ioan Botezătorul. Numai Călăuza se mai încăpăţânează să rămână ultimul care „stinge lumina” şi poate că aici, în această slujire a aproapelui, am putea afla taina „sfinţeniei” sale. Asemenea unui nebun întru Hristos, îşi săvârşeşte lucrarea mântuitoare până la capăt: dăruind altora din ceea ce nu are (nădejde, credinţă, iubire – dar oare chiar nu le are?) pentru a exista, pentru a le putea dobândi astfel şi pentru sine.

Întoarcerea acasă

Cum este posibil, mă întreba contrariat cineva, ca un comuniant creştin-ortodox (un habotnic, zice el, ce pretinde că Hristos este prezent exclusiv în Euharistie) să fie atât de sărac în iubire în ciuda faptelor de credinţă pe care, cu rigurozitate, le îndeplineşte (participarea la slujbe, spovedania regulată, împărtăşirea etc.)? Întrebarea, oricât ar părea de cârcotaşă, este pertinentă fie că vine din partea unui creştin ortodox ce nu prea dă pe la biserică, a unui heterodox ori a unui „liber cugetător” interesat nu atât de îmbisericirea minţii sale, cât de filosofii, de studierea istoriei religiilor, de propovăduirea unui creştinism şi a unei iubiri musai în afară de Biserică. Ce să răspunzi la o astfel de întrebare? Cine, într-o astfel de situaţie, este cel ce poate spune că vede „lumina cea adevărată” (care e Hristos, Cuvântul, Iubirea): cel „habotnic”, cel „liberal” în gândire?

Astăzi însă Biserica a prăznuit Rusaliile, pe care un artist vizionar precum Andrei Rubliov le-a zugrăvit (şi) în colţul din dreapta al Sfintei Treimi. Acolo, Persoana Duhului Sfânt este înveşmântată în verde, la fel cum verdele (semn al vegetaţiei, iar nu al uniformelor de legionari) acoperă întreaga suprafaţă a pământului din vestita icoană. (Care icoană, aşa cum arată Gabriel Bunge în cartea sa, a suferit nenumărate redefiniri, remixări întru esenţializare de-a lungul veacurilor, până a luat forma desăvârşită din capodopera lui Rubliov.) Ca şi cum el, Duhul, ar fi „motorul” întregii Biserici. De fapt şi este, doar să deschidem noi ochii mari. Să luăm aminte. Praznicul de astăzi este o invitaţie la reflecţie, la cercetare. Cât anume din roadele Duhului („iubire, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie” - Gal. 5, 22) se află în noi?

Învăţătura Bisericii (şi, în gând cu ea, glasul îndurerat al Călăuzei tarkovskiene) arată că „totul depinde de om, nu de Zonă”. Iar Zona e Tărâmul Sacrului. E Centrul. Omul, cu trezvia lui, se poate hrăni din Duhul care – avea dreptate preotul din Jurnalul unui preot de ţară) e peste tot. Numai de am şti să-l recunoaştem. Să nu luăm de bună învăţătura profeţilor mincinoşi, să nu ne lăsăm înşelaţi de duhurile viclene. Iar minciuna, strâmbătatea şi viclenia – o spune din insula Albionului însuşi Marele Will, cel din Sonetul 66 (trad. Ion Frunzetti, Gheorghe Tomozei) s-au făcut stăpânitorii acestei lumi:

Scârbit de toate, tihna morţii chem;

Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,

Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,

Credinţa – marfă, legea sub blestem.

Onoarea – aur calp, falsificat,

Virtutea fecioriei târguită,

Desăvârşirea jalnic umilită,

Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,

Şi arta sub căluşe amuţind;

Să văd prostia – dascăl la cuminţi

Şi adevărul – semn al slabei minţi,

Şi Binele slujind ca rob la rele...

Scârbit de tot, m-aş stinge fără glas,

Dar dragostea, murind, cui să o las?

Poate că în chiar acest univers în care – la fel ca-n sonetul shakespearian – totul e (sau pare) pe dos ni se cere să mărturisim Duhul care ne să putere să iubim, să ne bucurăm, să avem îndelungă răbdare, să facem binele, să fim credincioşi, blânzi, înfrânaţi şi curaţi. E, până la urmă, o problemă de atitudine. Fefeleaga lui Agârbiceanu şi-a înţeles menirea, deşi i-au murit pe rând toţi pruncii şi a mai rămas şi văduvă. S-a resemnat şi-a murmurat, ca pentru sine: „Facă-Se voia Sa.” Soţii certăreţi şi zgomotoşi care trec prin fiecare episod al filmelor lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu inspirate de povestirile lui Ion Agârbiceanu (Nunta de piatră şi Duhul aurului) ştiu numai să se ciorovăiască – cu sau, cel mai adesea, fără pricină – oriunde s-ar afla: într-o cârciumă, pe stradă, la o nuntă. Niciodată nu ţin seama de cei care se nimeresc prin preajmă. Vrajba lor nu cunoaşte oboseala: parc-ar fi făcuţi să se ciondănească într-una. Semnele Duhului le vor fi ieşit şi lor în cale, ca să-i smerească, numai că n-au avut tăria să le recunoască. Aşa cum – în chip atât de minunat – se întâmplă înspre finalul Povestirilor palide după ploaie. Acolo, soţul rătăcitor este oprit, la ieşirea dintr-o prăvălie, de un preot care-i citeşte pe chip tulburarea înnăbuşită: „N-ai şi tu familie, nevastă, copil?” „Ba am.” „Atunci întoarce-te la ei, omule, că altfel îţi grăbeşti sfârşitul.” Şi bărbatul, răvăşit de mrejele unei năluci, găseşte în sine puterea să spună – întâia oară: „Înapoia mea, Satană!” Primeşte ca preotul să-l însemne pe piept cu nişte cuvinte ce aveau menirea să alunge duhurile rele care-l stăpâneau. Şi începe, abia în acea clipă, să trăiască nemincinos, metanoic. Să fie el însuşi. Îşi vine în fire şi se întoarce acasă.

Poate că mesajul secret al Rusaliilor este tocmai îndemnul, adresat fiecăruia dintre noi, de a ne întoarce acasă. De a face efortul să localizăm unde anume am început să derapăm, ca apoi să parcurgem – în sens invers – drumul pe care am mers, până la punctul unde a început rătăcirea noastră. Şi de acolo să pornim altfel pe drumul pe care am fost chemaţi să mergem. Este aceasta, într-adevăr, Calea Libertăţii pe care îi este dat să meargă doar omului – singura fiinţă nobilă dintre făpturi. Dostoievski însă a intuit (ca nimeni altul) îndărătnicia omenească, refuzul omului de a asculta această povaţă. A înţeles că omul este infinit mai dornic să refuze a se închina Dumnezeului Adevărat pentru a-şi fabrica în schimb idoli de lemn, de aur sau chiar imaginari…

Parentalia

Au trecut şi „moşii de vară” (un fel de parentalia redux în paradigma Bisericii) de anul acesta. Din atâţia şi-atâţia moşi câţi vor fi fost până la cel ce îs, mă gândesc mai ales la cea nu demult plecată spre cele veşnice. Mă gândesc la mama, de fiecare dată, cu un incert sentiment dulce-amar. Mă întorc la ea precum Kris la tatăl său, în ultima secvenţă din Solaris. Printre ultimele lucruri despre care mama m-a întrebat – în betegszoba, unde aştepta să intre la operaţie – a fost şi acesta: „Ai vreun coleg de liceu care a ajuns chirurg?” Şi-mi amintesc, involuntar, versurile din „Repetabila povară”:

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi înşine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Despre „eliberarea” următoare plecării părinţilor („moşilor”) în „vacanţa cea mare” a scris, în versuri, acelaşi bard controversat şi extrem de popular la vremea lui, tot în „Repetabila povară”:

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

Mama s-a dus la „moşii” ei şi, dacă ei nu sunt singuri, nici ea nu este. Uneori o aud aievea spunând ceva asemănător cu vorbele rostite „suprarealist” de soţia olarului Genjuro din finalul Povestirilor lunii palide după ploaie. Aceasta, rostea ca din cer (unde se şi afla, cu sufletul): „Nu ţi-ai văzut rătăcirea până când ai dat de greu. Fie ca jertfa mea să aducă roade. Îndrăzneşte! Eu n-am murit, ci sunt aproape de tine. Tu vino-ţi în fire şi desăvârşeşte-ţi lucrarea. Să te veghez de aici e bucuria mea cea mai mare.”