Babel

În drum spre Mănăstire, unde se prăznuia vecernia la Înălţarea Sfintei Cruci, am ascultat o emisiune radio la România Cultural. Istoricul şi criticul de artă, Teodor Enescu (dacă nu mă înşel), citea din memoriile sale. Fuseseră evocaţi, printre alţii, Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt. Dintr-o dată, înainte de a se termina, emisiunea este „filată” (mixată) cu o piesă country. Pentru o clipă am fost intrigat. Apoi mi-am dat seama că această eroare de regie tehnică din studio reflectă cât se poate de exact babilonia din lumea românească de azi. Cine să mai pună preţ pe martirii din temniţele comuniste pentru care crucea de toate zilele a fost un modus vivendi, un curs practic intensiv de smerenie, o terapie de şoc? Cine să-i aprecieze pe cei care au făcut amfiteatre din beciurile închisorilor (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, Jurnalul fericirii)? Mărturia gravă a unui om de vază călit în puşcăriile „obsedantului deceniu” este, iată, întreruptă arbitrar înainte de a se termina, ca să auzi ritmurile dansante ale unei melodii înrudite cu Cotton Eye Joe. La Radio România, post public, iar nu la un post de radio privat, unde o astfel de emisiune nu ar fi intrat oricum în grila de programe.  

Recurs la metanoia

Predică. Cuvânt discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire. Totuşi, cuvânt esenţial – atunci când vizează înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi. Predica de după principala slujbă ortodoxă (Sfânta Liturghie este ea însăşi o predică, o propovăduire, pentru cel ce se nevoieşte s-o înţeleagă, să-i desluşească taina) a fost, duminica trecută, o rostire – cu obişnuita voce blândă şi domoală a ieromonahului de la o mănăstire al cărei hram este „Înălţarea Sfintei Cruci” – ca din cer. Tema de casă a noastră, a celor care am ascultat-o: radicala reconsiderare a noţiunii de credinţă. Cât şi în ce fel ne afectează mărturisirea de credinţă pe care, murmurat sau răspicat, o facem. Şi încă ceva: este, mărturisirea noastră, un demers legalist-psihologic sau o treaptă (încă una) spre înnoirea făpturii noastre, spre despătimire (metanoia) şi eliberare de idoli (dependenţe, metehne, ticuri)  ce ne grăbesc descompunerea? Cu alte cuvinte: uităm – vorba lui Kirkegaard – că opusul păcatului nu este virtutea, ci libertatea. Ori noi tânjim, conştient sau nu, după libertate, după dezrobirea de prejudecăţi, de obiceiul cel rău în nenumăratele sale forme. Şi în loc să căutăm – printr-o credinţă lucrătoare, nu adormită – să ne dezbărăm de „omul cel vechi”, ne amăgim cu justificări şi absolviri de felurite vini. Uităm să trăim mărturia pe care, cei ce se împărtăşesc, o dau: „dintre cei păcătoşi, cel dintâi sunt eu”.

***   

Începe un nou an şcolar. Cu 33 de ani în urmă începeam şi eu clasa a IV-a, ca fiul nostru cel mare, acum. M-am reîntors la şcoală, unde mi-am revăzut aproape toţi elevii. Mulţi sunt speriaţi de hotărârea ministrului educaţiei de a evalua cu stricteţe tezele de bacalaureat. Într-un fel, au şi ei dreptate. Sunt minţiţi de la grădiniţă cu sute şi mii de calificative umflate, ce nu reflectă nici pe de parte cunoştinţele, iar acum, în ultima clasă de liceu, sunt nevoiţi să recupereze ceea ce nu au făcut în şcoala primară, în gimnaziu şi în liceu. Am stat de vorbă cu ei despre vacanţa de vară. Nici măcar unul singur nu a citit vreo carte. Niciunul nu a văzut vreun film care să-i aducă bucurie. Niciunul nu a ascultat vreo muzică despre care să vorbească elogios. Toţi s-au „distrat” ori au lenevit ori – mai rar – şi-au ajutat bunicii şi părinţii la treburile din gospodărie. Una din elevele mele (premiantă şi cu mult bun simţ) mi-a mărturisit că-şi doreşte să ajungă pe picioarele ei (în străinătate). Este gata să facă orice sacrificiu pentru asta. Când i-am spus că ar fi bine să ceară, aşa cum suntem învăţaţi de două mii de ani, să se facă voia Sa, mi-a răspuns că a început să-şi piardă credinţa. Dumnezeu, spune ea, a dezamăgit-o în repetate rânduri, neîmplinindu-i doleanţele. Iată că nu numai credinţa se cuvine a fi reconsiderată, ci şi rugăciunea. Şi felul în care ne raportăm la Cel căruia – în chip vădit sau nu – Îi cerem să ne izbăvească de cel viclean.

***

Zilele trecute, un preot îmi spunea că se întâmplă să găsească – şi nu de puţine ori – tot felul de însemnări pe hârtiuţele pomelnicelor. Unul soma divinitatea să-i procure o însemnată sumă de bani până la o dată oarecare, altul voia o maşină de lux, altul să moară capra vecinului ş.a.m.d. Cam acesta e nivelul, spunea el. Grosso modo, n-am depăşit stadiul infantil al târgului cu Dumnezeu. Şi totuşi, în ciuda manelizării bisericilor şi a gândirii multora din cei care formează „trupul” ei, scapă cine poate să deosebească rugăciunea autentică de cinstirea (închinarea) contrafăcută. Cine ajunge să spună ca C.S. Lewis, academicianul ateu de la Oxford care, la bătrâneţe abia, începea să descopere Logosul (în varianta anglicană): ironizat de colegii de breaslă („progresişti”, „iluminaţi”), este întrebat de ei dacă crede cumva că rugăciunile sale vor avea puterea să schimbe planul divin – imuabil, neschimbător, de neclintit. „Nu, domnilor, nu sper să schimb voia lui Dumnezeu cu rugăciunea mea. Sper doar să mă schimb pe mine, rugându-mă.” Adică descoperind restauratoarele ritmuri liturgice, cum ar veni. Dostoievski, încă o dată, are dreptate:  „A trăi fără Dumnezeu nu e decât un chin... Omul nu poate trăi fără să îngenuncheze; el n-ar putea suporta aceasta, nu, n-ar fi în stare; când îl reneagă pe Dumnezeu, el îngenunchează în schimb înaintea unui idol de lemn, de aur, ori închipuit.”

Face to face

Sintagma lui Nicolae Steinhardt (care a dat titlul unui volum de-al său), „Dumnezeu în care spui că nu crezi”, este miezul poemului The Guy in the Glass (ce poate fi tradus în româneşte prin Omul din oglindă) – un poem ca o mărturisire de credinţă. Căci suntem chemaţi a deprinde dreapta socotinţă şi cumpătarea atunci când ne trăim efemera clipă de glorie, de recunoaştere a propriei valori în ochii celorlalţi. Instrumentul ideal: oglinda. Metoda: cercetarea sinelui inflamat de succes, de lauda celor din jur, de gâdilarea egoului. De ce aşa? Pentru că, ni se spune, sinele nostru – cel reflectat în oglindă – este „judecătorul suprem”, oricât de favorabil ar fi verdictul dat de tată, mamă sau soţie. El şi nimeni altul ne însoţeşte până la capăt. El şi nimeni altul este prietenul nostru cel mai bun. Dacă i-am câştigat prietenia am trecut proba de foc a vieţii. Pe el nu-l putem păcăli, aşa cum nu ne putem fura singuri căciula. Fie îl putem privi, cu adevăratul curaj, drept în ochi, fie  avem parte de amarnicul beteşug la inimă şi de zadarnice lacrimi de căinţă atunci când ne jucăm de-a uite popa, nu e popa. Tertium non datur. Eşecul acestei probe echivalează cu ratarea menirii supreme: aceea de a fi om „dintr-o bucată”.

Poemul lui Wimbrow este un crâmpei din înţelepciunea laică a omenirii ce urmăreşte cunoaşterea de sine fără să-şi pună în vreun fel problema Întrupării şi a Crucii. Din această înţelepciune va fi gustat şi tatăl lui Steinhardt (inginerul şi arhitectul evreu Oscar) atunci când i-a spus unicului său fiului ce îi mărturiseşte că s-a botezat în „dreapta credinţă”, în închisoare: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.” Fiul însă (care a cugetat că „semn de nobleţe este a vorbi respectuos şi tolerant despre adversari”) a fost sincer, a înţeles – ca puţini alţii – că „creştinismul e cel mai aproape de legea fundamentală a universului: lege care poate fi denumită a contradicţiei (coincidenta oppositorum), a paradoxului, a bipolarităţii simultane”: Cred, ajută necredinţei mele. Şi încă ceva: Monahul Delarohia aka Nicolae Steinhardt  considera că „trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum, neîntrerupt, necruţător, netulburaţi, îi urmărim şi judecăm pe cei din jurul nostru”.

*** 

În filmul românesc Singurătatea florilor mesajul (deprinderea fericirii – arta de a lega toate domeniile vieţii – ca supremă datorie pentru un om) se dezvăluie foarte asemenea unei spovedanii neobişnuite într-un … taxi. Această poveste oarecum lirică readuce în discuţie nevoia omului de mărturisire, chiar şi într-un regim totalitar în care toţi se suspectau între ei. Sfătosul şofer de taxi de aici îşi pofteşte clientul (un doctor cu o situaţie materială de invidiat, dar cu grave corigenţe la materia numită suflet; om obişnuit care nu este nici pregătit, nici obişnuit, să aibă zile grele) să se privească în oglindă. În oglinda propriei conştiinţe de care nu poate scăpa nimeni. Spre deosebire de versurile scrise de Wimbrow – formidabil de lucide, dar o luciditate pe muchie de cuţit – Singurătatea florilor ia în calcul şi prezenţa unui „mesager”. Oglinda este un om. Este duhovnicul, confesorul, cel care te ajută să ajungi – maieutic, foarte asemănător cu tehnica socratică – la tine. La adevăratele tale esenţe. La omenia din tine. Sau la divinitatea din tine, atunci când ajungem să descoperim „nobleţea lăuntrică, discreţia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinării şi mărunţişuri, alungarea ţinerii de minte a răului, sila de răzbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, ţâfna şi multe alte stupidităţi” (tot Steinhardt, în Dăruind vei dobândi). Singurătatea florilor ce nu sunt primite pentru că cel care le dăruieşte şi-a pierdut omenia în ochii destinatarilor. Singurătatea omului atunci când este robul unor puteri psihice inconştiente, când stă „supt vremi”, iar vremurile sunt definite de „exacerbarea demenţei”, de „superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire” (Corneliu Cezar, Sonologia). De unul singur, pentru că „Dumnezeu a murit pe cruce” (Nietzsche) şi Renaşterea (continuând cu „Marea” revoluţie franceză, Iluminismul şi toate materialismele, comunismele şi ism-ele care au urmat) a pregătit terenul pentru înşelătoarea emancipare a omului din prezent.  

*** 

Ultima drumeţie pe la schituri şi mănăstiri (Pătrunsa, Şinca Veche, Şinca Nouă, Sâmbăta de Sus) din acest început de toamnă a fost un dar. Un prilej de cercetare a chipului cel nevăzut din mine – dar nu de unul singur în faţa unei oglinzi mute (ori a unui monitor de PC), ci în compania nepreţuită a câtorva prieteni dragi. La vita e bella.

The Guy in the Glass

When you get what you want in your struggle for self,
And the world makes you king for a day,
Then go to the mirror and look at yourself,
And see what that guy has to say.

For it isn’t your father or mother or wife,
Whose judgement upon you must pass.
The feller whose verdict counts most in your life
Is the guy staring back from the glass.

He’s the feller to please, never mind all the rest,
For he’s with you clean up to the end,
And you’ve passed your most dangerous, difficult test
If the guy in the glass is your friend.

Some people may call you a straight shooting chum
And think you’re a wonderful guy,
But the man in the glass says you’re only a bum
If you can’t look him straight in the eye.

You can fool the whole world down the pathway of years,
And get pats on the back as you pass,
But your final reward will be heartache and tears
If you’ve cheated the guy in the glass.

(Dale Wimbrow)

Mistuitoarea ta dorinţă

Îmi sunt dragi ochii tăi, iubito

Cu jocul de lumini şi umbre

Când ridici pleoapa din senin

Şi cuprinzi totul cu privirea,

Ca fulgerul căzut din cer.

Dar mă încântă şi mai mult

Pleoapele sfielnic coborâte

Într-un sărut înflăcărat

Şi pe sub gene simt atunci

Mistuitoarea ta dorinţă.

 
Björk s-a inspirat din versurile lui Fiodor Tiutcev (pe care le va fi citit fetiţa Călăuzei în secvenţa finală din Stalker). Rezultatul: melodia The Dull Flame of Desire (feat. Antony Hegarty), inclusă pe albumul Vespers

Poem

A zburat vara în goană ca şi cum n-ar fi fost

Mai sunt zile calde, dar nu e de ajuns

Tot ce s-a putut s-a împlinit lesne

Mi-a căzut în palmă, dar nu e de ajuns

Nici răul şi nici binele n-a venit din senin

Avem în faţă lumina, dar nu e de ajuns

Viaţa m-a ocrotit, m-a luat sub aripă

Sunt un om norocos, dar nu e de ajuns

Frunzişul mi-e întreg, ramurile neatinse

E limpede ziua, dar nici asta nu e de ajuns

(poem de Arseni Tarkovski recitat de Călăuza din Stalker)

Om bogat, om sărac

Tânărul bogat din parabola evanghelică Îi spune Mântuitorului că a păzit din pruncie toate poruncile, că stă bine cu împlinirea decalogului. Atunci află de „bonus” („Ce-mi mai lipseşte”), căci Iisus îi spune: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.” Dar tânărul pleacă întristat, „căci avea multe avuţii”.   

Constantin Noica (în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru): „Revoluţia aceasta [comunistă] e, în ultimă instanţă, în favoarea bogatului, iar nu a săracului, căci bogatului i se ia bogăţia, ceea ce nu e mare lucru, iar săracului i se ia idealul de îmbogăţire. Un om frustrat de ideal – ceea ce la acest nivel înseamnă sens de viaţă – este desfiinţat, într-un fel. Între timp, cel care posedase şi fusese alienat prin posesiune se poate uneori simţi reinvestit ca om, reînfiinţat.”  

Dar

În vie, la socrii lui Nae, am pus de-un grătar (în mod extra-ordinar am făcut pogorământ) şi-am ascultat – la iniţiativa lui – plăci de picup. În miez de noapte ne-au cântat Doina Badea, Angela Similea, Anda Călugăreanu şi Corina Chiriac. Pe aceasta din urmă am pus-o să cânte şi melodia lui Marius Ţeicu, Mama, doar mama. Tocmai intram în a treia zi de Răpciune, când mama ar fi împlinit 72 de ani. Ea trăieşte acum prin mine, prin noi. Restul e tăcere.

De ziua mamei – coincidenţă? întâmplare? – Filarmonica Banatul a programat (a doua oară în acest an; de 1 aprilie – ziua lui Ioan – a fost prezentat în primă audiţie la noi în oraş) Domino – Concertul lui Adrian Enescu pentru percuţie şi orchestră scris pentru Zoli Toth şi dirijat de  Radu Popa. (Cadoul Filarmonicii? Al mamei? Al compozitorului?)

Ultimele zile ale verii

Prima zi din septembrie. Pentru cei din Biserică, un nou început: este întâia zi a anului bisericesc, prilej de a (re)intra în Rânduială. Printre cei prăznuiţi azi este şi un sfânt stâlpnic (Simion), din a cărui asceză se va fi inspirat Luis Buñuel când a conceput şi regizat Simón del desierto. Cu sau fără voia sa, filmul cu pricina rămâne o operă iconoclastă, dar (involuntar?) mărturisitoare, ziditoare, cu schepsis: atunci când laşi să se strecoare fie şi o adiere de sminteală în Rugăciune, te prăbuşeşti. Căutând Împărăţia, ajungi, ca personajul din film, în împărăţia fumului de ţigară, a plictiselii şi a indiferenţei (a cărei zugrăvire o aflăm în acea discotecă din Manhattan unde se puteau auzi ritmurile infernale transmise de postul de radio numit „Radioactive Flesh”). Pentru acest film (dar şi pentru Viridiana sau Nazarin) i-am putea replica lui Buñuel (ce n-a obosit să repete: „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu”): „Iată-L pe Dumnezeu în Care spui că nu crezi!”

Ultimele zile ale verii ne-au adus multă bucurie. Ajuns în primitorul şi cochetul pangar al Mănăstirii am răsfoit (ca într-un ritual) cartea de căpătâi – pentru mine – a sfârşitului de veac XX: Jurnalul fericirii. Am găsit o referinţă la Schitul Darvari din Bucureşti, de unde autorul (Nicolae Steinhardt) trebuia să primească nişte vin (ce urma să-l ducă la o biserică spre a fi folosit la Sfânta Împărtăşanie). Brusc îmi amintesc (inexact, totuşi) că parcă acolo, cel care avea să devină Monahul Nicolae, şi-a desăvârşit (dacă se poate spune aşa) Botezul, atunci când a ieşit din închisoare (în 1964). Am recitit autobiografia publicată la sfârşitul volumului şi bănuiala mi s-a confirmat. Un motiv în plus să mă bucur că – transportaţi de Lamia şi însoţiţi de Petre – am ajuns pe acolo în vara asta.

La Mănăstire ne-am revăzut cu o bună prietenă pentru o dublă aniversare. A fost ziua ei de naştere, dar mai ales a sărbătorit intrarea în al treilea an de când – printr-un coming home – „a văzut lumina cea adevărată” (din romano-catolică a devenit catolică, adică ortodoxă). Tot la Mănăstire am făcut câteva cunoştinţe (Bogdan, Daniel, Dumitru, Iulian, Mircea). Doi dintre ei (Daniel şi Dumitru) m-au convins că n-am tradus în van cărţile lui Franky Schaeffer (Dancing Alone), Carl Carlton (The Way), James Early (From Baptist to Byzantium). Este revigorantă, uimitoare, dezarmantă setea lor de a descoperi – cum se exprima Schaeffer – „credinţa ortodoxă într-o lume a falselor religii”. Călătoria lor spre Biserică este – ei spun asta – un fel de coming home. Alţi doi (Daniel şi Bogdan) ne-au vizitat vreo patru zile. Am revăzut cu ei – adevărate kindred spirits – filme de căpătâi şi filme „de suflet”: Stalker, Andrei Rublyov, Concurs, Pas în doi, Meandre, Imposibila iubire, Sfârşitul nopţii, Singurătatea florilor, Zapping, Get Out, Τι είναι αυτό, Small Pleasures (iar Bogdan, care s-a dovedit un cinefil împătimit, a continuat maratonul de filme, uneori până în zori, cu Monanieba, Natvris Khe, Tini zabutykh predkiv, Skřivánci na niti, Vokzal dlya dvoikh, Ugetsu Monogatari, Requiem for a Dream, Tootsie). Am mers împreună („the more the merrier”) la câteva „magazine de vise” – dintre acelea despre care Nicolae Steinhardt spunea că oferă însăşi reţeta de fericire, pentru că „nu există mai zguduitoare terapeutică (ne cere imposibilul) şi nici medicament mai eficace (ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină)”.

În fine, am ajuns să citesc Sonologia lui Corneliu Cezar. Abordarea sunetelor şi a combinaţiilor dintre ele (sub forma muzicii) este exprimată (şi) prin scurtul comentariu de la nota 18: „…În realitate, demonii n-au dispărut, ci şi-au schimbat doar forma. Au devenit acum puteri psihice inconştiente. Acest proces de resorbţie a mers mână în mână cu o inflaţie crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul al XVI-lea. Afirmaţia după care Renaşterea marchează începutul căderii abrupte, deconcertează şi înfurie deosebit pe omul cantonat în convingerea „progresului” actual, demarând cu aşa-numita Renaştere, continuând cu „Marea” revoluţie franceză, Iluminismul şi toate materialismele, comunismele şi ism-ele care au urmat (şi continuă, pare-se, în creştere).” Corneliu Cezar (unul din compozitorii români contemporani de marcă) deplânge concepţia actuală, după care muzica devine tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar „nota de aport personal devine dominantă”. Este vremea când „singurul zeu posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, „inspiraţia” personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de „exacerbarea demenţei” („superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire”), care însă „ne va arăta – poate – calea ieşirii din ea”.  

Restaurare

Mă urmăreşte relatarea unei femei din documentarul american The Living Matrix. Femeia povesteşte că, pe la 30 de ani, a divorţat de bărbatul ei. Unul din motive era că acesta nu voia copii, în timp ce ea voia. Aşa că s-a mutat din America (unde locuia şi muncea) în Anglia. Şi-a spus aşa: „În doi ani o să-mi găsesc şi ceva de muncă (în alt domeniu, pentru că dorea să o ia de la început şi în acest domeniu) şi-un alt bărbat.” Dar viaţa avea alte planuri cu ea. Află, astfel, că analizele medicale nu i-au ieşit bine. Face nişte investigaţii şi i se spune că are un „pitic” pe creier. Adică o formaţiune tumorală. Se informează mai bine şi constată că din cauza tumorii nu va mai putea avea copii. „Ce ironie! – îşi spune ea. Tocmai acum când îmi doream nebuneşte să am copii!...” Nu acceptă nicio intervenţie chirurgicală (cum fusese sfătuită) şi începe să studieze „medicina alternativă”. Treptat înţelege că gândurile omului îi pecetluiesc sănătatea. Sau boala. Că inima „gândeşte” (de unde şi vorba românească: nu pune la inimă!) chiar înaintea creierului. Că, revenind la povestea ei, a existat cândva o perioadă când – copil fiind – îşi dorea extrem de tare să nu se căsătorească şi să nu aibă copii niciodată. Felul în care o trataseră părinţii, certurile din familie etc. îi pricinuiseră, atunci, o traumă. Pe care a uitat-o şi de care şi-a amintit doar peste ani, când s-a apucat să studieze şi alte modalităţi de vindecare. 

A venit atunci o clipă în care a încetat să se răzvrătească (pe soartă, pe acel „pitic” din creier) şi a început să devină înţelegătoare. Se împăcase cu tumora ei, a ajuns să o considere parte integrantă din ea. Din acel moment şi tumora, povesteşte ea, a început să bată în retragere, iar peste câteva luni, când şi-a repetat analizele, dispăruse cu totul. Nu ne spune dacă şi-a găsit un alt bărbat, dacă a ajuns să fie mamă, dacă este fericită etc. Tâlcul e în altă parte. Orice gând, fie el bun sau rău, ne afectează în moduri nebănuite. De noi depinde să ajungem să dorim să facem pace în „camera dorinţelor”, să luăm aminte la cuvintele pe care le-am pus la inimă. Şi să facem – atunci când este nevoie – cale întoarsă către / cea cel care eram meniţi să fim. Este un alt fel de a vorbi despre metanoie, despre restaurare, despre „devenire întru fiinţă”.  

Lynette

Aflu de o carte despre care nu ştiam nimic: Mărturie pentru cei ce înfruntă boala. Moştenirea lui Lynette de Pr. Luke Veronis (Ed. de Suflet, 2011). O americană (fiică de misionari baptişti) a descoperit Ortodoxia în timp ce activa la o biserică nedenominaţională, unde a predicat Peter Gillquist (un „creştin evanghelic” plin de zel, care i-a studiat pe Sfinţii Părinţi şi a căutat tradiţia sobornicească a Bisericii, găsind-o în cele din urmă în Biserica Ortodoxă). După o perioadă în care a ezitat (crezând că nu este loc pentru activităţi misionare în Biserica Ortodoxă), Lynette este primită, împreună cu soţul ei, în Biserică. Doreşte să fie misionară şi ajunge, împreună cu familia, în Albania. Într-o zi află că are cancer. Mai trăieşte aproximativ douăzeci de luni, pe care alege să le petreacă în Albania, unde va muri şi va fi îngropată. Experienţa ei este analizată şi sintetizată de autorul cărţii pe baza mărturiilor ei, a email-urilor şi a mărturiilor celor care i-au fost apropiaţi.

Lynette Hoppe (┼1960)s-a stins din această lume în anul 2006, cu bucuria cu care se vor fi mutat la cele veşnice doar mucenicii. Experienţa ei este zguduitoare prin tăria de caracter a acestei femei. Adevărata tărie de caracter, căci în lumea de azi – parcă mai mult ca oricând – perspectiva este anapoda: puternici sunt consideraţi nu cei „cu frică de Dumnezeu”, cei care se smeresc şi deprind a vieţui după Rânduială (iar nu după capul lor), ci aceia care – „emancipaţi”, „progresişti”, „iluminaţi” – pretind că le sunt sieşi suficienţi. În momentul în care a aflat că suferă de o formă galopantă şi avansată de cancer, Lynette a înţeles că de abia atunci avea să înceapă să trăiască ceea ce a propovăduit. La fel cum vor fi înţeles cei care L-au descoperit pe Hristos în gulagurile comuniste. Credinţa,  pentru Lynette, a lucrat întru schimbarea (îmbunătăţirea) sufletului ei, ştiind bine că sănătatea trupului nu o va mai putea recăpăta vreodată. Timpul pe care îl va mai avea de trăit a fost pentru ea un „timp al restaurării”, al deosebirii esenţialului de efemer.

Confruntându-se cu năprasnica boală, Lynette a înţeles că nu are timp de pierdut: cei care au „nedreptăţit-o” (sau au hulit) sunt şi ei iubiţi de Dumnezeu. Şi cine poate spune ce evoluţie va avea cel care, la un moment dat, grăieşte cumplite vorbe de ocară? A înţeles mai ales cum să trăiască atunci când, ştia prea bine, mult nu mai avea de trăit. A murit, se spune, cu zâmbetul pe buze (asemenea lui Iacob din Jacob’s Ladder), după chinuri groaznice în care a izbutit, totuşi, să facă linişte în sine.

Enigmatici şi cuminţi

Praznicul Adormirii Maicii Domnului îmi evocă mai ales imagini de tipul celor zugrăvite de Andrei Tarkovski în Oglinda sau de Alexander Sokurov în Mama şi fiul. E în firea omului să simtă o nemăsurată şi de negrăit tandreţe în preajma celei care – vorba lui Blaga, din poemul său, „Leagănul” – i-a legănat „întâiul somn şi, poate, întâiul vis”.

În Oglinda, Tarkovski pare să spună că datoria pe care omul o resimte faţă de cei ce, aşa cum scrie un popular poet (Adrian Păunescu), „enigmatici şi cuminţi, lângă noi se sting şi mor”, este cu neputinţă de plătit îndeajuns. Dintr-o astfel de datorie de a mărturisi dragostea (şi nostalgia) faţă de părinţi şi faţă de casa părintească, de a recupera amintirile uitate ale copilăriei, când totul era încă posibil, s-a născut – mărturiseşte Tarkovski – Oglinda. Un alt poet de peste Prut (Grigore Vieru) îşi mărturisea şi el târzia dragoste de fiu în poemul „Iartă-mă”:

Iartă-mă, ţi-e părul alb, înzăpezit,
Iartă-mă, pe lângă tine eu nu sunt.
Iartă-mă, cu ochii stai mereu la drum,
Iartă-mă, de-atâta timp nu ne văzum.
Rozele nu ţie, mamă, ţi le-am dus,
Pozele nu pe-ale tale-n rămi le-am pus,
Cântece nu pentru tine eu am scris,
Iartă-mă, pe alta o văzui în vis.
Iartă-mă, se duc ţipând cocoarele,
Iartă-mă, asfinte rece soarele,
Iartă-mă, e timpul nu ştiu cum, grăbit,
Iartă-mă, nu îndeajuns eu te-am iubit.

La Sokurov, în Mama şi fiul, o mamă grav bolnavă este purtată de fiu pe ale sale braţe, printre colinele verzi ale unui colţ de Rusie. În icoana ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului, Hristos Îşi ţine în braţe Maica Sfântă (sub forma unui prunc). Reînvie versuri celebre ale unui hit folk din cenaclurile UTC-iste: „Tatăl meu, băiatul meu…mama mea, fetiţa mea.”

Undeva, într-un colţ de memorie, port încă vie şi amintirea relaţiei mamă-fiu din zguduitorul Recviem pentru un vis. Copleşitor, dincolo de stilul Aronofsky – răvăşitor, sofisticat, profund poetic – e sentimentul singurătăţii acelei mame, refugiul ei în emisiuni TV şi reţete de slăbire mincinoase, cu efecte devastatoare. La sfârşitul filmului, după infernul dependenţei progresive de pilule (care-i provoacă mari tulburări în organism şi-i rătăceşte iremediabil minţile) şi de promisiuni deşarte din partea unor şarlatani jurnalişti de televiziune (care-i dau speranţe false  că va ajunge să se bucure de cele 15 minute de celebritate într-o emisiune TV gen „Surprize, surprize”), mama (jucată magistral de Ellen Burstyn) se autosugestionează cu o fărâmă de rai imaginar: pe patul de spital (unde ajunge în urma unui tratament cu electro-şocuri) îşi închipuie că acolo, pe platoul „Surprizelor”, îşi reîntâlneşte fiul (îmbrăcaţi amândoi la patru ace) căruia-i spune: „Oh, Harry…Te iubesc, Harry!” Replica fiului (tot imaginară, pentru că Harry este şi el – pe cealaltă coastă a Americii – într-un alt spital, unde unul din braţe tocmai i-a fost amputat, în urma cangrenelor survenite datorită supradozajului de stupefiante): „Şi eu te iubesc, mamă!”

Asta e în filme sau în literatură. În viaţă, pentru mine, rămâne veşnic replica mamei din Recviem, înainte cu câteva clipe doar de a pleca în lumea umbrelor (via un „purgatoriu” de zece zile petrecut într-o sală de operaţie şi apoi la terapie intensivă). Replica fiului avea să fie rostită, cu întârziere, printre lacrimi către mama sa intrată deja în comă.

Awakening

Amicul Lucian Mircu – aflu de pe Marele ecran, blogul unde publică gânduri, opinii, cronici – a fost fascinat de un (relativ) recent film românesc: Portretul luptătorului la tinereţe. Titlul (câţi ştiu asta?) este o pastişă la adresa unui roman celebru de limbă engleză (un buildungsroman), apărut cu aproape o sută de ani în urmă: A Portrait of the Artist as a Young Man, de James Joyce. Naraţiunea filmului (inspirată, cum se zice la Hollywood, din „fapte reale”) l-a incitat pe Lucian (i-a schimbat, spune el cu un entuziasm contagios, viaţa), care până la întâlnirea cu filmul lui Constantin Popescu jr., a bănuit neamul românesc de laşitate în momentele cruciale din istoria sa („o naţiune de slugi şi vânzători meschini”).

Portretul luptătorului… l-a acaparat pe amicul meu prin „valoarea istorică, emoţională”, iar nu prin calităţile sale „estetice, cinematice”. Înţeleg, cred, foarte bine, „revoluţia” din gândirea lui Lucian. În urmă cu vreo 20 de ani şi eu descopeream – nu printr-un film, ci prin câteva cărţi – câteva nuclee de rezistenţă anticomunistă. De la noi şi din lumea mare: Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), iar mai recent (acum vreo doi ani) am ajuns şi la Soljeniţîn (Arhipelagul Gulag). Şi încă alţii. Nu pot uita nici cruciala întâlnire de pe marele ecran (o, tempora!) cu răscolitoarea Căinţă de Tenghiz Abuladze (şi cu al său final: „Ce drum e acela care nu duce la biserică?”).

Lucian a ajuns astfel să se documenteze serios despre subiectul cu pricina: rezistenţa românească anticomunistă din munţi. A participat chiar la o conferinţă pe această temă („Zilele Rezistenţei Naţionale Anticomuniste”) susţinută la Mănăstirea Sâmbăta. A descoperit, spune el, o altfel de Românie, altfel de români. O observaţie: ţara aceasta pe care cu atâta bucurie a descoperit-o (slavă Domnului!) credea „în Dumnezeu şi în neam”, dar în (sau prin) Biserică, ascultând de rânduielile ei. Îmi amintesc, involuntar, de una din apariţiile TV ale hâtrului Ernest Maftei, supranumit Bădia, care nu era străin de experienţa legionară. Povestea actorul (cu vreo 15 ani în urmă) că mulţi tineri au fost încântaţi de poveştile (auzite de la el şi de la alţii) cu legionari. Actorul a observat că tinerii de azi erau sensibili la „faptele de arme”, „de vitejie” ale bravilor care au înfruntat „puterea populară” instaurată abuziv în 1944 în România. Că erau atraşi de anecdotica mişcării de rezistenţă, însă nu mergeau de loc la biserică. „Mai mergeţi pe la biserică, fraţilor!” a fost, atunci, îndemnul cunoscutului personaj, către junii seduşi de întâmplările minunate ale „fiilor munţilor” care s-au opus terorii. Aceştia din urmă au supravieţuit mai ales prin modul de viaţă liturgic descoperit şi – adesea în cele mai inumane condiţii – aplicat de ei. „Am făcut din celulă chilie” afirmă unul din supravieţuitori, în documentarul Demascarea lui Nicolae Mărgineanu, pe care şi Lucian l-a vizionat recent. „Suferinţa ne-a fost dascăl” – spune altul. Dintr-o dată lucrurile încep să se lămurească. Experienţa le-a fost pecetluită de cel mai mare duşman al vremurilor moderne (în care confortul, comoditatea, interesele materiale sunt aşezate la loc de cinste): suferinţa, tortura, brutalitatea extremă. Şi adaugă, spunând că fără ele, trăirea lor creştină ar fi fost infinit mai slabă. La urma urmei are dreptate. Acolo, în închisorile regimului totalitar din anii 45-64, se putea învăţa – în ore mereu suplimentare de „curs practic” – lecţia iubirii de duşmani, care e piatra de încercare a oricărui se încumetă să-şi poarte crucea şi să-I urmeze Lui. Poate că – deşi, aşa cum remarcă Lucian, nu reiese prea bine din film – Biserica şi ale sale restauratoare ritmuri liturgice sunt forţa care le-a dat un ideal şi personajelor cuprinse în filmul lui Popescu jr. Care – ne spune Ion Gavrilă Ogoranu, autorul cărţii din care s-a inspirat filmul – „nu sunt personaje, dragă cititorule, sunt oameni vii, care au trăit cu adevărat, care au jertfit mult şi care nu mai au pe lumea asta decât cele câteva rânduri scrise în volumul de faţă...”.  Poate că în numele acelui ideal („îndumnezeirea prin har”), izvorât din Biserică, au trăit în izolare cei din cetele de rezistenţă anticomunistă din munţi.

Câteva întrebări se impun: Cât suntem de pregătiţi să primim acest cuvânt, noi cei crescuţi în hibernarea călduţă de după 1965 şi/sau în zăpăcitoarea „tranziţie” spre „pluralism”, „democraţie” şi o societate „tolerantă”, de după 1990? Berdeaiev parcă spunea că e nevoie de un nou Ev Mediu. Oare de ce anume are nevoie lumea de azi ca să se trezească, aşa cum se va fi trezit (oare?) în urma ravagiilor pricinuite de cele două războaie mondiale? Oricum, nu e de dorit a se invoca dezastre şi calamităţi (naturale sau provocate de oameni) în numele „deşteptării omenirii”. Împărăţia cerurilor este înlăuntrul nostru şi acolo se cade – mereu atenţi, la tot şi la toate – s-o căutăm. Lipsa împrejurărilor „prielnice”, a „călăuzelor vrednice” etc. nu sunt decât scuze invocate spre a ne acuza, noi pe noi, de păcatul cumplit al indiferenţei.

Losing his religion

A fost odată ca niciodată…Eram în penultima clasă de liceu, aveam aproape 18 ani şi – recunosc – dintre scriitori (atunci când nu mă gândeam la abisalul univers dostoievskian) mă obseda James Joyce, ale cărui obscure (dar pentru mine încântătoare) opusuri tocmai le citisem: Ulise, Portretul artistului în tinereţe, Oameni din Dublin. În această ordine. Ei bine, într-o zi de sâmbătă a anului 1986 am participat la o „sesiune de comunicări ştiinţifice” cu o lucrare intitulată „Evoluţia personajului la James Joyce”. Titlul mi-a fost propus (alături de alte câteva variante) de un excelent dascăl de limba română (ce fusese şi inspector), pe care însă nu-l aveam profesor la clasă, dar a avut amabilitatea să mă ajute să găsesc un topic pentru lucrarea mea. Era un tip exigent şi drept, la care nu se putea să treci dacă nu citeai (poezii, romane, piese de teatru, critică literară) pe rupte. O, tempora! Seara, ca de obicei, mă uitam la televiziunea iugoslavă. Pe atunci TV Novi Sad transmitea, sâmbăta, un al doilea film pe la ora 23.00. În mintea mea era doar Joyce. Mă gândeam atât de intens la cărţile lui încât ajunsesem să-mi zic aşa: Ce-ar fi să dea sârbi un film după Joyce? Şi filmul de la ora 23.00 începe cu un peisaj din natură (un râu ce curge la vale dintr-un munte), muzică tradiţională irlandeză în fundal, iar pe ecran apare titlul: A Portrait of the Artist As A Young Man. Nu-mi venea să cred ochilor! Vârsta crudă  pe care o aveam atunci mă predispunea la interpretări în cheie „paranormală” a realităţii. Difuzarea acestui film nu doar într-o perioadă, ci chiar în clipa în care mă gândeam la Joyce, mi se părea un „semn”. Unul din multele „semne” ce mi s-au „arătat”şi pe lângă care am trecut poate, prea repede…Recent am regăsit acest film din 1977 în format digital, în luxoasa librărie Cărtureşti de pe bv.  Magheru di Bucureşti. Era alături de o altă ecranizare (tot necinematografică) după Joyce: Ulysses. Descopăr aceste filme şi pe you tube. Nostalgie…

Acum, după (mai bine de) 20 de ani, cu alte „antene”, încă mă mai gândesc la Joyce. La revolta sa pe romano-catolicism (preoţi, biserici etc.) produsă în urma unei fisuri. Pentru că începuse bine (ori ba?), cu lecturi intense din scolastici (Toma d’Aquino la loc de cinste), cu experienţa confesionalului etc. Dar ceva se rupse în el şi nu se mai putea mărturisi şi cumineca („fiindcă şi cuminecătura s-ar putea să fie trupul şi sângele fiului lui Dumnezeu şi nu o fărâmă de pâine”). Şi-a pierdut credinţa (romano-catolică). Şi în cazul lui, cred, a fost o fricţiune fatală cu puritanismul unei societăţi. La fel s-a întâmplat cu Nietzsche sau Ingmar Bergman, care au fost terorizaţi, în familie, de rigorismul patern al unui tată pastor (luteran). Spre deosebire de preotul (romano-catolic) de ţară al lui Bernanos (şi Bresson, în film: Jurnalul unui preot de ţară), spre deosebire de Nazarin al lui Buñuel, Joyce s-a autoexilat nu numai geografic, dar şi spiritual. Când un amic îl chestionează: „Aşadar, nu intenţionezi să devii protestant?”, Stephen Daedalus (alter ego-ul lui Joyce din Portret şi Ulise) răspunde: „Am spus c-am pierdut credinţa, nu că am pierdut respectul faţă de mine însumi. Ce fel de eliberare ar fi aceea, să părăseşti o absurditate logică şi coerentă ca să îmbrăţişezi una nelogică şi incoerentă? … N-am să slujesc ceva în care nu mai cred – fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea – şi-am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă pe cât de liber şi pe cât de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singurele arme pe care îmi îngădui să le folosesc – tăcerea, exilul şi viclenia.” Rebelul Joyce  continuă să pluseze: „Nu mă tem a fi singur sau a fi respins de dragul altuia sau a părăsi orice va trebui să părăsesc. Şi nu mă sperie să fac o greşeală mare, o greşeală de-o viaţă, poate chiar cât veşnicia de mare.” Vorbele sentenţioase ale celui care avea să dea lumii două şarade geniale (Ulysses, Finnegan’s Wake) îmi par, acum, că risipesc doar amăgitoare sclipiri luciferice…

Seduction

Pe platoul TVR, în luna februarie a.c., amfitrionul emisiunii „Dialog spiritual”, prof. univ. Claudiu Arieşan a vorbit aşa despre oamenii de film (actori, regizori, compozitori, directori de imagine etc.) despre care am scris în Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc: „Oameni pe care în primul rând Marian  îi iubeşte cu adevărat, îi venerează la un mod strict cultural, fără să-i adore, văzându-le şi slăbiciunile şi alunecările, dar în umanitatea lor îi propune – şi-i propune – ca modele de interpretare culturală.” Cu o precizare: că drumul până la iubire şi „venerare în sens cultural” a trecut printr-o fază de „adorare”. Acum, detaşat, înţeleg că – inconştient – căutam şi iubeam la ei (în opera lor) ceea ce preţuiesc şi acum la filmele lor – acele „frumuseţi uitate”, majoritatea făurite în condiţii de dictatură (înainte de 1990): aspiraţia spre absolut. Deh, erau vremuri pe când corectitudinea politică („toleranţa”, negarea nătângă şi ilogică a existenţei unui adevăr absolut etc.) nu era dezideratul suprem. De aceea absolutul încă mai putea să fascineze, să seducă artistul.

*** 

O altă seducţie, din acei ani: tele play-ul pe care-l descopăr pe you tube, filmul englez Little Lord Faunterloy. A rulat şi în cinematografele româneşti în vara anului 1984, cu titlul Micul lord. O melodramă pe o temă nobilă: reîntregirea familiei. Un tânăr lord (care-şi descoperă „sângele albastru”, copil fiind, şi se mută din America în Anglia) reuşeşte să-l împace pe bunicul englez (ursuz şi mândru de condiţia sa nobilă) cu mama sa americană (de condiţie socială umilă, dar demnă). Interpretul principal – un copil teribili în anii aceia: Ricky Schroder, figură cunoscută dintr-un blockbuster difuzat şi el pe ecranele româneşti (The Champ sau Campionul de Franco Zefirelli, cu Jon Voight şi Faye Dunaway) – este secondat de Alec Guiness (l-a jucat pe Obi-Wan Kenobi în Star Wars). Nu ştiam eu că abia peste 27 de ani aveam să aflu, la mama, pacea din finalul acestui film care – mărturisesc – m-a sedus. Şi nu ştiam, desigur, că această pace îi va fi – minunatul, sublimul – cântec de lebădă…

Printre stele

Am tradus în româneşte un documentar: The Living Matrix. Poveşti de vindecare miraculoasă şi teorii ştiinţifice revoluţionare. Organismul conţine în sine leacuri pentru cele mai teribile boli, iar intervenţiile chirurgicale sunt agresiuni asupra corpului uman. Şi încă ceva: inima omului are raţiune şi, înaintea creierului, primeşte informaţii care se depozitează apoi în subconştientul uman (explorat de Tarkovski în Solaris şi Călăuza), unde zac şi lucrează tot felul de excrescenţe, tumori etc. Cum ar veni: propriile gânduri (sau vorbe puse „la inimă”) sunt pricina bolilor pe care le dobândim. Şi, printr-o condiţionare inversă, tot gândurile noastre ne vindecă, prin autosugestie (metoda placebo), atunci când ajungem să facem pace în noi, să oprim furtunile care ne răscolesc sufletul. Oricum, merită încercat, indiferent de rezultatul final.

Fără să ştie de toate astea, mama, în ceasul din urmă, a izbutit. Aşa a plecat spre sala de operaţie (ca apoi să treacă printr-un „purgatoriu” post-chirurgical de nouă zile): împăcată, fără balast resentimentar. Ascult, acum când scriu, un remix dance al celebrei teme muzicale din Siberiada (compozitor: Eduard Artemiev) şi sunetele electronice produse de trupa PPK la sfârşit de mileniu doi mă iau cu ele într-o nostalgică expediţie fantastică. Acolo, în zări nevăzute, printre stele, va fi odihnind acum sufletul mamei mele, al bunei mele mame…

Despre PSEUDOKINEMATIKOS - un "Dialog spiritual" @ TVR Timisoara

Pe 2 februarie 2011 (ziua când, în 1882, se năştea scriitorul-vrăjitor, James Joyce) am fost invitat de dl. prof. univ. Claudiu Arieşan la TVR Timişoara. Am participat la un Dialog spiritual despre cartea pe care am scris-o (iar librăria Cărtureşti mi-o lansase cu numai două zile în urmă, pe 31 ianuarie), despre cinematograful românesc. 

Interviul aici.

Homework

Există, în manualul de engleză English News and Views, adresat elevilor de liceu (clasa a XI-a) şi apărut la Oxford University Press (prima ediţie: 1998), următorul text: „What Values Are Left?”. El figurează ca un fel de coda pentru capitolul „Changing Realities”. Aşadar: Ce valori au mai rămas oamenilor? Sau, cum ar spune un menestrel rock din veacul XX, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni…” In nuce: Prea puţin ştiau Darwin, Marx şi Freud (şi, am putea adăuga, Nietzsche) ce revoluţie intelectuală şi morală aveau să declanşeze ideile lor. Dar chiar şi acum, după aproape două sute de ani, suntem oare conştienţi de colosala influenţa a gândirii acestor oameni asupra noastră (supravieţuirea celor puternici, „dreptatea socială”, subconştientul ca depozitar al vieţii reale al omului)? Halal lume nouă, adaugă autorul textului.

Am postat pe facebook un comentariu la Călăuza lui Andrei Tarkovski. Cineva, unul din prietenii virtuali, a venit cu primul feed-back: „Un film genial.” Am încercat să-i răspund, arătând că nu termenul „genial” este cel mai potrivit (geniali sunt artişti ca Tarantino, de exemplu) în acest caz, ci „profetic”. Am argumentat că un astfel de film (ca si celelalte filme ale lui Tarkovski) ne pregăteşte – dacă îl privim cu atenţie, cu ochiul curat – nu pentru o altă vizionare de film(e), ci pentru taina Mărturisirii, pentru Biserică – ambele atât de proscrise în „minunata lume nouă”. Dar e nevoie să vezi Călăuza dincolo de „stil”, de anecdota S.F., de pledoaria de tip ecologic etc. Miracolul întâlnirii cu Dumnezeu, vine replica persoanei ce consideră filmul genial, nu este legat de un loc creat de oameni (biserica, desigur). „Călăuza ne arată drumul credinţei (un drum anevoios, greu, către locuinţa sufletului) pe care însă mulţi l-au găsit în afara bisericii” (adică „dincolo de ziduri, convenţii, dogme”, unde „nu sunt preoţi, nici ipocrizie”). Corolar: „Călăuza ne deschide ochii spre drumul Mântuirii, un drum pe care Biserica este doar un popas”. Dar interpretat astfel, filmul lui Tarkovski este sărăcit de însăşi esenţa sa, căci drumul spre mântuire – ne arată el, în spiritul Tradiţiei Patristice – trece prin Biserică. Sau ce a mai rămas din ea după furtunile iscate de gândirea lui Darwin, Marx, Freud & co.. De fapt, ce vedem în Călăuza e acest „rest” al Bisericii: nişte pereţi decrepiţi cu pardoseala inundată de ape, vecinătatea unor dune de nisip şi multe semne ale apusei civilizaţii creştine. „Tensiunea” filmului e dată însă de refuzul Profesorului şi Scriitorului de a trece pragul Camerei Dorinţelor (organul credinţei li s-a atrofiat) contrabalansat de strădaniile Călăuzei de a aduce cât mai mulţi oameni pe „calea îngustă” a Fericirii (desăvârşirea). De a-i aduce până în prag. Apoi fiecare îşi vede mai departe de lucrarea „devenirii întru fiinţă” sau a „încremenirii în proiect”.  

Un alt comentator consideră că în întreg filmul lui Tarkovski transpare eşecul. Eşecul societăţii de a pătrunde în „Zonă”, eşecul de a bloca accesul celor care doresc să pătrundă în călătoria iniţiatică de acolo. Eşecul călătorului sau al căutătorului – fie el artist, om de ştiinţă, preot, călăuză, iubit, tovarăş de viaţă. Sentinţa sa e fermă: „Nu există nimic divin acolo, după cum nu există nimic care să se opună divinului. Ea există pur şi simplu, nici urâtă nici mirifică, iar toate fantasmele îşi au originea în teama şi neîncrederea în sine a personajelor.” Cu alte cuvinte: zidurile, convenţiile şi dogmele care ne ajută, ne ghidează în calea noastră  spre mântuire, sunt în Călăuza creaţii ale propriilor noastre minţi, ca un fel de jaloane sau „bile albe”, expresii ale incapacităţii noastre (genetice?) de a fi in contact cu noi înşine, de a ne accepta aşa cum suntem, de a trăi în conformitate cu credinţele noastre cele mai lăuntrice. Peste toate, adaugă el., Călăuza vorbeşte despre „eşecul altarului” în sine, care „nu a reuşit niciodată să mântuiască pe nimeni” pentru că „cei ce ajung acolo nu doresc cu adevărat mântuirea, ci îmbogăţire rapidă sau altceva”, iar „conştientizarea acestui fapt le-a zburat creierii”. Nimic nu se schimbă în viaţa personajelor din acest film. În concluzie: omul nu reuşeşte să (se) comunice, maimuţa da. Adevărat, dar care om şi care comunicare?  

Valorile rămase omului, în acest început de veac XXI? Una singură: umanismul (trăiască Leonardo cu al său om înscris în cerc!). Valorile pe care mizează Călăuza lui Tarkovski? Credinţa, nădejdea, iubirea. Şi, ca bonus, o imensă nostalgie după pierdutele ritmuri liturgice – pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. Avem de ales între două forme de nebunie: a „supraomului” de tip nietzschean şi a „idiotului” (nebunul întru Hristos). Pentru că nu este distracţie, ci predică-profeţie, Călăuza este un film cu temă (de casă): fiecare spectator este chemat să reflecteze la diferitele modalităţi de angajare în călătoria prin zona numită viaţă.

Home, sweet home

Ne-am întors acasă puţin mai repede (cu câteva zile). Numai bine am prins praznicul Schimbării la Faţă în bisericuţa de la Poliţie – acasă, cum ar veni.

Poate că zicala Home, sweet home păstrează (involuntar) ceva din energia taborică. Poate că asta au vrut să spună cei trei Apostoli acolo, când au cugetat: „Bine este ca noi să fim aici” pentru că „veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3). Poate că l-a asta s-a gândit şi Călăuza lui Tarkovski atunci când, în pragul „camerei miracolelor” spune că şi-ar dori să se mute acolo cu soţia lui şi cu fetiţa lor infirmă: „Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!” Şi încă ceva: poate că – asemenea Scriitorului şi Profesorului din Călăuza / Stalker – omul certat cu Biserica şi rânduielile Ei, cu preoţii (grosso modo) pe care-i condamnă pentru nevrednicia lor (ba unul face trafic cu ţigări, ba altul e „imoral”, ba toţi sunt lacomi de bani şi nu educă poporul în spiritul respectului pentru aproapele, ba – mereu grosso modo – niciunul nu este „politically correct” şi nu se implică în „acţiuni sociale” etc.), nu a descoperit încă frumuseţea luminii taborice din ritmurile liturgice ale Bisericii. Nu a descoperit, pentru sine, o oază de frumuseţe liturgică, un duhovnic care să-i neteze calea spre unirea – tainică, sacramentală – cu Hristos, o biserică unde să poată spune că a ajuns la liman, că a ajuns acasă. Şi nici nu are cum să descopere toate acestea câtă vreme inima (iar unde se află inima, este şi comoara) îi este  iluminată – vorba lui Constantin Noica – de radicalismul iconoclast şi puritan (cristalofil, ar spune Steinhardt) al iluminiştilor. În numele acestei ideologii (pseudo-religii) nu ajungem să salvăm pruncul din copaie şi-l lepădăm împreună cu apa sa murdară.

Dar să nu deznădăjduim şi să nu ne smintim: lumina liturgică aşteaptă ca omul să-şi cureţe ochiul interior pentru a o contempla, pentru a o apropia, pentru a se împărtăşi cu ea. Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă.

Taxi driver

Flashback: Schitul Darvari din centrul Bucureştilor – o oază de linişte, de splendoare iconografică (iconostasul bisericii şi al paraclisului, dar şi fresca). În mijlocul acelei oaze, două nedumeriri. Mai întâi, „icoana făcătoare de minuni” cu Maica Domnului şi Pruncul Iisus, care nu este decât un tablou religios cu puternice tuşe pietiste. Apoi, reprezentările cu Dumnezeu-Tatăl, „Cel Vechi de Zile” (Facerea lumii, Alungarea din rai a lui Adam şi a Evei etc.) Căruia nu poţi să-I vezi chipul fără a muri numaidecât. După vizita la schit, o altă vizită de neuitat, acasă la tatăl Lamiei: nonagenarul actor care-l interpreta, în 1976, pe trufaşul (dar „recuperatul”) doctor Pavel, personajul principal din Singurătatea florilor.

Cred că motivul pentru care Singurătatea florilor se reţine este că personajele nu vorbesc „de capul lor”. Au mereu un „volant”, caută – fiecare în felul său – o „îndreptare”, o mai bună aşezare în raport cu personajul principal. Singurul care vorbeşte „de capul său” e doctorul Pavel, cel care – în film – are o zi grea şi „nu este nici obişnuit, nici pregătit pentru zile grele”. Întreaga poveste se derulează, aici, în jurul unui „ca şi cum”. Toţi se poartă cu el, chiar şi atunci când îl tratează cu asprime, ca şi cum l-ar iubi. Întâlnirile sale (cu un fost prieten din tinereţe, cu fosta soţie şi cu fiica lor, cu un fost elev, cu fratele său) din această zi revelatoare sunt tot atâtea „bătălii”. Există, în Singurătatea florilor, o singură întâlnire care nu este o „bătălie”, ci o informală şedinţă de psihoterapie. „Artizanul” ei: un şofer de taxi neobişnuit de sfătos (Toma Caragiu). Neobişnuită este şi răbdarea sa, ştiinţa de a asculta, de a înţelege şi de a-şi iubi (în absenţa oricăror motive) aproapele. Iar aproapele său este, vreme de câteva curse cu taxiul, acest doctor neîmpăcat cu sine (şi cu lumea) ce încearcă să dăruiască, fără succes, un buchet de flori prietenilor, rudelor apropiate sau unor cunoştinţe de ocazie (Radu Beligan). Nimeni nu vrea să i le primească pentru că, venind din partea lui, sunt ca de plastic.

Surprinzătoare, în Singurătatea florilor, este nu purtarea ursuză şi acră a doctorului, ci bunătatea şi înţelepciunea duhovnicească a şoferului de taxi. Neghiobiei şi egoismului li se răspunde cu înţelegere şi blândeţe. Tot dialogul „maieutic” din acest road movie nu este altceva decât o ruşinare restauratoare a celui care se crede autosuficient, care „jigneşte pe cei din jur şi atunci când tace”, dar va înţelege până la urmă cuvântul „duhovnicului” său: fericirea omului se află atunci când ştii să legi, armonios, toate aspectele vieţii. Doctorul Pavel, ajutat de un sfătos taxi driver, trece peste etapa remuşcării sterile (şi nerodnice), deprinzând treptat calea metanoiei. Înţelege, la final, că „atunci când nu merge ceva în urmă, nu e bine să o iei prea repede înainte”.

Zona

De la Iisus Hristos zicere: „Tot ceea ce veţi cere cu credinţă veţi primi.” Nota bene: cu credinţă. Călăuza lui Tarkovski, un fel de „nebun întru Hristos”, duce curioşii (ori nevoiaşii) înspre „zona” în care – se spune – se împlinesc toate cele cerute, în taină, cu credinţă. Cu dreaptă (lucrătoare, ziditoare, restauratoare) credinţă.

Călăuza este (şi) un fel de reeditare a poveştii din Solaris, realizat de regizor cu vreo şapte ani în urmă. Nu este vorba de nimic misticoid în apologurile tarkovskiene. Minunea (miracolul) nu exclude şi nu anulează aportul raţiunii – dimpotrivă. Atâta doar că raţiunea trebuie să fie îmbisericită (iar nu autosuficientă). Minunea se petrece doar dacă omul îşi curăţeşte în prealabil inima, ochiul, simţurile, ca să o poată recunoaşte. În plus, ni se spune că „totul depinde de noi, nu de Zonă”.  Minunea, aşadar, este o „împreună lucrare”, o „co-laborare”. La fel ca Rugăciunea. Dar cum să înţeleagă asta Profesorul şi Scriitorul, care pătrund în „zonă” cu „gânduri necurate”? Unul vine din dorinţa de a o arunca în aer (la fel cum ştiinţa modernă este predispusă la eradicarea oricărei forme de transcendent, de mister, „ce nu poate aduce fericire nimănui”), altul din plictiseală, dintr-o curiozitate vicleană, înecată în trufie luciferică. Niciunul din ei nu trece „pragul” din „ultima cameră”. Niciunul nu este pregătit să se mărturisească. Fiecare este gata oricând să-l „spovedească” (blameze, clevetească, anuleze) pe celălalt. Amândoi îl dispreţuiesc pe cel care, altruist, le oferă şansa de a ajunge la „făptura cea nouă”. La întoarcerea din „zonă”, Profesorul şi Scriitorul rămân în picioare, la un bar, cu câte o votcă în faţă. Nu spun nimic. Cu ochii goi privesc înspre a treia „persoană” a „treimii”, care se reîntoarce acasă, împreună cu femeia sa, cu fetiţa lor invalidă (o „pedeapsă a Zonei”, zice unul din ei) şi cu un câine pe care l-a întâlnit în „zonă”.

Călăuza lui Tarkovski este, poate, cel mai frumos poem-apolog (apofatic, încifrat, subtil) dedicat Bisericii şi (aparent) apusei civilizaţii liturgice. Căinţa lui Abuladze, realizat cinci ani mai târziu, îşi dezvăluie (însă pe şleau, explicit) mesajul şi „codul” secret: „Ce drum e acela care nu duce la Biserică?” Şi unul, şi celălalt sunt filme-icoană prin aceea că trimit privitorul (atent şi treaz, care şi-a pregătit, în prealabil, antenele potrivite de recepţie) nu atât la un alt film, ori la cinema în general, cât la Biserică.

Slavă!

Green City este amplasat puţin mai la miazăzi de comuna Jilava – actualul sediu al ANF (Arhiva Naţională de Filme), cândva locul unde se afla una din cele mai înspăimântătoare închisori din România. Cu 50-60 de ani în urmă în astfel de temniţe se căleau (se lămureau) spirite precum cele ale lui Nicolae Steinhardt, Constantin Noica sau Nicolae Mărgineanu (psihologul). Unii, pe aceeaşi lungime de undă cu Alexandr Soljeniţân, ajungeau să spună: „Binecuvântată fii, închisoare!” Alţii rămâneau (cel puţin) la fel de acri, de orbi şi de indiferenţi (faţă de frumuseţea nevăzută a lumii) chiar şi atunci când se mutau dintr-o închisoare mai mică (Jilava, Gherla, Sighet etc.) într-una mai mare (întreaga ţară şi, în general, întreg blocul sovietic).

Azi, în împrejurimile pădurii de la Jilava se construieşte un elegant cartier de vile semidetached, cu hipermarket, grădiniţă, restaurant, sală de sport, spaţii de joacă pentru copii etc. Departe de mulţimea dezlănţuită (the madding crowd), de zgomotul şi furia Bucureştilor, Green City este o oază pe care am poposit şi noi, răspunzând chemării celor care aveau să ne fie excelenţi amfitrioni: Nae Lili, Diana.   

***    

Găsesc pe un site care se numeşte „Orthodox Christian Faith” un citat din Iaroslav Pelikan: „Dacă Hristos a înviat, nimic altceva nu mai contează. Dacă Hristos n-a înviat, nimic altceva numai contează.” Câteva încercări prin care tocmai am trecut (datorită unei insuficiente agerimi a gândului) mă îndeamnă să spun aşa: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” De fapt – nu se poate să fie altfel! – toate au un sens şi o cauză. Nu e loc şi vreme de ezitări, de poticneli. Un gând aiurea, o vorbă la nimereală, o faptă necugetată, indiferenţa de o clipă sau de mai multe atrag după sine noianul de provocări, de-a dreapta sau de-a stânga, care sunt trepte spre lămurire, până la urmă. Iar lămurirea înseamnă bucurie şi fericire. De nepus în cuvinte, mai ales atunci când omul nu mai vrea să ştie nimic despre rădăcinile vorbelor sale scrise ori nescrise. Pentru că bucuria, care este comuniune (ce detestat este acest cuvânt în vremurile noastre individualiste), iar nu petrecere egoistă cu sinele absolutizat la rang de zeu suprem, nu se poate „traduce”, „explica”, „implementa” în sufletul altuia. O ai, într-o măsură mai mare sau mai mică. Sau nu o ai şi trăieşti sub semnul unui presupus „belstem”. Aşa să fie oare? Poţi alege, ca om, dacă eşti „blestemat” sau „binecuvântat”? Răspunsul (un posibil răspuns, mai sunt poate şi altele) îl oferă tot Tarkovski, (şi) în Călăuza. Călăuza, cel care nu s-a sfiit să arunce mărgăritare pe porci dar nici să apere cu îndârjire Zona cea făcătoare de minuni (în funcţie de adecvata raportare a omului la ea), a ales: „Eu mă mulţumesc cu ceea ce am.” La fel şi vanitosul Scriitor: „Pentru ce să mă umilesc, să mă rog? Mai bine mă alcoolizez în căsuţa mea împuţită.”

P.S. Apropo de porci (real swine). Astăzi, Biserica prăznuieşte pe Sfinţii şapte Mucenici Macabei şi pe maica lor, Solomoni. Cei şapte copii au pierit, unul după altul, sub ochii maicii lor pentru refuzul de a se spurca – ea şi fiii ei – mâncând carne de porc (pe atunci socotit „animal necurat”), la îndemnul cuceritorilor străini. La urmă, aceştia au ucis-o şi pe ea, tăind-o în bucăţi.  

La aniversară

Biserica Sf. Gheorghe din centrul Bucureştiului: frescă proaspătă (realizată în urmă cu câţiva ani) şi un pangar dintr-ul cu totul alt „film”. Nu altfel stau lucrurile în biserica mănăstirii Radu Vodă. Ne e dor de biserica Grigore Palama...După turul bisericilor ne-am oprit (noi patru, Lamia, Petre, Dan şi Marius) pe o terasă în Lipscani. Apoi am schimbat-o pe un loc mai select: eleganta terasă în aer liber de la Curtea Domnească. Toată larma şi vânzoleala au rămas pe străduţele Lipscanilor. Am rămas acolo până pe la miezul nopţii, bucurându-ne de oaza de linişte şi verdeaţă pregătită de gospodarii acelui local. Şi am închinat un pahar de bucurie în cinstea celor zece ani trecuţi de la cununia noastră într-un sătuc pe malul lacului Surduc. Dintre cei prezenţi atunci acolo (când a trecut vremea?) era cu noi doar Dan. Am început să spun invitaţilor noştri motivul pentru care ne-am adunat, iar Theodor mi-a luat vorba din gură şi a săvârşit comunicarea într-un fel care ne-a emoţionat pe toţi, mai ales pe Lamia. Pe Ioan abia într-un târziu am reuşit să-l adorm. L-am luat brusc de lângă marsupiul maică-sii şi a urlat ca din gaură de şarpe până am ajuns pe „bulevard”. S-a potolit subit când a dat de forfota străduţelor ticsite de muşterii, de coveruri live după cunoscute hit-uri pop-rock. L-am readus printre noi şi a adormit când l-am pus în cărucior.

P.S. Monahul, prin telefon, ne-a urat să apucăm să ne vedem strănepoţii.