ZFANG 2012

Pentru mulţi dintre noi a fost nevoie de un hit multipremiat ca The Artist să înţelegem că filmul, ca să existe, nu are nevoie neapărat de culoare, de sunet Dolby, de efecte 3D sau de „vorbire”. Într-un repertoriu cinematografic adus mult prea „la zi”, cu filme recente şi foarte recente, musai americane şi (măcar de-ar fi aşa) musai de entertainment, iniţiatorii festivalului CineCultura (Andreea şi Peter Erli), împreună cu Lucian Mircu şi colegii săi de la Marele Ecran propun timişorenilor o scurtă retrospectivă a cinematografului expresionist german (Tabu şi Faust de Friedrich Wilhelm Murnau, „M” de Fritz Lang), un film de animaţie (Die Abenteuer des Prinzen Achmed / Aventurile prinţului Ahmed de Lotte Reiniger) din aceeaşi perioadă şi un film-cult (parţial color) de la sfârşitul anilor 80 (Der Himmel über Berlin / Cerul deasupra Berlinului de Wim Wenders). Evenimentul se intitlează ZFANG (Zilele Filmului Alb-Negru German) şi se desfăşoară la Timişoara, în sala Filarmonicii „Banatul” şi în Aula BCUT, după programul prezentat mai jos.

Tabu (Friedrich Murnau, 1931) europenizează obiceiul polinezian al tabu-ului. Iniţial conceput împreună cu Robert Flaherty (Nanuk eschimosul), filmul lui Murnau impresionează prin valoarea plastică şi simbolică a obiectelor, prin contrastul puternic dintre destin şi splendoarea naturii. Loc: Filarmonica „Banatul” (sala „Capitol”). Dată: 20 mai. Proiecţia este însoţită de acompaniamentul live asigurat de Ansamblul Contraste de muzică contemporană din Timişoara (Sorin Petrescu – pian; Doru Roman – percuţie; Ion Bogdan Ştefănescu – flaut; Dorin Cuibariu – saxofon, clarinet). Muzica (orchestrată de Sorin Petrescu) este scrisă special pentru acest film de Violeta Dinescu. Ora începerii proiecţiei: 19.00.

„M” (Friz Lang, 1931) este primul film sonor al lui Lang (Nibenlungii, Metropolis). Un oraş terorizat de un ucigaş de copii caută, descoperă şi pedepseşte criminalul. În aparenţă doar o formă de psihoză individuală, crima – dat fiind contextul politic al Germaniei prenaziste în care este făcut filmul – are evidente conotaţii politice. Într-un astfel de climat politic extrem de favorabil organizării lumii interlope, atât crima individuală, cât şi genocidul devin posibile. Loc: Aula BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timişoara). Dată: 21 mai. Ora începerii proiecţiei: 19.00.

Faust (Friedrich Murnau, 1926), deşi mai puţin cunoscut ca Nosferatu sau Ultimuldintre oameni, este poate capodopera lui Murnau. Inspirat din mitul faustic (prelucrat de Goethe, Marlowe), filmul are forţă plastică neobişnuită, ce aminteşte de pictura lui Peter Breughel. Loc: Aula BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timişoara). Dată: 22 mai. Ora începerii proiecţiei: 19.00.

Der Himmel über Berlin / Cerul deasupra Berlinului (Wim Wenders, 1987) este dedicat „tuturor îngerilor de odinioară şi îndeosebi lui Yasujiro [Ozu], François [Truffaut] şi Andrei [Tarkovski]”. Un înger îndrăgostit de o trapezistă renuţă pentru ea la nemurire şi alege să devină om. Conceput în mare parte în alb-negru, filmul capătă culoare pe măsură ce îngerul se umanizează şi percepe lumea în toată bogăţia ei de culori. Premiu pentru regie la Cannes. Loc: Aula BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timişoara). Dată: 23 mai. Ora începerii proiecţiei: 19.00.

Die Abenteuer des Prinzen Achmed / Aventurile prinţului Ahmed (Lotte Reinigen, 1926) este cel mai vechi desen animat de lung-metraj (alte două producţii anterioare argentiniene s-au pierdut). Personajele – inspirate din 1001 nopţi – sunt create din bucăţi de carton decupat îmbinate cu sârmă subţire. Mişcările lor sunt incredibil de detaliate şi există chiar mai multe versiuni ale aceluiaşi personaj. Loc: Aula BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timişoara). Dată: 24 mai. Filmul este acompaniat live de formația timişoreană Makunouchi Bento, care a compus coloana sonoră special pentru proiecţia din această seară. Ora începerii proiecţiei: 19.00.

Intrarea este liberă doar la filmele proiectate în 21, 22, 23 şi 24 mai în Aula BCUT. Pentru proiecţia de la Filarmonica „Banatul” din 20 mai intrarea se face pe bază de bilet (informaţii la casieria Filarmonicii).

Sonologia, de Corneliu Cezar

sursa: Hyperliteratura
titlu: Tratat de sonologie. Spre o hermeneutică a muzicii
autor: Corneliu Cezar
editura: Anastasia, 2003
număr de pagini: 320

Există oare o cheie de acces la universul muzicii contemporane? Dar o „cruce” a universului artistic modern – căci despre asta e vorba? 

Sinopsis:
Pentru compozitorul Corneliu Cezar (1937 – 1997), demonii sunt mereu cu noi. Nu dispar cu totul, ci se transformă, iar în vremurile moderne au devenit „puteri psihice inconştiente”. Procesul metamorfozării de acum a demonilor „a mers mână în mână cu o inflaţie crescândă a eu-lui, care s-a făcut simţită destul de clar cam de prin secolul al XVI-lea”.

Muzica – adevărat „limbaj universal” – este „aidoma sufletului” (Pavlov), „cântecul de lebădă al oricărei culturi” (Nietzsche), „spirit care are nevoie de ritm, materie care se poate lipsi de spaţiu” (Heine), „însăşi poezia” (Vecchi), „limba pasiunii” (Wagner), „migraţia sufletului prin sunet” (Proust), „poezie a aerului” (Jean Paul), „domeniul demonilor, artă creştină la modul negativ” (Thomas Mann), „după tăcere, este singura artă ce se poate apropia de exprimarea a ceea ce este inexprimabil” (Huxley).
Dacă omul convins de „progresul” actual vede în perioada ce a premers Renaşterii (şi „Marii” Revoluţii Franceze, Iluminismului, materialismului, comunismului etc.) un „ev întunecat şi barbar”, Corneliu Cezar se numără printre cei ce văd în Renaştere „începutul căderii abrupte”.
Pentru el, muzica a devenit tot mai mult o profesiune a „invenţiei în expansiune”, iar nota de „aport personal” tinde să fie dominantă.
Am ajuns vremurile când „singurul zeu posibil rămâne artistul însuşi, singurele muze sunt dispoziţia de moment, ”inspiraţia personală şi munca”. Astfel, „muzica nu mai are voie să semene cu ea însăşi, ci trebuie de fiecare dată să fie alta, de la un compozitor la altul, ba chiar de la o etapă de viaţă la alta a compozitorului”. Sunt vremuri definite de „exacerbarea demenţei” – „superba strălucire a spiritului omenesc actual, pornit de unul singur – şi-n necunoştinţă de sine – spre desăvârşire”.
Poate că adevărata antonimie – arată Cezar – nu trebuie socotită între muzica preclasică, clasică, romantică etc. şi cea modernă, ci între muzica străbătută de tirania „demenţei” şi muzica scrisă de artistul care e gata să i se jertfească, să-i slujească.

Carpe diem - Hadersfild (2007)

Un orăşel oarecare din Serbia, la începutul mileniului trei. O atmosferă desprinsă parcă din Trainspotting: suburbii mizere, interioare dezolante în apartamente unde vieţuiesc  (vegetează, mai corect) nişte pierde-vară.

Raşa este un loser dependent de tutun, alcool şi droguri. Şi-a pierdut nu doar iubita (pe care nu poate s-o uite), ci şi credinţa. Nu doar în sine, ci şi în părinţi şi în semeni şi, în general, în neamul său. Nu mai crede nici în poezia pe care, până în momentul declic-ului, o slujea devotat. „Poezia a murit” – afirmă el într-o emisiune radiofonică pe teme de literatură. „Când a murit şi unde e îngropată?” îi răspunde retoric invitatul emisiunii, un scriitor mai vârstnic care, spre deosebire de el, nu crede că „totul s-a dus dracului”, că „totul e ideologizat”. Îi reproşează atunci că nu înţelege un fapt evident: Bizanţul i-a distrus pe slavi. Tema îl preocupă de mult. Voia să scrie o carte despre căderea civilizaţiei slave, despre cum slavii nu şi-au păstrat zeităţile precreştine. Îşi găsise chiar un editor interesat de subiect, dar lenea l-a astenizat.

Raşa este vizitat de doi foşti colegi de liceu, bine ancoraţi în business (unul în oraşul englez Huddersfield, altul în Serbia), prilej cu care aceştia fac cunoştinţă cu tatăl lui (părăsit de nevastă, şomer, tocmai întors acasă de la dezalcoolizare) care zilnic vinde câte ceva din apartament (ba uşa de la baie, ba televizorul) ca să facă un ban de buzunar. O întâlnesc şi pe Milla (o adolescentă rebelă), mai tânăra iubită a lui Raşa, faţă de care – spune el – nu e decât un „Pygmalion porno”. Câteva trimiteri la Ultimo tango a Parigi, dar accentul cade pe latura existenţistă a personajelor, nu pe „cunoaşterea carnală”.

Întreg filmul este transfigurat de privirea ascetică a lui Ivan, un tânăr de 33 de ani ce locuieşte cu un etaj mai jos. Fost sportiv, fost yoghin, Ivan s-a confruntat cu o serie de tulburări psihice şi a făcut parte din diverse grupări oculte. Pentru toţi, e un idiot, căci nebunia sa, diferită de a lor, e ciudată şi de neînţeles. Găsim în el ecouri din Domenico, matematicianul ratat din Nostalghia lui Tarkovski, care se întreba retoric: „Ce lume e aceea în care un nebun a ajuns să-i înveţe pe oameni cum să trăiască?” Şi, botezat fiind (la vârsta 30 de ani) în Biserica Ortodoxă, Ivan citează din Sfinţii Părinţi (Antonie cel Mare, Nil Sorski) care, prin scrierile lor, îl ajută să-şi „vină în fire”. Vorbeşte despre „gândurile răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava deşartă, pofta nestăpânită), Ziua Judecăţii, modalităţile prin care se produce „pactul” omului cu gândurile viclene şi importanţa de a trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Dar chiar aşa trăiesc personajele din Hadersfild. Un hedonism mai degrabă morbid îi stăpâneşte pe toţi, însă plastica filmului nu este nicio clipă naturalistă, demonstrativă, voyeuristă (degenerarea este reprezentată doar la nivel verbal). Fiecare trăieşte clipa, dar – spre deosebire de Ivan – fără gândul la „lucrurile de pe urmă”. Năravul risipirii le-a devenit a doua fire şi, citează Ivan din Nil Sorski, „ajuns în acest stadiu numai cu o voinţă de fier şi cu ajutorul Domnului te mai poţi întoarce din rătăcire”.

Relaţia dintre Raşa şi Ivan aminteşte pe undeva de prietenia neobişnuită (dintre un om aşa-zis normal, doar în aparenţă fericit, şi un autist, cel cu adevărat gata să se bucure din orice) din La huitième jour. Întreg filmul lui Živkovič pare construit în numele „zilei a opta” (a „restaurării” omului, a „prezenţei divine”, a „întoarcerii din rătăcire”). Atunci, cuminţenia lui Ivan (un „nebun întru Hristos”) îl „înviază” pe Raşa care (lămurit, trezit – în fine – din propria-i himeră) înţelege că a greşit închinându-se exclusiv zeului destrămării, ca şi cum n-ar mai avea nimic sfânt pe lume. Ca într-o epifanie, ceasornicul cu care îşi măsura propria destrămare s-a oprit. 

Ceasul cel mare al actorului

Un cunoscut actor român a fost răpus de o căpuşă. Actorul (care, până în momentul când a constatat efectele nefaste produse în corpul său de teribilul alien, fusese un bon viveur) este acum contaminat de o groază de viruşi care, între altele, îi atacă mielina (învelişul neuronilor). Dintr-un salon de spital, mimul declară – într-un interviu televizat – că „e cumplit să vezi cum corabia eşuează”.

Privindu-l pe Şerban Ionescu în patul unde este imobilizat îmi amintesc, involuntar, de rolul său din Imposibila iubire (1983): Călin Surupăceanu. Pe la începuturile adolescenţei mele, filmul lui Constantin Vaeni (inspirat din romanul Intrusul de Marin Preda) mi l-a apropiat cel mai tare de suflet. Tânărul vopsitor de turle de biserici pe care „ceasul cel mare” – întâlnirea cu inginerul Dan, cu doamna Sorana – îl face om (ajunge să înveţe o meserie şi, mai ales, „pe ce lume trăieşte”), era acolo desfigurat în urma unui cumplit accident care i-a zădărnicit  planurile. În chiar ziua nunţii este rănit grav, după care decade tot mai mult pe scara socială. „Când nu mai poţi strânge tare patentu-n mână, nu se mai uită nimeni la tine” – spune el cu amărăciune. În câteva momente cheie din evoluţia sa, Călin este lămurit şi restaurat de înţelepciunea doamnei Sorana. Află, astfel, că nu are rost să-şi facă griji nici pentru trecut, nici pentru viitor. Că doar în prezent poate afla cheia trecutului şi viitorului. Că piscul cel mai înalt pe care poate urca sufletul unui om este credinţa (dar – adaugă, lucidă, Sorana – şi idealul acelei credinţe e la fel de important).

..............................................................................................................................................

Cu aproape douăzeci de ani în urmă, actorul Dragoş Pâslaru părăsea scena pentru o chilie şi avea să descopere cum e pe bune viaţa monahală pe care doar o închipuia atunci când intrase în pielea personajului Alioşa Karamazov. Dar liniştea aceea pe care strungarul Ghiţă din Pas în doi disperat o căuta (ca să poată munci), ce să însemne oare azi, pentru interpretul lui, Petre Nicolae? Sau rama de lemn arzând care-l împrejmuia pe haiducul Ion (un fel de Iuda vânzătorul), jucat de acelaşi actor în Dreptate în lanţuri?

Şerban Ionescu a redevenit – din nou şi, de data asta, pe bune – Călin Surupăceanu, eroul cel mai curat, cel mai pur (un „intrus” într-o lume a „ticăloşilor”) pe care îl va fi interpretat pe ecran. I-a sosit din nou „ceasul cel mare”, al confruntării supreme: cu propria conştiinţă.

.

sursa: Hyperliteratura
titlu: Pădurea spânzuraţilor – un film de Liviu Ciulei
autor: Virgil Petrovici
editura: Tehnică, 2002
număr de pagini: 228

Necesitatea unei cărţi despre filmul lui Liviu Ciulei este motivată – susţine autorul ei – de „încărcătura estetică şi ideatică ce nu poate fi cu uşurinţă analizată în această accentuată întrecere cu timpul”.

Sinopsis:
Volumul, bogat ilustrat cu imagini din film şi din timpul filmărilor, conţine scenariul (decupajul) regizoral, o fişă de creaţie cinematografică, un palmares pentru regizor, numeroase interviuri şi cronici, precum şi câteva documente legate de romanul omonim de Liviu Rebreanu din care s-a inspirat scenaristul Titus Popovici.

Ecaterina Oproiu, o voce proeminentă în critica cinematografică din România anilor 60-80, remarcă „gravitatea regizorului” şi „refuzul său dezinvolt de a pluti printre clăbuci de vervă, de a avea farmec levantin”. Rezultatul: o „senzaţie de greu”, o „gravitate uneori nordică” şi „impresia că ne mişcăm pe o planetă în care legea gravitaţiei impune alte norme, o planetă în care totul cântăreşte infinit mai greu”. Pădurea spânzuraţilor, consemnează Oproiu în acord cu alţi critici de film, „ne dă sentimentul înviorător că ne aflăm în faţa unei pelicule de circulaţie europeană”.
Printre personalităţile care au făcut parte din echipa acestui film (ce se înscrie pe linia unor capodopere ale genului ca: Iluzia cea mare, Nimic nou pe frontul de vest, Cărările gloriei sau Viaţa nu iartă) se numără şi directorul de imagine Ovidiu Gologan. Munca sa – „şi poezie şi pictură” – este atentă la cele mai mici detalii ale compoziţiei imaginii (la aranjarea luminii pentru un prim-plan de numai câteva secunde, îi erau necesare în jur de patru ore).
În ultimul interviu pe care l-a acordat, Gologan declară: „N-am urmărit o realizare spectaculoasă, bazată pe efecte plastice în sine, care de cele mai multe ori nu-l emoţionează pe spectator şi nu-i trezesc interesul, ci ne-am străduit să facem totul în folosul dramaturgiei pentru a transmite spectatorilor situaţiile de viaţă ale naraţiunii şi pentru a caracteriza cât mai pregnant personajele.”
Alţi colaboratori apropiaţi ai regizorului (Giulio Tincu, Anuşavan Salamanian, Theodor Grigoriu, Dan Naum, Yolanda Mîntulecu, Victor Rebengiuc, Ana Széles, Gina Patrichi, Andrei Csiky, Ion Caramitru, Mariana Mihuţ ş.a.) rememorează, la rândul lor, experienţa avută la acest film.
Cartea lui Virgil Petrovici a apărut într-o vreme când cinematografia românească trăia doar din nostalgia puţinelor sale succese în lume. Deceniul care i-a urmat (2000-2009) avea să răscumpere timpul de aşteptare prin laurii câştigaţi de filmele noii generaţii de  realizatori la importante festivaluri internaţionale. În sfârşit se poate spune că şcoala românească de film post 2000 a izbutit să răspundă cu brio întrebării adresate, în 1984, de filmologul Florian Potra: „Dincolo de momentul Pădurea spânzuraţilor, cinematografic vorbind, unde suntem noi?”

Alegerea sophiei

Înţelepciunea (sophia) este – până la urmă, iar nu înainte de vreme, când ne place a ne împăuna cu ea – pecetea desăvârşirii noastre. Ce presupune, între altele, şi deprinderea deosebirii esenţialului de moft, a frumuseţii adevărate de frumuseţea înşelătoare. Spre deosebire de necuvântătoare, ne putem desăvârşi (îndumnezei, spun Părinţii Bisericii) în această viaţă. (De aceea, poate, însuşi marele „sceptic de serviciu” al occidentului în declin – Emil Cioran – găsea că teologia, mai mult ca zoologia, îl defineşte pe om.)

Avem, ca oameni, această imensă şansă: aceea de a învăţa, de la tot şi de la toate, că mai cu folos este a primi ocara (scârba, umilirea, batjocura) decât a ocărî pe alţii. Mai bine este a păstra tăcere atunci când îţi vine, coleric, să răbufneşti după ce ai fost – pe drept sau nu – umilit. Ne străduim adesea (cu sau fără succes) să fim „deştepţi”, dar ajungem la starea de neprihănire a minţii (asemenea pruncilor ce nu pot concepe răutatea, vicleşugul) abia atunci când – încercaţi şi provocaţi – nu ne mai scandalizăm. Când nu mai socotim ocara ocară şi toate – în chip tainic – ni se par curate. Când socotim gunoiul mărgăritar, ca stâlpnicul Simion din filmul omonim de Luis Bunuel. Acesta trăia pe un stâlp de ani de zile şi, periodic, un monah îi aducea o desagă cu merinde. Odată, Simion îl întreabă pe binefăcătorul său: „Ce mai e prin lume, frate?” „Iaca, ce să fie, războaie. Oamenii se războiesc pentru avere.” „Dar ce-i aia avere, cum adică ‚al meu’ şi ‚al tău’?” vrea atunci să ştie Simion. „Păi, uite, să zicem că eu îţi iau acum merindele pe care ţi le-am adus şi te las fără ele.” Reacţia lui Simion: „Da’ ia-le, frate, dacă-ţi trebuie!...”

Steinhard, Noica şi alţii, exclamau (în rând cu Soljeniţân, care a dat tonul): „Binecuvântată fii, închisoare!” Pe ei închisoarea îi călise, îi întemeiase, îi preschimbase  (adevărata minune a lui Hristos – scrie Monahul Delarohia – nu a fost nici vindecarea orbilor, nici tămăduirea ologilor, nici mersul pe ape, ci „făptura cea nouă”). Nouă, celor ce nu ne-a fost dat a cunoaşte „la prima mână” experienţa infernului din puşcăriile politice (şi nici teroarea din „era ticăloşilor” despre care scria Marin Preda în Intrusul ori Cel mai iubit dintre pământeni) nu ne rămâne decât să primim aceste săgeţi (nevinovate, în fond) din partea cui s-o nimeri, a celor de aproape sau a celor de departe. A ne împotrivi lor, a le răspunde cu ţâfnă, e tot una cu a aprinde cărbuni fierbinţi în mintea noastră şi a sminti mai tare pe cei care ne împresoară. N-am rezolva, oricum, nimic. Iar tensiunea creată (şi amplificată de reacţia noastră violentă) ne va măcina în zadar. În plus, faţă de abuzurile şi prigoana celor care cu adevărat au suferit (şi, nu puţini, s-au prăpădit)  în gulagurile atâtor veacuri, revolta noastră n-ar fi decât o reacţie patetică, un moft. Am fi la fel de caraghioşi ca Bubico, ratând chemarea supremă: aceea de a ne mărturisi creştineşte fie şi printre „dobitoci” (ori „în tren, în subsol, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă” – tot una, adaugă Steinhardt, în Jurnalul fericirii).

Credinţa („suprema armă  secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul”) avea să-i descopere lui Nicolae Steinhardt că singura bogăţie e aceea de „a ne bucura că trăim”. Închisoarea i-a învăţat pe mulţi că „fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” (Steinhardt). Aceasta este „lupta vieţii” ce nu ţine seama de împrejurări („o scuză pentru rataţi”), pentru că „totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt”. Avem, iată, de ales între a schelălăi tâmp ca Bubico şi a rezista încolţirii, precum capra d-lui Seguin din nuvela lui Alphonse Daudet. A mâncat-o lupul, dar în zori, după ce se luptase cu el toată noaptea.

Spre o poetică a scenariului cinematografic - o carte de Dumitru Carabăţ

sursa: Hyperliteratura
titlu: Spre o poetică a scenariului cinematografic
autor: Dumitru Carabăţ
editura: PRO, 1997
număr de pagini: 432

Cartea se situează într-un fel de „paralelism” cu volumul De la cuvânt la imagine al aceluiaşi autor, în care era schiţată „o teorie a ecranizării literaturii”. 

Sinopsis:
Poetica scenariului, în viziunea scenaristului Dumitru Carabăţ, implică noţiunile de „valoare artistică”, „particularitate”, „specific” asociate cu acest gen, controversat şi în critica cinematografică şi în cea literară.

Ca şi piesa de teatru, scenariul s-a clarificat, s-a „tipologizat” treptat, în sensul consacrării unei forme de „discurs poetic”. Scenariul ideal, scenariul-etalon presupune un „desen compoziţional” ce decurge dintr-o prelucrare specifică a acţiunii, devenind prin el însuşi „principalul factor al valorii, al plăcerii lecturii şi vizionării”.
De-a lungul vremii – arată Dumitru Carabăţ – au fost preocupaţi de acest tip de „discurs narativ”: D.I. Suchianu, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu, Tolstoi, Faulkner, Malraux, Márquez. Cineaşti sau teoreticieni precum  Pudovkin, Eisenstein, Béla Balász, Umberto Barbaro şi Zavattini au formulat supoziţii „fertile, uneori contradictorii”, cu privire la natura textului pe care ni-l propunem să-l examinăm. Textul (scenariul), arată Carabăţ, „este creat pe măsură ce este premeditat”, iar premeditarea „nu exclude din dotarea autorilor jocul liber al inspiraţiei”. Tema („virtualitatea unei opere”) pregăteşte apoi „o anumită formă a semnificaţiei artistice, o formă poetic-filmică” influenţată de „capacitatea virtualei opere de a răscumpăra sensul ascuns şi pietrificat în lumea obiectelor fizice”.
Poetica lui Dumitru Carabăţ este centrată în jurul scenariului care a inspirat filmul lui Kurosawa, A trăi. Dar conţine şi numeroase referiri la „scenariul ca discurs” din filmele lui Vittorio de Sica (Hoţi de biciclete), Antonioni (Deşertul roşu, Blow-up), Visconti (Pământul se cutremură, Ghepardul, Rocco şi fraţii săi, Moarte la Veneţia), Godard (Cu sufletul la gură), Bunuel (Viridiana), Tarkovski (Andrei Rubliov), Ciulei (Valurile Dunării, Pădurea spânzuraţilor), Schlondorff (Toba de tinichea), Fellini (La Strada, 8 ½, Repetiţia de orchestră), Bergman (Fragii sălbatici, Strigăte şi şoapte), Wajda (Domnişoarele din Wilko), Forman (Dragostea unei blonde), Scorsese (Şoferul de taxi) ş.a.m.d
Bogate referinţe la Aristotel (Poetica) şi Aristarco (Cinematografia ca artă), la Bachelard (Structurile antropologice ale imaginarului) şi Bahtin (Probleme de literatură şi estetică), la Barbaro (Sogetto e sceneggiatura) şi Eco (Tratat de semiotică generală), la Hegel (Prelegeri de estetică) şi Metz (Esthétique et psychologie du cinéma), la Ricoeur (Metafora vie) şi Tarkovski (Sculpting in Time) compun substanţa acestei cărţi dense şi pretenţioase.

Gramatica Ortodoxiei by Mihail Neamţu

sursa: Hyperliteratura

titlu: Gramatica Ortodoxiei. Tradiţia după modernitate
autor: Mihail Neamţu
editura: Polirom, PLURAL, 2007
număr de pagini: 318

Autorul îşi propune o incursiune în lumea Tradiţiei (nu „povara unei desuetudini”, ci „o limitare care deschide”), având ca punct de pornire postmodernitatea.

Sinopsis:
Postmoderintatea, o paradigmă politică anume făcută să tolereze diversitatea, e mai puţin propice „sintezelor majore”. Acum se „distilează cocktailuri”, iar ceea ce contează este „consumul brut, nu calitatea digestiei”. Astfel, revendicarea ortodoxiei unui canon cultural, „formativ pentru istoria umanităţii”, presupune justificarea în faţa „hermeneuticii suspiciunii”.

Deşi pravoslavnice din punct de vedere religios, societăţile din Europa de Est n-au reuşit  să ofere un „model de convieţuire amiabilă”. Pe de altă parte, prosperitatea economică şi relativul echilibru social din Europa de Vest par să fie obţinute cu preţul unei „dezorientări axiologice” majore. Ceea ce, în postmodernism, reprezintă „probe de libertate”, fusese altădată o „subtilă formă de posedare a sufletului de către demoni”. Rugăciunea, pentru medievali „un exerciţiu de libertate interioară”,  este pentru moderni un „efect al îndoctrinării”.
Sufletul există, acum, doar pentru a descoperi alte „tehnici de aneantizare a vieţii”. Se cultivă „plăcerea pornografică” (ce alungă tandreţea, misterul), iar „masochismul meschin” devine un fals substitut pentru gingăşie. Demonul profanării primeşte mereu alte „titluri de proprietate”, în timp ce erosul e lipsit de orice „arhitectură şi demnitate”, de „dreptul la unicitate”. Ieftine „rapturi comerciale” dau iluzia proximităţii, când ele  coincid cu „maxima distanţare de celălalt”, cu pereclitarea întregirii conştiinţei şi a lărgirii sinelui. Fiinţa, în împărăţia relativismului exacerbat, nu mai are „nici paznic, nici stăpân” pentru că libertăţi „defrişate bezmetic” vatămă virtuţile creştine de căpătâi:  nădejdea, credinţa şi iubirea.
„Moartea cuvântului”, fenomen la modă acum, validează promiscuitatea estetică. Rostirea limpede este înlocuită de banalitatea „gemetelor explicite”. Frumuseţea care altădată salva omenirea eşuează acum în „vizuina obscură a experienţei sublimului”.  Ochiul care, până în zorii postmodernităţii, era chemat la „curăţire”, se fărâmiţează şi omul rămâne cu nostalgia „tinereţii fără bătrâneţe”, ameliorată doar de „legile televizuale ale iconoclasmului”.
În Ortodoxie, punctează Mihail Neamţu, contează „consumarea bucuriei înnoite de slava veşniciei”, nu sublimul experienţelor estetice. Aici, timpul şi spaţiul, nemaifind simple „ecrane ale subiectivităţii”, devin „cadre dinamice ale revelaţiei”. Raportul lui Dumnezeu faţă de lume este „erotic şi muzical”, iar nu „magic-sublim” sau „mecanic-ideologic”.

Spirală

S-a mai încheiat un cerc. A trecut un an de când a plecat la cer sufletul mamei. După nouă zile de comă (următoare unei intervenţii chirugicale pe creier), dintre care trei în chinuri cumplite (i-a cedat inima şi abia mai putea respira), n-a mai rămas atunci pentru înhumare decât un trup încremenit. De dincolo de nori (unde – la fel ca în finalul unui insolit film-poem numit Crulic-drumul spre dincolo – se va fi mutat sufletul ei), mama continuă să mă ocrotească. Puţin înainte de a se dezbrăca de vremelnicul trup de carne, s-a îngrijit să mă întărească, spunându-mi să nu mă  las copleşit de durere (în cazul în care va fi să nu se mai întoarcă) şi asigurându-mă că pleacă împăcată (cu soarta mea şi a familiei mele) în „vacanţa cea mare”. Cu o stranie seninătate îmi mărturisise că regretă „păcatele tinereţelor”, plecarea „din joc”, zăpezile crescute pe buze „dintr-un ochi de dor necunoscut”. Pentru întâia oară am înţeles că îi pare rău că şi-a luat lumea-n cap. Trebuia, mi-a zis, să rămână „acolo” şi să mai facă copii. A trecut pragul spre „dincolo” ca o mironisiţă.

***

Am fost la grădina zoologică (renovată, modernizată) din oraş. Şi (după ce mi-am amintit de Cioran: „Teologia, mai mult decât zoologia, îl defineşte pe om” – citat aproximativ via Nicolae Steinhardt) mi-am zis, a nu mai ştiu câta oară, că semnul omeniei (şi omenităţii) din noi este (şi) cinstirea părinţilor. Ne putem socoti oameni abia atunci când începem a desluşi gândul tainic ce ne şopteşte că avem o datorie faţă de cei care ne-au dat viaţă: trebuie să le mărturisim, într-o formă sau alta, dragostea noastră. Unii ajung să-l transforme în fapte de iubire. Şi poate că transformarea lui în fapte e însuşi sensul vieţii.   

***

Privesc o fotografie a mamei de când avea, poate, doi ani. Îi regăsesc acum zâmbetul pe buzele mezinului nostru, Ioan, care nu de mult a împlinit doi ani. Viaţa merge înainte.

Spune-ncet, nu spune tare...

Sacerdotul rosteşte undeva, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii din Biserica de la Răsărit, aceste cuvinte: „Nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, iar sărutare nu-Ţi voi da ca Iuda...” Stricto sensu, e vorba despre prezenţa tainică a lui Hristos în Euharistie, pe care nu se cade a o comenta (raţionaliza, explica, lămuri etc.) sau a o comunica oricum şi oricui. Largo sensu, textul se referă la taina oricărui prieten pe care se cuvine a nu o da în vileag. Şi chiar la taina sufletului nostru, care – suntem povăţuiţi de peste două mii de ani – nebunie este a o încredinţa oricui. Ajungem astfel la mărgăritare, la porci, la orz, la gâşte precum şi la altele asemenea.

Există, în acest jurământ, însăşi principiul de bază al omeniei (lăsat drept moştenire de Cel care avea să fie „pricină de sminteală”, „piatra din capul unghiului” etc.): „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Adică: cunoaşte şi apoi respectă taina aproapelui tău, cunoaşte şi respectă, nu mai puţin, taina ta! Măsoară de zece ori înainte de a tăia. Cumpăneşte vorbele cu multă luare aminte înainte de a le lăsa să zboare din gură. Asta doar dacă, fireşte, nu cauţi cu dinadinsul să risipeşti, să te risipeşti...

St. Thomas 4ever

„Fericiţi cei care au crezut şi n-au văzut...”

Duminica Tomii, 2012. Cu un an în urmă, mama îşi dădea duhul într-un salon de terapie intensivă (după nouă zile de comă). Cu aproape 70 de ani în urmă, fratele ei Simion (mai în vârstă ca ea cu cinci ani) se sfârşea tot într-o Duminică a Tomii, după nouă zile de agonie pricinuită de o meningită.

Ieri, la 11 ani de când am rostit cu Raluca, la City Hall Belfast, „I will!”, Theodor a avut primul său recital de 90 de minute (aproximativ) în foierul sălii Capitol (sediul Filarmonicii „Banatul”). A cântat cu vădită bucurie fiecare piesă (prezentată de Maria Dragomirescu), dar – pe unele porţiuni – puţin cam tare. (I-a avantajat pe cei cu auzul şubrezit.) Astăzi l-am întrebat dacă apasă aşa tare pe clape ca să-l audă şi Buni din cer (şi – a adăugat el – Părintele Teofil Pârâianu), iar el a răpuns: „Da, da, da!” L-am asigurat că o să-l audă şi dacă va cânta mai încet, adică aşa cum trebuie (respectând partitura), ca să nu dea ascultătorilor dureri de cap (şi de urechi)...

Ieri – însă după calendarul lumesc, nu bisericesc – s-a împlinit un an de când mama a intrat la operaţie. Nu înainte să-mi lase un nepreţuit testament (nescris): împăcarea ei cu familia. Cu familia noastră şi cu familia – destrămată  de ale tinereţii valuri – pe care şi-o întemeiease cândva.

***

Vizitarea Ierusalimului (al cărui centru de greutate rămâne zona unde se află Sf. Mormânt) îmi pare – acum, ajuns la Ierusalimul de acasă (mănăstirea de la Cebza) – asemenea unei bombe cu efect întârziat (şi de lungă durată, sper). Tot astfel e şi dorul de mama. Emoţia prezenţei ei mă urmăreşte încă...

Easter@MiddleEast (powered by DJ David)

Ziua întâi

În 2012, după calendarul Bisericii Ortodoxe, e Joia Mare. Cu doi ani în urmă, în aceeaşi zi din Săptămâna Patimilor, ni se năştea al doilea fiu, Ioan. În Joia Mare de anul trecut, într-un spital din Szeged, mama a suferit o serioasă intervenţie chirurgicală pe creier, după care a intrat în comă şi – nouă zile mai târziu – a avut parte de experienţa supremă a oricărui om: întâlnirea cu „lucrurile de pe urmă”. La aproape un an de la intrarea ei în „vacanţa cea mare” o purtăm în suflet şi îi simţim prezenţa. Împăcarea cu care s-a despărţit de această „lume a umbrelor” prin care noi, cei care-am rămas, încă mai rătăcim, ne este nesecat izvor de lumină. În ultimul an, stropi din această pace-împăcare a mamei s-au revărsat, centrifug, şi spre alţii din familia noastră care (puteau să n-o facă) i-au primit şi i-au înmulţit. Şi poate că de acolo, din ceruri, mama – cu bucuria pe care şi-a pregătit-o pentru „marea trecere” – ne veghează chiar unde ne aflăm acum: în Ierusalim. Poate că această venire a noastră în Cetatea Păcii (darul prietenilor noştri, Petre şi Gabriela) alături de Lamia, Laura, Anca, Nicolae, Aurel etc. este, într-un fel, co-„regizată”, la prezentul continuu, şi de mama...

***

Abia în avion, puţin înainte de aterizare, am început să conştientizez aventura ce urma să înceapă. De acolo, de sub nori, priveam la geometria blocurilor din ciment / piatră şi am fost seduşi de (aparenta) ordine a cetăţii – nu atât a păcii, aşa cum e supranumită, ci a acalmiei. Îmi amintesc de versurile lui Lucian Avramescu (poet şi ziarist român pe care l-am descoperit şi îndrăgit în anii 80):

oamenii vorbesc între ei

şi aud un zăngănit de arme în cuvintele lor,

oamenii vorbesc între ei

de la un meridian la altul,

de la un continent la altul,

se strigă dintr-o parte în alta a zilei

oamenii se bat pe umeri

de ai crede că sunt prieteni de când lumea

şi aud, clar, un zăngănit de arme

sub hainele lor,

oamenii râd unii de alţii

şi petrec unii cu alţii

în timp ce pun la cale,

urzesc,

întind năvoade, zbilţuri, conspiraţii,

oamenii vorbesc între ei

ai crede că o veche prietenie îi leagă

dar eu ştiu

că zăngănitul de arme din cuvintele lor

nu anunţă nimic bun

***

În centru privim de foarte aproape acele străzi pavate, acele ziduri alb-crem de piatră bine şlefuită despre care, deocamdată, credem că este partea cea mai frumoasă de aici. Am ajuns, puţin înainte de miezul nopţii, la biserica de pe lângă Sfântul Mormânt al Mântuitorului, iar lespedea („piatra ungerii”) din apropierea ei era îmbibată – ca de fiecare dată, ni se spune – de mir. Cred că locul ar avea o putere de seducţie vizuală şi mai mare dacă de pe pereţii bisericilor ar lipsi tablourile religioase (nu puţine) cu o puternică tuşă ilustrativ-pietistă, iar tarabele sau buticurile din bazaruri ar fi mai sărace în crucifixuri şi reprezentări picturale „explicite”, „didactice” (străine, vai, de apofatismul credinţei ortodoxe). Oricum, arhitectura locului (nu acelaşi lucru se poate spune despre pictura, predominant barocă) este fascinantă.

***

Mi-am amintit de Dostoievski şi de a sa butadă: „Dacă mi-ar dovedi cineva, cu argumente, că adevărul e în altă parte, nu în Hristos, aş prefera să rămân cu Hristos.” Există un mister de nepătruns în Povestea Poveştilor, fără de care viaţa întreagă a omului n-ar mai avea niciun sens. A-l minimaliza, a-l explica ori a-l combate (cu argumente ştiinţifice) înseamnă – vorba poetului – a ucide tainele şi adâncul mister de pe flori, din buze şi morminte. An de an (doar atunci când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Învierea), Lumina lină de la Ierusalim se arată sutelor şi miilor de pelerini (sau gură-cască) veniţi din toate părţile lumii să o vadă, să-i simtă căldura blândă.     

***

Ajunşi la hotel ne-am întrebat de ce numai la noi în cameră se află un pătuţ de bebe şi un fotoliu-pat, parcă instalate anume pentru copiii noştri care de data aceasta au rămas acasă, alături de bunicii lor...

Ziua a doua

Vinerea Mare. Dimineaţa devreme, în lounge-ul hotelului, zeci de etiopieni în costume naţionale aşteaptă să pornească în pelerinaj spre locurile biblice din Ierusalim. Sunt, mi se spune, copţi (pseudo-ortodocşi, pentru că teologia lor, străină de concepţia ortodoxă privitoare la natura divino-umană a lui Iisus, accentuează natura divină a lui Hristos, în detrimentul naturii omeneşti). Mulţi dintre ei trecuseră de a doua (şi, unii, chiar de a treia) tinereţe, dar aveau chipurile însufleţite  şi luminate de prezenţa în Cetatea Sfântă, acum la praznicul Învierii.

Pe măsură ce ne apropiem de oraşul vechi, de cartierul creştin, dăm peste jeepuri de gardieni şi trupe de poliţişti înarmaţi până-n dinţi pentru a face faţă mulţimii în curs de dezlănţuire în ajunul şi cu ocazia marelui praznic. Încep să înţeleg semnificaţia scenelor cu tancuri şi cu gardieni înarmaţi cu mitraliere din Jesus Christ Superstar. Pe străzi, în locuri asiduu frecventate de turişti sau de ultra-religioşi, se intersectează evrei, musulmani, creştini.

***

Din cele văzute azi am rămas cu statuia Dreptului David cântând la harpă. Chipul îi era  molestat de iconoclaşti, care – asemenea legionarilor ce l-au ologit pe simpaticul Limbă, în Revanşa comisarului Moldovan – i-au retezat proorocului nasul. La mormântul său am găsit două camere pentru rugăciune (una pentru bărbaţi, alta pentrru femei). De după un paravan se auzea o rugăciune cântată de nişte evrei. În general, suntem avertizaţi, e bine să evităm întâlnirile (de gradul unu, doi sau trei) cu ultraortodocşii mozaici.

***

La mănăstirea „Sfânta Cruce” am admirat locaţia, piatra din care e zidită şi frescele bizantine (mai exact, ce-a mai rămas din ele). Peste splendoarea de chipuri pictate după canon, cu o desăvârşită atenţie (la culori, forme, duhul imaginii), se suprapun imagini mai noi (necanonice, renascentiste, baroce, neobizantine) ilustrative, nu transfigurative. Poate că doar alte valuri de iconoclasm, de barbarie să le clintească din loc. La fel ca în majoritatea bisericilor de acasă, amestecul de hieratic (expresiv-transfigurativ, bizantin) şi pestriţ (ilustrativ-realist, neo-bizantin) pare bine asimilat în structura iconografică. Mă întreb câţi din cei care se prosternează în faţa acestor imagini e, în vreun fel, deranjat sau scandalizat. Dar, aflu de la preotul-ghid, vom vizita şi un lăcaş mănăstiresc unde conceptul audio-vizual este unitar, bizantin.       

***

Pe colinele Ierusalimului, măslini, palmieri, portocali şi lămâi – unii în floare şi cu fructe – cât cuprinde. Şi o arhitectură specifică, foarte asemenea celei din Edinburgh. Culoarea ocru-pământie a blocurilor de piatră să fie oare aici pricină de monotonie? Poate, pentru unii, dar – la fel ca în capitala scoţiană (unde clădirile, tot perfect geometrice, sunt predominant gri) – arhitectura clădirilor emană bun gust şi rafinament. 

Ziua a treia

Sâmbăta Mare. Descinderea spre locurile – pietrele – încărcate de istorie şi sfinţite de oameni (omul sfinţeşte locul) echivalează, şi în Ierusalim, cu o călătorie spre împărăţia kitschului din aşa-numitul Christian Quarter. Sigur, buticarii (poligloţi) trebuie să trăiască şi ei. Din icoane bizantine, canonice, din obiecte bisericeşti rafinate – nestridente, nepestriţe – nu-şi mai fac ei planul de vânzări în veac. Şi atunci recurg (în fericitele cazuri când cunosc diferenţa dintre artă şi kitsch, dintre o reprezentare autentică şi una contrafăcută) la vânzarea de tot felul de „obiecte religioase”, de „viţei de aur” în miniatură, confecţionaţi cu o lipsă crasă de orice expresivitate, eleganţă şi bun gust.

***

Iisus Hristos şi restaurarea omului. A primului om (Adam) şi a tuturor celorlalţi care i-au urmat. „Făptura nouă” – iată marea minune a lui Hristos (Nicolae Steinhardt). Nu prefacerea apei în vin, nu mersul pe ape, nu înmulţirea pâinilor şi nici tămăduirea ologilor, orbilor sau  leproşilor: „Cine e în Hristos e făptură nouă.” Sensul vieţii: „Devenirea întru fiinţă” (Constantin Noica). Ortodoxia (dreapta slăvire a lui Dumnezeu) – iată „descoperirea firii omului” (Pr. Rafail Noica).

***

Prăznuirea Învierii: ameţitoare întoarcere (imaginară) în timp, fascinantă odisee a întrebărilor fără vreun răspuns definitiv. Deşi îmi pare că – atunci când nu mai e tânăr la spirit – omul are tot mai puţine întrebări şi devine tot mai conformist. Începe entuziast, la tinereţe, aventura „devenirii întru fiinţă”, iar după ce s-a blazat, înghite – pe nemestecate – orice. Păcat.   

***

În ajunul Învierii vizităm câteva locuri (patronate acum de romano-catolici) închinate Sf. Ioan Botezătorul. Între pelerinaje facem cunoştinţă cu doi foarte simpatici actori pensionari (soţ şi soţie) din grupul nostru. Ne-a legat o vorbă spusă de mine în treacăt (oare?) cu o zi în urmă. Afirmasem atunci că mi-aş fi dorit să vizitez Ierusalimul cu zece ani înainte, când l-aş mai fi prins în viaţă pe regizorul Mircea Săucan (Meandre, 100 lei), care la sfârşitul anilor 80 s-a stabilit în Israel. Aşa am ajuns să vorbim despre o groază de filme (româneşti şi străine), despre spectacole de teatru, despre regizori români de film şi teatru care – din pricina conjuncturii – n-au putut să se afirme, despre Tarkovski, despre lipsa nuanţării şi a „jocului secund” în opusurile cinematografice româneşti de după anul 2000 răsfăţate de festivaluri şi de critică. La un moment dat, în apropierea unei grote în care se spune că a trăit, ca pustnic, Ioan Înaintemergătorul, peisajul semăna frapant cu unele decoruri din Nostalgia: coline sălbatice pe care creşteau diverşi arbuşti şi – ruptă parcă din „civilizaţie” – o şosea şerpuitoare de asfalt.

***

Pe la prânz, ajungem cu întreg grupul aproape de zidurile cetăţii Ierusalimului, lângă una dintre porţi (Jaffa). După o oră de aşteptare auzim primele urale şi strigăte în rândul mulţimii: sunt arabii creştini care cheamă venirea Luminii şi, an de an, proclamă Ortodoxia ca fiind „singura credinţă adevărată”. Câţiva din cei veniţi anume pentru acest eveniment la Ierusalim s-au strecurat clandestin – riscând să fie evacuaţi în forţă de gardienii (şi gardienele) ce aveau arme de foc în dotare – prin cotloanele bisericii Sf. Mormânt. Îndrăzneţi şi temerari, căţărându-se pe acoperişuri, forţând mulţimea dezlănţuită, hăituiţi de poliţişti, au izbutit să prindă loc mai aproape de altar şi să vadă cu ochii lor vestita „lumină de la Ierusalim”. Noi  aşteptăm cuminţi dincolo de zidurile Cetăţii. Lumina pe care am primit-o este, după cum se spune, lină şi – preţ de câteva clipe – nu-ţi arde părul şi pielea. Când a sosit vremea pogorârii ei, soarele – pe care-l priveau aproape toţi – strălucea într-un fel ciudat, hipnotizant.

Nu ştiu şi nimeni nu ştie câtă ştiinţă şi câtă ficţiune se află în poveştile cu iz S.F. relatate de martorii acestei minuni – de acum sau din alţi ani. Oricum, Ortodoxia a fost, este şi va fi descoperită – ca o „devenire întru fiinţă”, ca o „întoarcere acasă” a minţii şi a sufletului omului – şi în afara acestei „dovezi”. Şi asta pentru că – prin frumuseţea Liturghiei – ea seduce, nu convinge: Ortodoxia (atunci când nu este amestecată cu practici străine de ea) este mai ales seducţie, nu o demonstraţie „ştiinţifică”, „relevantă”, „logică”. La fel ca în cazul „luminii de la Ierusalim”, mulţi văd, puţin pricep. Călăuza lui Tarkovski: „Totul depinde de noi, nu de Zonă”. Nu în sensul că noi facem toată treaba, pentru că e vorba doar de o punere de accent pe atenţia (şi replica) noastră atunci când suntem de înconjuraţi de „lumina vieţii”, de frumos, de adevăr, de iubire. Putem la fel de bine spune da sau nu.

***

După terminarea praznicului de primire a luminii pogorâte în chip tainic, o tânără vorbitoare de engleză m-a întrebat ce se petrece. I-am spus. Când am întrebat-o de unde este, mi-a răspuns la fel de candid, că e din Tel Aviv, dar că n-a mai văzut aşa ceva niciodată. Apoi şi-a aprins o ţigară pe care a împărţit-o cu prietenul ei. Viaţa bate filmul, încă o dată. Fără să ştiu,  acest schimb de replici m-a transportat spre o secvenţă din aceeaşi Călăuză tarkovskiană. La capătul odiseii în care nu se întâmplă nimic (pentru că cei doi „călăuziţi” sunt mult prea raţionali, prea sceptici, inteligenţa lor nefiind „luminată” de Lumina Taborului, ci a ideologiei iluministe), Scriitorul îşi aprinde o ţigară în barul acela împuţit şi insalubru, iar Profesorul se uită şi el spre Călăuzul care, aşteptat de nevastă şi de copilul lor infirm, porneşte spre casă. Niciunul, nici celălalt nu pricepe nimic din ce li s-a întâmplat. Se aşteptaseră să întâlnească o călăuză îmbrăcată în costum de piele, ca un fel de „căpitan al răzbunării”, nicidecum un „debil mintal” care le vorbeşte despre o presupusă „cameră a  dorinţelor”, despre importanţa credinţei atunci când îţi doreşti să ţi se împlinească ceva (acel ceva fără de care sufletul tău nu poate trăi, nu un moft oarecare), despre pocăinţă (înnoirea minţii). Cele două personaje din Călăuza, la fel ca mulţi din privitorii ştafetei de lumină din Ierusalim (ori de aiurea), încă înrobiţi de „mofturi” şi „fiţe”, nu sunt pregătiţi să intre în „camera dorinţelor” în care nu e loc pentru nimeni în afara trufaşei lor conştiinţe.   

***

Seara îmi spun că a fost prima Înviere petrecută într-un mediu atât de efervescent multicultural. Cu trupe militarizate, cu forfota unei mulţimi hipereterogene (cultural, etnic, religios etc.). Până la urmă, oricum am întoarce-o, pe Hristos se cade a-L mărturisi oriunde: într-o cameră de trecere, în puşcărie, în tramvai, în cetatea acalmiei din Ierusalimu sau într-o comunitate de „călduţi” ambetaţi de un agnosticism mai mult sau mai puţin amorţit, anchilozat. Probabil aceasta este lecţia Ierusalimului, a credinţei în Hristos de aici – aşa-zis din „diaspora”, în fond mai „acasă la mama ei” ca niciunde altundeva. (Nu pe aceste pământuri se născuse, crescuse şi învăţase Nazarineanul, nu fusese aici prins şi răstignit, nu se ridicase de aici la cer?)

Ziua a patra

Ajungem, pentru câteva ceasuri, în Palestina. Vizităm biserica Naşterii Domnului şi două mănăstiri: Sf. Sava şi Sf. Teodosie. În fiecare din aceste locuri (ce au în comun o arhitectură masivă din piatră), pe lângă obişnuitele reprezentări apăsat romantic-realiste, întâlnesc – pe ici, pe colo – câteva icoane pe lemn sau chiar fresce purtând marca plasticii bizantine: hieratism, sobrietate, expresivitate ce vin parcă din altă lume. Splendoarea acestora din urmă – atunci când nu eşti dependent de estetica barocului, de imagini ca de basm – te lasă mut de umire, te umple de încântare. O astfel de icoană care m-a umplut de admiraţie a fost seducătorul Deisis de la mănăstirea Sf. Sava. Mediul însă (pereţii bisericii, înnegriţi) poartă semne evidente ale dulcegei picturi academic-romantice de tip Da Vinci. Disonanţa cu reprezentările bizantine presărate pe altar, pe câţiva pereţi, nu deranjează pe nimeni. Mă întreb dacă monahii sau mirenii ortodocşi din vechime (din a doua jumătate a primului mileniu) au rezistat iconoclasmului în numele reprezentărilor figurative – explicite, „cărnoase”, „umaniste”, baroce, ilustrative – legitimate de Renaştere sau Iluminism. Dacă s-a întâmplat astfel (dar e puţin probabil să fi fost aşa), nu s-a meritat osteneala. Pereţii goi ai templelor sunt infinit mai sugestivi, mai expresivi decât ilustraţiile edulcorate cu apăsate pricini didactice, moralizatoare. Sf. Ioan Damaschinul făcea neşovăitor distincţia între diferitele moduri de reprezentare a văzutului sau nevăzutului. Tot el spunea: „Arată-mi icoanele la care te închini, ca să-ţi spun ce credinţă ai.” Vizitatorii de parte femeiască – aşa e tipicul mănăstirii Sf. Sava – nu au avut voie să intre în incinta mănăstirii Sf. Sava şi au admirat doar peisajul arid-pitoresc din preajmă.

Ziua a cincea

Ajungem şi în cel mai vechi oraş din lume (apărut, se spune, acum aproape 10.000 de ani): Ierihonul. Întregul ţinut al Israelului şi Palestinei poartă însemnele evenimentelor biblice. Şi aici, în locurile de pelerinaj, Iisus Hristos este prezentat drept un „superstar”. Magazine şi tarabe, pe tot cuprinsul anului, fac profituri enorme din vânzări de obiecte religioase ce ilustrează scene din viaţa acestui „superstar”. O parte dintre ele (aproape nesemnificativă) te trimit – într-un fel aproape clandestin – spre un Hristos cu adevărat Pantocrator, spre o lume de imagini şi sunete articulate sub forma unui bogat limbaj teologic (liturgic). Foarte rar se întâmplă să vizităm şi lăcaşuri unde pereţii comunică un singur limbaj, un singur film. Un astfel de lăcaş minunat (aflăm că, pe bună dreptate, stârneşte deopotrivă mirare şi ... invidie) este biserica Naşterii Domnului din Ierihon, care mi-a amintit imediat de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti. Din păcate însă, măicuţe evlavioase – am dedus eu – nu s-au muţumit cu splendidele reprezentări bizantine de pe pereţi şi au introdus în biserică, spre a fi venerate (sărutate) de pelerini/credincioşi, câteva picturi religioase baroce, necanonice.

***

Este cumva năucitor şi teribil să ştii că mergi – la propriu – pe urmele Nazarineanului şi ale prietenilor Săi (sfinţii). Să vizitezi locurile (sau presupusele locuri) unde s-au întâmplat momente cruciale din viaţa Sa: naşterea, prezentarea la templu, botezul, întâlnirile cu apostolii, ispitirea de pe munte, intrarea în Ierusalim, răstignirea, învierea, înălţarea etc. Îmi aduc aminte, involuntar, de Călăuza. Scepticul Scriitor de acolo (un fariseu modern) filosofa pe tema falsificării obiectelor de ceramică. Omul de azi, spunea el, poate fi uşor păcălit, poate lua un vas recent (dar prezentat ca fiind o antichitate) drept un veritabil vestigiu. Doar Călăuza nu-şi pune astfel de probleme, pentru că a înţeles că esenţa e în altă parte: în respectarea ritualului / rânduielii ca şi cum totul ar funcţiona normal, ca şi cum ar exista Dumnezeu („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”). Altfel spus: săvârşirea binelui, da, însă nu în vederea unei răsplătiri viitoare, ci dezinteresat, în numele deprinderii firescului şi al lepădării de orice automatism, de orice gest artificial.

Ziua a şasea

Ajungem, împreună cu întreg grupul, în locul numit „mormântul Domnului”. Mormântul e gol, ca şi al Maicii Sale. După ce stăm la coadă un ceas şi mai bine, ne este îngăduit să intrăm, câte patru-cinci, în mica încăpere. Echipe formate din preoţi şi gardieni supraveghează neîncetat mulţimea şerpuitoare de pelerini ca să nu se calce în picioare. Când am pătruns în locul tainic unde se zice că – vreme de trei zile – Hristos ar fi adormit cu trupul, am putut să punem mâna pe lespedea frumos mirositoare a mir.

***

Emoţia apropierii de locurile din Ierusalim (şi împrejurimi) pe unde vor fi umblat şi au vieţuit drepţii Vechiului Legământ şi sfinţii (ori cei care aveau ocazia să-şi sfinţească vieţile) din primele veacuri creştine este amplificată (pentru unii, cei mai mulţi) sau virusată (pentru alţii, aflaţi mereu în minoritate) de reprezentările plastice ale diferitelor momente din economia Întrupării. Am constatat (fără să mă mir, totuşi) că – largo sensu – imaginea preferată a Învierii nu este Pogorârea Domnului la iad, unde Hristos cel Înviat îi slobozeşte din imperiul morţii pe cei dintâi oameni (Adam şi Eva) – singurul chip în care, potrivit învăţăturii Bisericii de la Răsărit, poate fi zugrăvită Învierea. Nu, ceea ce se putea vedea aproape peste tot este pictura religioasă născută în Apus, cu Hristos înălţându-se cumva deasupra mormântului păzit de soldaţi, cu steagul biruinţei în mână. M-a surprins să văd cum, până şi în biserica Naşterii Domnului din Ierihon (din cele vizitate, singura biserică pictată unitar, după un program iconografic bine articulat, a cărui splendoare mi-a amintit de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti) se găsesc două astfel de „intruziuni”. De fapt, două duhuri diferite se amestecă în toate lăcaşurile pe unde am fost: unul hiper-cucernic, pietist, şi – la umbra acestuia – duhul smereniei semeţe în care s-au pictat şi încă se pictează icoanele Bisericii. Duhul catafatic, necanonic, al picturii religioase (plasticizante) şi duhul apofatic şi canonic al icoanei bizantine (revelatorii).

***

„Staţiile” importante din circuitul străbătut – pe jos ori cu diverse mijloace e transport – de pelerini topesc orice particularităţi. Fiecare, bun sau rău, cu inima curată ori vicleană, face o „baie de sfinţenie” şi, pentru o clipă, dobândeşte promisiunea reînomenirii (sau dumnezeirii) lui. Mingea restaurării propriului ideal se află, o vreme, la el în teren. Ce va face mai departe ţine de voinţa individuală, de consecvenţă, de propria capacitate de a-şi întreţine (sau reînvia) entuziasmul, buna dispoziţie şi curăţia inimii, fără de care nimeni nu poate deveni o „făptură nouă”.

Ziua a şaptea

Ultima zi. Ca de fiecare dată, în peregrinările pe la biserici, mănăstiri, grote unde cândva au vieţuit sihaştri, suntem înoţiţi de D.J.-ul nostru: Pr. David. Este uluitoare verva cu care ne călăuzeşte povestindu-ne despre fiecare loc în parte, despre oamenii (de acum sau din vechime) din aceste locuri unde – aflăm – trăieşte, cu familia lui, de aproape 20 de ani. Ne povesteşte despre ciudăţeniile „perciunaţilor”, despre agricultura israeliţilor (şi vedem, cu ochii noştri, ce minuni pot scoate ei din pământul nu foarte prielnic pentru culturi), despre templul Bahai din Haifa, despre isprăvile „românaşilor noştri” care au construit multe din clădirile impunătoare de azi din Israel, despre individualismul evreilor din România (stabiliţi în Israel) în comparaţie cu solidaritatea evreilor veniţi din Rusia. Dar şi despre o serie de istorii (una mai fantastică decât alta) legate de oameni, locuri şi fapte – vetero şi neotestamentare. Cu fiecare anecdotă, cu fiecare rugăciune pe care ne îndemna s-o rostim in corpore în lăcaşurile vizitate, descoperim în el un om viu, entuziast, cu un uriaş simţ al umorului. La despărţire, când autocarul (pilotat de un simpatic arab creştin ce semăna cu Omar Sharif) ne-a adus la aeroport, părintele ne-a petrecut cu vorba Mântuitorului: „Săvârşitu-sa!”

***

Din locurile unde „s-a plinit Legea”, unde timpul – prin Întruparea Dumnezeului Nevăzut – s-a împărţit în două – ne-am întors la copiii şi părinţii noştri, la ţărişoara noastră cea pecetluită şi ea, asemenea Ierusalimului, de învăţături amestecate, mai vechi sau mai noi. Orice călătorie este – la modul potenţial – un prilej de cunoaştere şi autocunoaştere. Timpul petrecut pe alte meleaguri îţi oferă ocazia să descoperi că „străinul” este, într-un fel, „aproapele” (sau vecinul) tău. Că vieţuirea sa nu este radical diferită de felul în care tu însuţi trăieşti. Cu atât mai mult o călătorie pe meleagurile unde, acum aproape două mii de ani, totul s-a împlinit şi totul a reînceput.

Lucian Mircu - Prefaţa la PSEUDOKINEMATIKOS 2. BUCURIILE FILMULUI

Îi mulţumesc amicului meu Lucian Mircu pentru prefaţa lui de la Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului - un volum care aştept să apară în vara aceasta, la Editura Theosis din Oradea.

Le muţumesc şi editorului meu, Virgil Baidoc, lui Dan Voinea (autorul coperţii), precum şi d-lui Iosif Demian, care mi-a oferit cu amabiitate un detaliu din afişul pe care l-a realizat la filmul său, O lacrimă de fată.

                  „Ochiul tău este lumina trupului tău.

                                                         Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este plin de lumină;

                                                         dar când ochiul tău este rău, şi trupul tau e plin de întuneric.
                                                          Ia seama deci ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.”

 (Luca 11, 34-35)

Canonul lui Marian

Noi, cinefilii, avem obiceiul năstruşnic de a face topuri şi liste. Liste cu filme care ne-au marcat şi influenţat. Sau pur şi simplu ne-au atins la un moment dat. Preferinţele fiecăruia sunt, desigur, subiective. De multe ori nici nu mai ştim de ce ne-a plăcut o peliculă. Poate povestea de pe ecran semăna cu a noastră. Poate am fost vrăjiţi de coloana sonoră. Sau de un actor...Un lucru e cert:  lista noastră oferă indicii clare despre personalitatea noastră.  Spune-mi ce filme vezi ca să-ţi spun cine eşti.  „Lista” ne defineşte...aspiraţiile, preocupările şi plăcerile (vinovate sau nu). Suntem ceea ce vedem (dar mai ales, cum ne raportăm la ceea ce vedem). În Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului, Marian Rădulescu propune o listă proprie („Dosarul vizionărilor”). Dar el reuşeşte un echilibru între favoritele personale şi lucrările esenţiale (deşi mai corect e să spunem că „favoritele” lui sunt totodată „lucrări esenţiale...”). Dacă în primul volum autorul a cartografiat popasurile obligatorii în cinematografia românească, aici măreşte scara şi schiţează o planisferă, o hartă a întregii lumi cinematografice. Lista lui Marian e de fapt un canon. Un îndreptar cu filmele de căpătâi, filme cruciale. Acest canon nu e rigid (ca un decalog) şi nu are pretenţia de a fi integral, dar e un bun început.  „Let’s start at the very beginning / A very good place to start / When you read you begin with ABC / When you sing you begin with Do-Re-Mi [1](Sa începem chiar cu începutul /Un foarte bun punct de plecare / Cînd citeşti, începi cu ABC/ Cînd cînti, începi cu Do Re Mi”)*. Repertoriul propus de Marian este ABC-ul care trebuie învăţat pentru a desluşi limbajul cinematografic şi pentru a-i însuşi gramatica (aici s-ar potrivi alt înţeles al cuvîntului „canon”, acela de literă de tipar cu care se tipăreau cărţile canonice).  Din aceasta perspectivă, cele aproape 100 de titluri selectate şi cercetate aici pot fi privite ca o Educaţie. O fundaţie. Filme-indicator, filme-far, borne de folos în aceasta fascinantă călătorie numită Cinema. Dacă le vezi, n-ai cum să te pierzi. N-ai cum să te rătăceşti în labirintul vizual care ne înconjoară. Ele sunt ca un fir din ghemul Ariadnei care se deşiră în carte, începând cu anul 1916 şi până în 2011.

În aceşti 95 de ani, cinema-ul a trecut prin schimbări majore, dar esenţa lui e aceeaşi. Cinematografuul de artă rămâne un mod de înţelegere a vieţii, o Cale de a ajunge la ceea ce e profund uman. Această esenţă perpetuă, nemuritoare, se află în centrul atenţiei lui Marian Rădulescu. Autorul nu e doar un cinefil îndrăgostit de istoria filmului, este un iubitor de frumos şi adevăr. Iar când întîlneşte frumosul şi adevărul în sala de cinema, trăieşte bucuriile la care face referire în subtitlul cărţii. Dar aceste bucurii trebuie împărtăşite. Într-o zi de decembrie 2011, am ajuns la ultimul cinematograf de stat care a supravieţuit în Timişoara (din treisprezece cîte au fost odată) pentru a vedea Crulic (regia: Anca Damian, 2011). Lângă casa de bilete mai era un singur domn. Mă aştepta pe mine. Mă rog, aştepta încă un spectator. I se destăinuise plasatoarei că nu voia să vadă filmul de unul singur. Am înţeles atunci de ce mergem de fapt la cinema: vrem să simţim emoţia împărtăşită care face să vibreze aerul din sală. Marian trăieşte pentru această emoţie. De aceea mă sună de fiecare dată cînd descoperă ceva important de văzut. Ultima oară a fost un film polonez din 2010, Erratum (regia: Marek Lechki). Entuziasmul lui e molipsitor, chiar şi prin telefon:  „Să vezi câtă fineţe, câtă delicateţe. Atâtea lucruri exprimă filmul ăsta prin fiecare milimetru de peliculă! ... Să vezi ce înseamnă muzica în film, compoziţia plastică...Fiecare cadru e impecabil alcătuit, ca un tablou. Îţi vine să strigi ‘-Stooop! dă pe pauză, să văd cadrul ăsta mai bine!’. Am vrut să le spun să oprească proiecţia că mă sufocam de atâta frumuseţe.”  Pseudokinematikos 2 este o colecţie de astfel de experienţe desăvârşite. Ele nu au nimic de a face cu predilecţia industriei de cinema actuale pentru stimulare, pentru excitarea globului ocular. Au de a face cu explorarea, cu trezirea ochiului launtric. Autorul nu face concesii filmelor-de-unică-folosinţă. El e interesat de filmele care merită (trebuie) revizionate.  Indiferent de anul când sunt făcute, relevanţa lor nu poate expira. Adevăratele filme mustesc de sensuri. Ele trebuie văzute nu ca mijloace de recreere, ci ca mijloace de re-creare. Aşadar, volumul de faţă vorbeşte despre filmele care ne luminează dar, mai ales, despre cele care ne iluminează. Calea spre iluminare presupune însă un efort şi din partea noastră.  Nu ajunge doar să fii „în Zonă”. Totul depinde de noi. De atenţia, de reflecţia şi de reacţia noastră. Iluminarea nu e un rezultat al unor factori externi. Ea vine dinăuntru. În acest sens, Do-Re-Mi-ul propus de Marian este o iniţiere. Un prim pas pentru unii, o aducere aminte pentru alţii.

Cu această carte, Marian Rădulescu îşi întăreşte rolul de călăuză cinematografică, cu ajutor de la întâia sa  „călăuză”, Andrei Tarkovski (căruia îi dedică câteva  eseuri luminoase în Addenda). Autorul adresează o nouă scrisoare de dragoste către Cinema dar şi o propunere-invitaţie pentru şlefuirea interioară prin „filmele de conştiinţă”. Odată ce ţi-ai însuşit acest canon, ochiul nu va mai putea fi înceţoşat, păcălit, distras. Ochiul tău va fi curat. Şi va recunoaşte adevărata lumină.   

[1] Sunetul muzicii (regia: Robert Wise, 1965)

(Lucian MIRCU)

---

Sham Pearls on Real Swine

sursa: Hyperliteratura

titlu: Sham Pearls on Real Swine
autor: Franky Schaeffer
editura: Wolgemuth & Hyatt Pub, 1990
număr de pagini: 292
Cu un background protestant, regizorul, scenaristul şi scriitorul Franky Schaeffer caută, în această carte, Biserica despre care să poată spune că este „Stâlpul şi Temelia Adevărului”.
Sinopsis:
Liberalismul şi degringolada galopantă din bisericile protestante îl provoacă pe autor să se angajeze într-o aventură spirituală de căutare a „Bisericii adevărate”, sacramentale. Ea nu trebuie să fie „relevantă”, ci veşnică, pentru că doar ea poate oferi „trupul şi sângele Mântuitorului”.  

Pentru artistul Schaeffer arta „distruge, zideşte şi redefineşte”, „incomodează” şi – când este de calitate – „spune adevărul” şi „este interesată de orice”. La fel ca Biblia, arta „nu este definită de o perioadă istorică anume” şi explorează „imoralitatea şi imortalitatea”. Asemenea lui Hristos, „arta vine către păcătoşi, într-o lume imperfectă” şi doar „cei care se consideră perfecţi nu iubesc arta”. Arta este „materială şi totuşi veşnică”,  „oglinda lumii”, „puntea dintre trup şi suflet”.
Dimensiunea creştină din arta americană este pentru autor o „întoarcere la sentimentalismul ce confundă virtutea cu gingăşia”. În lumea artelor însă nu ar trebui să fie nicio deosebire între subiectele „laice” şi cele „religioase” pentru că „realitatea, ca şi Dumnezeu, este una”. Creştinii, spune el, ajung la artă doar „în lumea mare” din afara „ghetoului creştin”. Ideea de a produce „artă creştină” (muzică, literatură, teatru, film) – aşa cum o înţeleg fundamentaliştii şi evanghelicii de azi („ucigaşii artelor”) – este deci o aberaţie.
Slujirea liturgică în biserici, crede Schaeffer, nu ar trebui înlocuită cu trupe amatoare de mimi, ghitarişti sau de dans modern. Biserica este „păzitoarea sufletelor noastre şi a anumitor adevăruri ce nu pot fi negociate”. Ea trebuie doar să propovăduiască Evanghelia prin cuvânt şi faptă. Creştinul căutător de adevăr din ziua de azi nu trebuie considerat o „ciudăţenie mistică”. El e un om în carne şi oase care mai bine înjură când, neatent, se loveşte la degetele de la picioare, decât să spună din vârful buzelor „Doamne ajută!”.
Evanghelismul şi fundamentalismul pietist, catolic sau (neo)protestant, au compromis – afirmă Schaeffer – creştinismul. Nu e de mirare că lumea îl consideră acum absurd: aşa şi este. La capătul quest-ului său întru Adevăr, Schaeffer a îmbrăţişat Ortodoxia pentru paradoxul şi tainele ei. Volumul imediat următor, Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions, este continuarea odiseii în mediul ortodox american.

Jerusalem - Episode Six

16 aprilie 2012

Am ajuns şi în cel mai vechi oraş din lume (apărut, se spune, acum aproape 10000 de ani): Ierihonul. Întregul ţinut al Israelului şi Palestinei poartă însemnele evenimentelor biblice. Şi aici, în locurile de pelerinaj, Iisus Hristos este prezentat drept un „superstar”. Magazine şi tarabe, pe tot cuprinsul anului, fac profituri enorme din vânzări de obiecte religioase. O parte dintre ele (aproape nesemnificativă) te trimit spre un Hristos cu adevărat Pantocrator, spre o lume de imagini şi sunete articulate sub forma unui limbaj teologic (liturgic). Foarte rar se întâmplă să vizităm şi lăcaşuri unde pereţii comunică un singur limbaj, un singur film. Un astfel de lăcaş minunat (pe bună dreptate, stârneşte mirare) este biserica Naşterii Domnului din Ierihon, care mi-a amintit imediat de biserica Sf. Grigore Palama din Bucureşti. (Din păcate însă, măicuţe evlavioase – am dedus eu – nu s-au muţumit cu splendidele reprezentări bizantine de pe pereţi şi au introdus în biserică, spre a fi sărutate de pelerini/credincioşi, câteva picturi religioase necanonice, de influenţă apuseană, pictate pe lemn.) În majoritatea însă, predomină un cu totul alt univers vizual.     

Este cumva năucitor şi teribil să ştii că mergi – la propriu – pe urmele Nazarineanului şi ale prietenilor Săi (sfinţii). Să vizitezi locurile (sau presupusele locuri) unde s-au întâmplat momente cruciale din viaţa Sa: naşterea, prezentarea la templu, botezul, întâlnirile cu apostolii, ispitirea de pe munte, intrarea în Ierusalim, răstignirea, învierea, înălţarea etc. Îmi aduc aminte, involuntar, de Călăuza. Scepticul Scriitor de acolo (un fariseu modern) filosofa pe tema falsificării obiectelor de ceramică. Omul de azi, spunea el, poate fi uşor păcălit, poate lua un vas recent (dar prezentat ca fiind o antichitate) drept un veritabil vestigiu. Doar Călăuza nu-şi pune astfel de probleme, pentru că a înţeles că esenţa e în altă parte: în respectarea ritualului / rânduielii ca şi cum totul ar funcţiona normal. Ca şi cum ar exista Dumnezeu („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”). Altfel spus: săvârşirea binelui nu în vederea unei răsplătiri viitoare, ci dezinteresat, în numele deprinderii firescului şi al lepădării de orice automatism, de orice gest artificial.