Nicolae Steinhardt - Recurs contra neantului

Pe la mijlocul anilor 80 aveam să-mi cumpăr, de la anticariatul din Bastionul Cetăţii (pe care-l frecventam, cu religiozitate, zilnic), un volumaş apărut în 1983 la Editura Albatros, cu titlul Mic dicţionar al spiritului uman. Coordonatorul proiectului era un anume Mircea Traian Biju. Ţin minte că am vorbit, fericit, despre achiziţia mea, cu un coleg de clasă care – pragmatic, zeflemitor, cinic – mi-a răspuns aşa: „Ai grijă, ascunde-o bine, să nu ţi-o fure careva!...”

Răsfoind, peste ani, acest dicţionar, regăsesc vreo douăsprezece pagini cu citate despre om şi doar trei citate despre Dumnezeu. Pe linie cu doctrina comunistă atee (cum altfel?), sunt alese aceste rânduri din cartea lui P. Lafargue, Le déterminisme économique de Karl Marx: „nu creatorul, ci creatura omului care, pe măsură ce se dezvoltă, îl remodelează /.../ departe de a fi conducătorul, el e jucăria evenimentelor istorice”; „după filosofia spirtualistă este un mecanic care, ca să se distreze, construieşte universul ale cărui mi;cări le reglează, şi fabrică pe om, ale cărui destine le dirijează după un plan doar de el cunoscut”. În fine, sintagma referitoare la Dumnezeu, decupată din A. Suarez (din textul numit Variables) – „recurs contra neantului” – aminteşte de existenţialismul cineastului suedez Ingmar Bergman: „Personajele filmelor mele sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei materiale.” Privind retrospectiv, după (peste) 20 de ani, îmi pare că nu atât conceptul de Dumnezeu a fost anihilat de „ciuma roşie” (dovadă sunt nenumătatele mărturii date de „umiliţii şi prigoniţii” atâtor temniţe şi gulaguri), ci o anumită rânduială a omului de veacuri. Un anumit fel de a fi şi o anumită „devenire întru fiinţă”, încremenită prematur în proiect. Sigur, se poate pune întrebarea (şi nu puţini sunt cei care, mai mult sau mai puţin retoric, au şi adresat-o deja): cât de responsabil, cât de asumat, cât de conştient trăia acea rânduială „poporul binecredincios” din ţările asupra cărora s-a prăvălit ideologia bolşevică...

Nu mică mi-a fost bucuria să descopăr, la începutul anilor 90, în mărturia fără seamăn care este Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912, d. 30 martie 1989), că tortura cea mai abjectă din „obsedantul deceniu” nu a putut curma „prefacerea totală a omului”. Iar omul angajat în această anevoioasă lucrare de „îmbisericire a minţii” ajunge a se privi şi judeca pe sine „din afară”, aşa cum, „neîntrerupt, necruţător, netulburat”, îi judecă pe cei din jurul său. Steinhardt a fost cel care mi-a descoperit o taină pe care (la Dostoievski şi Tarkovski) doar o întrezărisem: cultura – „atunci când este adevărată” şi „stă sub semnul unui duh iubitor de oameni” – este un „imn de laudă adus vieţii”. Cultura („caldă, vivace şi puternică”) nu constituia pentru el – chiar şi după ce a îmbrăcat straiele monahale – o „pricină de sminteală”. Nicolae Steinhardt avea cultul călătoriilor în timpuri şi spaţii dintre cele mai insolite. Contrar atitudinii crispate vizavi de „celălalt”, de „străinătate”, Steinhardt învăţa din călătorii că oamenii, deşi diverşi, sunt „solidari cu noi”, că „străinul a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru, adică, în sensul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului”. Nefiind sentimental, Steinhardt plânge „mereu şi de obicei în hohote” atunci când citeşte sau vede o capodoperă. În muzică îl socoteşte „cel dintâi chemat” pe Mozart, după care îi situează pe Haydn, Bach, Schubert, Wagner, pe preclasici şi apoi pe „toţi ceilalţi” (inclusiv opera pop-rock, Jesus Christ Superstar, de Andrew Lloyd Webber, despre care scrie la superlativ). Evanghelia i se pare „primul roman absurd, negru”, „cu adaosul — esenţial! — că sfîrşitul romanului nu-l constituie moartea pe cruce, ci învierea”.

Nicolae Steinhardt deplânge instaurarea „spiritului şmecheresc” chiar şi într-un loc mai ferit de poluări comportamentale precum Maramureşul: „Cu ce câştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm” – recunoaşte o bătrână maramureşană. Dispariţia satelor – „urgie năprasnică”, „sinucidere”, „catastrofă” – i se pare „foarte probabilă”:  „Hunii, gepizii, tătarii, turcii, pînă şi Carol II au fost tot atîtea flori la ureche.”

Omul sfârşitului de veac XX trăieşte, arăta el, sub „teroarea neobositei mediocrităţi” ce „barează drumul oricărui cît de mic talent”.  Intervenţia minciunii în viaţa omului este „masivă”, „pustiitoare”, iar „oxigenul, carbonul şi hidrogenul au fost înlocuiţi de minciună”. Anul 2000 îi apare cât se poate de sumbru şi apocaliptic. Va fi, anticipa el, „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist”, o „anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de angelism şi laşitate”. În privinţa indivizilor, vor fi purtători de revolver („oameni liberi, în sens feudal”) şi nepurtători („noii iobagi”). Cel care a ieşit – întărit, îmbunătăţit – din infernul temniţelor comuniste crede că „nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură”, că „li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor”. După momentul 1944 evreii „au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia” printr-un  „exces de zel”, printr-o „conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă”, printr-o „vigilenţă absolută” şi „denunţuri cu nemiluita”. Dar şi românii „s-au molipsit de la jidani”, devenind „mai riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decît germanii”, pierzânu-şi „bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond”.

Ce anume îl făcea fericit pe Nicolae Steinhardt? Câte o vorbă bună adresată spontan, ne-boala, amintirea clipelor fericite, „răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi”, „rarele clipe de credinţă totală, fierbinte”, momentele de „civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup”. Anii de temniţă (unde s-a botezat, clandestin) au fost, pentru Nicolae Steinhardt, o „şcoală a curajului” de unde a plecat încredinţat că trebuie să se ferească de şovăială, să-şi impună a fi statornic în hotărâri. Că trebuie a socoti frica – „năpasta lumii” – „ca pe un păcat de moarte”. Că trebuie a privi mereu lucrurile „cu spirit larg şi tolerant”. Deosebit de semnificativă (pentru  felul în care Nicolae Steinhardt şi-a asumat crezul ortodox) este citarea şi comentarea unui text al poetului Henri Michaux despre un candidat la călugărie: „În mănăstirea unde ar dori să fie primit, se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseşte stareţului: să ştii, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici curaj, nici încredere în mine şi nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor, iar altora cu atât mai puţin; numic nu am. Firesc ar fi fost să fie respins de îndată. Nu aşa însă. Ci stareţul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credinţă, nu ai lumină, dându-le altora, le vei avea şi tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi şi pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele tău eşti dator să-l ajuţi cu tot ce nu ai. Du-te: chilia ta e pe coridorul acesta, uşa a treia pe dreapta.” O atenţie aparte se acordă momentului convertirii („un acces la fericire”) din închisoare. Ieşind „din întuneric, din chin”, Steinhardt nu a intrat numaidecât într-o „stare de fericire perfectă”. Totuşi, necazurile care se întâmplă următor convertirii vin „pe un fond de fericire, de linişte”. Botezul sincer însă „nu este cu apă”, ci „cu duh şi foc”. („Apa de la Jilava pentru mine, cum ar spune: Fântânile Romei!”) Acolo, în închisoare, a trăit Steinhardt o „experienţă atât de cutremurătoare şi de revelatoare”, încât ştia că – dacă o să apuce liberarea – nu va putea reveni la viaţa dinainte. Şi n-a revenit. S-a îngrijit încă trei ani de „bătrânul său părinte” (care a murit la nouăzeci de ani), apoi a pornit să-şi caute o mănăstire. Prietenul său, filozoful Constantin Noica, avea să-l „năşească” a doua oară. Lui îi datora „blagoslovenia peregrinării prin închisoare” (pentru că a refuzat să fie martor al acuzării într-un proce legionar) şi „deschiderea ochilor tâmpi”. Acum îi descoperea „liniştita şi retrasa mănăstire de la Rohia”, în judeţul Maramureş.

Vrednică de atenţie i se pare lui Nicolae Steinhardt distincţia între „descurcă-te” şi răzbate”. Pe când „descurcă-te” lansează o „invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt”, fiind „expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii”, „a răzbate” duce cu gândul „la cu totul alte valori”. Deşi descurcăreţul este „omul zilei”, răzbătătorul – ne aminteşte el – era altădată „omul care prin muncă şi capacitatea sa înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa”. Un loc aparte îl ocupă „metamorfozele demonismului” în planul vieţii publice: „tirania Puterii, dictatura, opresiunea, totalitarismul”, dar şi „prefacerea libertăţii în nebunie,desfrâu, dezmăţ, anarhie”. Ambele i se par lui Steinhardt „nefireşti, primejdioase şi demonice”. Vrednică de căutat şi urmat rămâne numai „calea de mijloc, a dreptei socotinţe, a echilibrului”.

Jurnalul fericirii este o călăuză spre viaţa transfigurată de „dreapta socotitinţă” care-i îndeamnă pe oameni să fie „treji în toate” şi „întregi la minte”, că altfel „se cuibăreşte prostia”. Este şi cronica înfrângerii fricii („sensul vieţii”, căci „numai cine nu riscă pierde totul”) instaurate de un regim totalitar. Refuzând să fie martor al acuzării în „lotul Noica”, Steinhardt ajunge la puşcărie. Jurnalul fericirii nu înregistrează însă doar umilinţe şi abuzuri inimaginabile, ci mai cu seamă „îmbisericirea minţii”, prin botezul clandestin din celulă (desăvârşit, după ieşirea din închisoare, prin mirungere şi – câţiva ani mai târziu – intrarea în monahism). Pentru Steinhardt, Biserica nu e o simplă schimbare de decor. „Fantasticul credinţei” nu-l amăgeşte, nu-i distrează mintea cu „un alai (o comedie) de alte lumi posibile, tot neesenţiale”, ci îl solicită „să se concentreze asupra realităţii”. Motto-ul cărţii („Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”) trimite la „legea fundamentală a universului”: contradicţia. A crede în Dumnezeu înseamnă pentru el „să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista”. În rândul „amicilor evrei”, Steinhardt are o „reputaţie de nebun bine stabilită”. Dar, avea să gândească el în 1964 (anul ieşirii din închisoare), i-a prins bine „nebunia asta”: „Ce mă făceam dacă nu înnebuneam? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”

Mărturisirea creştină este, iată, independentă de locuri şi vremuri: „Trebuie să te poţi mărturisi creştin oriunde: în tren, în subsol, printre dobitoci, într-un spaţiu locativ comun, pe cruce, într-o cameră de trecere, la coadă”. Credinţa („suprema armă  secretă care anihilează toate necesităţile, împrejurările şi situaţiile şi pulverizează hazardul”) avea să-i descopere lui Steinhardt că singura bogăţie e aceea de „a ne bucura că trăim”. Închisoarea l-a învăţat că „fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scupulelor”. Aceasta este „lupta vieţii” ce nu ţine seama de împrejurări („o scuză pentru rataţi”): „Totul nu e să învingi, ci să lupţi până la capăt. Capra d-lui Seguin, în nuvela lui Alphonse Daudet, a mâncat-o lupul, dar în zori, după ce ea luptase toată noaptea. Asta-i singura noastră datorie sfântă: de ne este dat să cădem, să fie în zori.”

Un personaj important în această „odisee de lumină” este, nota bene, însuşi tatăl autorului: un „ovrei bătrân”, un foarte mic pensionar, un „senator roman”, un „patriarh din Pantelimon”. Dintr-un dezvoltat simţ al onoarei, îşi îndreaptă fiul spre jertfă: „Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.” L-a aşteptat şi, „mic, necrezut de mic, mult gârbovit”, „fără teamă” şi „cu ochii vioi”, îi răspunde fiului care-i cere să nu plângă: „Să plâng? Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?” Iar după ce află de botez îi spune: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum  s-a zis, Dumnezeu o  să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”

În loc de epilog: „Dacă din închisoare pleci şi de pe urma suferinţei te alegi cu dorinţe de răzbunare şi cu sentimente de acreală, închisoarea şi suferinţele au fost de haram. Iar dacă rezultatul e un complex de linişte şi de înţelegere şi de scârbă faţă de orice silnicie şi şmecherie, înseamnă că închisoarea şi suferinţele au fost spre folos şi ţin de căile nepătrunse pe care-i place Domnului a umbla. Puterea de a iubi, la ieşirea din închisoare, trebuie să fi crescut în proporţii de necrezut.” Nicolae Steinhardt a păstrat vie torţa acestui crez până la moarte.

4ever

Un zid alb într-o cameră de unde se zăreşte doar o parte din parchet. Nişte litere negre, dintre care o parte doar stau pe perete, restul au căzut. Pentru cei familiarizaţi cât de cât cu engleza, tâlcul acestui desen cu care m-am întâlnit pe un alt wall (cel de facebook), se descifrează lesne: din ceea ce va fi fost, cândva, FOREVER, a mai rămas, pe albul zidului, doar OVER.

În ceea ce-l priveşte pe om – „singurul animal care creează nu din instinct, ci din inteligenţă” (Aron), un „crucificat pe propriul său trup, cu capul istovit şi înţepat de spinii cununii sale de gânduri” (Valéry), „un Dumnezeu căzut ce-şi aminteşte de ceruri” (de Lamartine), „singurul animal care umblă pe doă picioare, vertical; el poate fi socotit o prelungire a razei Pământului – toate celelalte” (Blaga), „în tinereţe, un semn de întrebare pentru viitor, , la maturitate, o paranteză a prezentului, la bătrâneţe un semn de exclamaţie cu privire la trecut” (Saphir), „fiinţă ce se obişnuieşte cu toate” (Dostoievski), „stofa din care sunt ţesute visele, şi scurta noastră viaţă se termină-ntr-un somn” (Shakespeare) – etapa OVER începe cu atrofierea organului visării. Astfel, distanţa de la FOREVER la OVER devine distanţa de la viaţă (beţia elanului născut din dialogul nostru cu infinitul) la moarte (blazare, descompunere, destrămare).

Câtă putere de a crede în veşnicie, atâta viaţă. Îmi amintesc de exlamaţia entuziastă a unui fost elev de-al meu de clasa a XII-a care, cu o nonşalanţă dezarmantă, a rostit: „Eu cred că sunt nemuritor!”. Pentru astfel de „epifanii” involuntare merită să mai fii dascăl!

Ovidiu

Pe 16 iulie ar fi fost ziua de naştere a fostului meu coleg de clasă, în liceu, Ovidiu Roateş. A plecat, mai repede ca noi (dar ce reprezintă câţiva zeci de ani la scara veşniciei?) pe tărâmurile Elizee, acum – cred – 20 de ani. Destinul său, învăluit în mister, îmi aminteşte de Werther.

Nu pot uita bucuriile noastre de cinefili în devenire, schimburile de păreri (uneori de pe poziţii adverse) despre filme, cineaşti, scriitori, muzicieni, politică. Vânam, amândoi (alături, uneori, de alţi colegi de clasă), premierele cinematografice şi teatrale, concertele de muzică clasică. Mergeam împreună la cinemateca de la „Casa Tineretului”. I-am descoperit sau redescoperit, aproape simultan, pe Tarkovski, Mihalkov, Fellini, Antonioni, Buñuel, Kurosawa, Wajda, Zanussi, Truffaut, Welles, Piţa, Veroiu, Daneliuc, Tatos. Citeam cu nesaţ cărţi de istorie a filmului (de exemplu Vârstele peliculei, de Tudor Caranfil). Comentam entuziaşti filmele difuzate de televiziunea iugoslavă şi de cea maghiară (la români, în trei ore de program TV, nu prea era mare lucru de văzut).

Ovidiu, aşa cum îl ştiu, avea un suflet curat. Bun la suflet şi extrem de sensibil mi-l voi aminti mereu până când, nădăjduiesc, ne vom reîntâlni undeva, cândva ... 

 

(în fotografie, de la stânga la dreapta: Mircea Barzuca, Titus Biriescu, Marian Rădulescu, Ovidiu Roateş, Darius Hupov - Liceul C.D Loga, iunie 1987)

Work in progress

Există, în Ulysses de James Joyce (o carte imposibilă pentru unii, fascinantă şi uluitoare – ca stil, ca limbaj – pentru alţii) o sintagmă ce defineşte căutările nu doar ale lui Stephen Dedalus, ci ale oricărui artist as a young man şi, poate, ale oricărui om încă tânăr, căutător de adevăr, de lumină, de lămurire: „History is a nightmare from which I am trying to wake” („Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc”). Accentul, nota bene, este pus pe exerciţiul (asceza) trezirii, nu pe agresiunea coşmarului. Verbul din a doua propoziţie este folosit la timpul present continuous, care aici are rolul de exprima o activitate în desfăşurare (a work in progress), o treabă – o „nevoinţă” – de o viaţă. Asemenea jindului după infinit din poemul lui Arseni Tarkovski (recitat de Călăuza din Stalker):

A zburat vara în goană, ca şi cum n-ar fi fost

Mai sunt zile calde, dar nu e de ajuns

Tot ce s-a putut face s-a împlinit lesne

Mi-a căzut în palmă, dar nu e de ajuns

Nici răul şi nici binele n-a venit din senin

Aveam în faţă lumina, dar nu e de ajuns

Viaţa m-a ocrotit, m-a luat sub aripă, dar nu e de ajuns

Frunzişul mi-e întreg, ramurile neatinse

E limpede ziua, dar nici asta nu e de ajuns...

Pentru Cuviosul Siluan Athonitul, unul din cei mai destoinici vieţuitori ai veacului XX de la Sfântul Munte, această permanentă „stare de veghe” (numită „trezvie” în limbajul patristic) este cuprinsă în îndemnul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Cuvântul său pare aproape imposibil de trăit câtă vreme lumea din jur este nu doar nebună, nebună, nebună, ci şi înnebunitoare. Dar poate că există, ca în toate, un antidot la blazare, la spleen, iar acesta ţine nu atât de o formulă anume, ci de o atitudine. De felul în care trăim în lume, nehrănindu-ne cu ideologiile şi modele lumii („to be in the world, but not of the world”). De felul în care mai ştim să ne bucurăm, să ne mirăm şi să descoperim „bufniţa din dărâmături”, chiar în plină dictatură a mediocrităţii şi surogatelor. 

Poveste (a)morală

„Mistreţul” (la început i se spunea „Învăţătorul”) din apologul tarkovskian Stalker (1979) intră în „camera dorinţelor” şi se roagă pentru sănătatea fratelui (aproapelui) său. Pleacă  de acolo cu un sac de bani, pentru că asta îşi doreşte cu adevărat. Apoi, dintr-un fel de remuşcare extremă, se sinucide. Cei doi vizitatori ai Zonei pe care îi vedem, Scriitorul şi Călăuza, sunt mai circumspecţi, mai cinici. Unul nu vea să intre acolo pentru că „e înjositor să ceri, să te rogi” şi mai bine se duce înapoi în căsuţa lui împuţită să se alcoolizeze. Altul ar vrea s-o arunce în aer, pentru că „nu se ştie ce se întâmplă dacă pătrunde acolo cineva cu mentalitate de führer”. Călăuza, nebunul întru Hristos de ieri, de azi şi din totdeauna, îşi refuză accesul în „sfânta sfintelor”, deşi ar avea ce să ceară (are o fetiţă infirmă). El doar intermediază bucuria întâlnirii omului cu sinele (prin metanoie), a omului pregătit pentru această confruntare şi conştient că „totul depinde de noi, nu de Zonă”. Călăuza (titlul filmului în română) poate fi citit şi ca o poveste morală despre „virtutea” înţeleasă kierkegärdian ca libertate („contrariul viciului nu e virtutea, contrariul viciului e libertatea”). 

În Elena, filmul lui Andrei Zviagnitsev din 2011, nimeni nu mai e „nebun întru Hristos”, nimeni nu se mai comportă „dezinteresat”. Iar „Zona” – biserica, locul unde mai ajunge omul când se simte năpăstuit de soartă – este acum un muzeu pustiu (altminteri elegant, poleit cu aur) recent restaurat (şi scos din „ilegalitatea” unde a fost împins de bolşevici). Elena (o femeie măritată a doua oară cu un nabab rus) întreabă, stingheră, în faţa cărui sfânt trebuie să aprindă o lumânare dacă vrea să se roage pentru sănătatea soţului ei ce suferise un infarct. Femeia de la lumânări îi spune să-şi acopere capul în Casa Domnului şi o trimite la icoana Sf. Nicolae. Ea însă se opreşte în faţa unei splendide icoane cu Prezentarea la templu a Maicii Domnului. Îi vedem chipul reflectat în icoană şi ce anume cere nu ştim. Vedem doar că, ajunsă acasă, are putere să comită o „crimă perfectă”, strecurând printre doctoriile cu care-şi trata bărbatul, o pastilă de Viagra. (După ce s-a documentat bine în privinţa efectelor acesteia asupra cardiacilor în etate.) Astfel, cu „sacul de bani” dobândit prin moştenirea unei fabuloase averi, Elena îşi va aduce familia din prima căsătorie în luxosul apartament râvnit de mulţi. Povestea amorală din filmul lui Zviagnitsev se termină cu un „stop-cadru la masă”. Rudele ei mult mai sărace (băiatul Elenei – un fel de pierde-vară, la fel ca nepotul ei, un puber delicvent – şi familia acestuia) s-au procopsit. Regrete? Remuşcări? Cam tot atâtea ca-n finalul din Născuţi asasini. Nababul (care tocmai o mierlise de mâna unei Dalila) nu credea oricum în „basmele bibilce pentru naivi”. Morala? Unul agoniseşte, iar altul se foloseşte. Şi, cel mai probabil, risipeşte.   

„Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!”

Un volum de Liturgică generală arată că „la mijlocul sec. XIX se pictează la noi în stil romantic şi neo-clasic, iar pe la mijlocul secolului trecut [al XIX-lea] începe năvala în biserici a picturii de gen realist, în stil apusean”. Este vremea când pictori de prestigiu şi ucenicii lor „reproduc în bisericile construite sau numai pictate pe atunci modelele apusene ale Renaşterii, sau se conduc după Bibliile ilustrate din Apus, gen Gustav Dorè, pictând scene dramatice din istoria biblică sau chipuri de sfinţi graşi, masivi şi robuşti, cu statură atletică şi muşchi de gladiatori, cu aer lumesc, din a căror înfăţişare nu respiră nimic sacral, nimic bisericesc şi mai ales nimic ortodox”.

După aproape două sute de ani, la modă e şi acum concepţia decorativă potrivit căreia, „cuprinsul unei biserici poate sau trebuie să fie tratat ca acela al unui salon, prin spânzurarea pe pereţi, din loc în loc, în mijlocul unor spaţii goale, a unor tablouri executate în genul picturii de chevalet”. Reprezentările „polifonice” şi „baroce”, de influenţă apuseană, „străine canonului tradiţional la picturii ortodoxe” (Coronatio Virginis; Hristos cu steagul în mână alături de mormânt – în scena Învierii; Dumnezeu Tatăl înfăţişat sub chipul unui om bătrân etc.) se găsesc – fără număr, fără număr – peste tot în biserici, în mănăstiri. Din fericire, mai sunt şi (foarte puţine) excepţii. 

Un moment revoluţionar este acela în care omul, al cărui ochi se deschide şi în afară, începe să înţeleagă rostul şi taina icoanei (pentru care – vezi chipul lui Hristos-Pantocrator – privitorul e scopul imaginii); în care se întâlneşte cu forme şi culori laconice, îmbinate nu oricum, ci respectând convenţiile (canoanele) iconografice al Bisericii; în care descoperă Frumuseţea restauratoare străină de forme „realiste”, „romantice”, pietiste şi edulcorate. La asta se va fi gândit Dostoievski atunci când vorbea despre seducţia şi puterea Frumuseţii (neînzorzonată de podoabe) ce sparge idolii şi-l eliberează pe om. Iar această Frumuseţe se găseşte, aici, pe pământ, sub formă de oaze la care ajung (şi din care se hrănesc) doar cei mult răbdători. Cei care nu se pierd în mulţimea de „harismatici” (interesaţi de „paranormal”), de ideologi, de blazaţi ori de sceptici. Cei care, în fond, rămân credincioşi lor înşişi, neplecându-şi urechea la vorbe ademenitoare despre „miracole” şi „pelerinaje” (ca-n filmul La dolce vita al lui Fellini, ca-n viaţă), ci stăruind şi străduindu-se pe drumul dreptei socotinţe (ce presupune exersarea discernământului), al „căii înguste”..

În babilonia modernităţii, dacă nu a ajuns la nicio oază de frumuseţe hieratică, simplă şi profundă în acelaşi timp (aşa cum, la modul ideal este frumuseţea liturgică a Bisericii – singura cu adevărat seducătoare prin faptul că este, nu închipuie) şi vrea să se păstreze departe de înşelare, de credinţe şi reprezentări contrafăcute, omul (asemenea lui Friedrich Nietzsche, James Joyce, Ingmar Bergman sau Luis Buñuel – pentru a numi doar pe câţiva din cei mai cunoscuţi „liber cugetători”) nu poate spune decât: „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!” Strigătul lor nu este, cum s-ar crede, o formă de protest împotriva „Dumnezeului Cel Viu” sau o tăgăduire a devenirii întru fiinţă (aşa cum îi dau sens „ostaşii-martiri cu feţele cuvioase” despre care mărturisea, prin lirica sa mistică, Ioan Alexandru). Este doar un refuz, ferm, de a primi (şi trăi) o pseudo-moralitate ce învaţă că antonimul viciului este virtutea, nu libertatea. Şi, indirect, o mărturisire de credinţă.

Şi într-un caz (credinţa paradoxală de tipul „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”), şi-n celălalt (necredinţa sfruntată de tipul „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!”), lupta cea mare se duce în inima fiecăruia pe care nimeni nu se cade a o judeca. De confruntarea cu propria conştiinţă (semn al auto-cercetării, al auto-evaluării în taină, fără măştile pe care le purtăm faţă de lume – vezi admirabilul poem The Guy in the Glass al lui Dale Wimbrow) nu scapă nimeni. Doar că „atunci când nu crezi, totul e mai periculos”, cum aflăm de la Lillian Morelli (Marthe Keller) în Bobby Deerfield – un film-poem al umanizării şi al învierii prin iubire. 

Ken Li

Mă uit la generaţia de azi care iese, cum se spune, de pe băncile liceului. Mă rog, ale unui colegiu tehnic, unde majoritatea elevilor (navetişti ce locuiesc la sat, frumoşi adolescenţi pe care doar indiferenţa şi ursuzenia adulţilor îi sluţeşte înainte de vreme) provin din familii – multe disfuncţionale – cu studii cel mult medii. Pentru mulţi şcoala se termină înainte să o fi început cum se cuvine. Dar pentru lipsa acelui bun început ei sunt cei din urmă vinovaţi.  

Cu patru ani în urmă, cei care astăzi au susţinut în faţa mea proba de speaking la bacalaureatul de limbă engleză, tocmai terminaseră opt clase. Cu foile matricole pline de note bune şi foarte bune au fost atunci repartizaţi pe la diferite colegii tehnice, în urma rezultatelor slabe şi foarte slabe de la examenul de admitere în clasa a IX-a. Profesorii care – cât de cât – doreau să-şi bată capul cu ei (nicidecum să-i aducă la nivelul programei de liceu) au fost nevoiţi să-şi reconsidere în mod radical discursul şi să-l adapteze nivelului extrem de precar de cunoştinţe (şi de concentrare) al clasei. Nu puţini din cei care, vara asta, au terminat clasa a XII-a, au rămas, vai, la nivelul cunoştinţelor pe care le aveau când au intrat în clasa a IX-a. Unii au recunoscut (şi le-am dat dreptate) că s-au schimbat, că au ajuns – în fine – la nivelul mării. La cota zero, cum s-ar zice. Pentru ei liceul ar putea, abia acum, să înceapă. Caratase (Toma Caragiu), în Actorul şi sălbaticii: „Ceara ei de Românie, pe ce mâini a ajuns!...”

***

Printre elevii examinaţi în ultimii ani se numără şi câteva specimene care îmi amintesc, involuntar de un clip larg difuzat în lumea întreagă, acum câţiva ani. Filmul era un fragment dintr-o emisiune de succes (Music Idol), în care o concurentă din Bulgaria încerca să cânte, în engleză (da, în engleză, susţinea ea sus şi tare când un membru al juriului părea că se îndoieşte), piesa „Without You”. Ei bine, prestaţia recentă a câtorva absolvente de liceu la proba de speaking mi-a adus aminte de bulgăroaica supranumită Ken Li, datorită felului stâlcit în care pronunţa „Can’t Live [Without You]”.

Fenomenul ken li îşi trăieşte momentul. Alte mamiţe, alţi domnu’ Goe sau Ionel Popescu; acelaşi lanţ al slăbiciunilor, aceleaşi mofturi (acum li se spune fiţe). Este vremea lor, a piţipoancelor – termen (presupus laudativ) pe care un dicţionar on-line, încă neoficial, îl tălmăceşte astfel: „tânără bucată feminină, ce întruneşte cel puţin 3 dintre următoarele aspecte fizice: îmbrăcaminte provocatoare ce proeminentează calităţi fizice, eventual sumară, tocuri, aspect îngrijit: coafat, manichiură, fard, mireasmă îmbietoare; fizic întregit de zâmbete largi pentru diverşi masculi cu potenţial, flegmatism faţă de restul muritorilor şi o bine-dezvoltată tehnică de flirt adaptată tuturor situaţiilor”. Tulibu dibu douchhooo. 

Impresii din copilărie

Înainte de a împlini zece ani am aflat, de la bunica mea, despre „chipul lui Dumnezeu întipărit pe bobul de grâu”. Şi-mi amintesc cum zadarnic I-am căutat icoana pe boabele de grâu. Negăsind-o, am trăit prima decepţie de proporţii, întrecută doar de mesajul desprins dintr-un cântec de muzică uşoară (pe versuri de Radu Stanca) difuzat deseori în acei ani, care-mi lumina – aievea – chipul părinţilor mei, aşa cum încercam să-mi imaginez că va fi ... peste o mie de ani:

Ne-ar trebui
O mie de ani să recladim
Ce-am sfărâmat aseară
Cu despărţirea noastră.
Şi nici atunci nu-i sigur
C-am mai putea să fim
Eu creanga ta de aur
Tu frunza mea albastră...

Copilăria, acest vis sublim al omului, nu moare. Nu are mormânt şi nu se ştie nicio dată precisă care să-i înregistreze decesul. În copliărie, ca-ntr-un paradis pierdut, începe destrămarea omului. Atunci – ca-ntr-un eshatologic poem de Romulus Vulpescu, dedicat „lucrurilor de pe urmă” – începem să conştientizăm că

Vine o vârstă, vine o veste, vine o vreme

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

Cheamă ziua, cheamă ora, cheamă clipa tuturora...

...Vine ziua să coboare discul meu solar,

Vine ziua să fiu boare, cer şi aer clar...

...Vine ora care doare, scrisă în calendar,

Vine ora ca odoare să vă las în dar.

Vine vremea la izvoare să ne întoarcem iar,

Vine vremea să dau floare, poate fructe chiar.

Vine o vamă, vine o voce, vine, cheamă

Cheamă, pleacă, vine, este !

***

Am urmărit, recent, un talk show de Eugenia Vodă, în care era invitată Luminiţa Dobrescu. Renumita cântăreaţă (deţinătoare a unui „Cerb de Aur”, la începutul anilor 70) povestea despre egoismul care a îndepărtat-o de familie pe când avea doar 23 de ani, care i-a poruncit să nu facă copii etc. Simpatica solistă şi-a părăsit soţul, părinţii, şi viaţa trăită ca-ntr-un acvariu mult prea neîncăpător, pentru „oceanul de libertate” din Apus, unde „numai cerul este limita”. Acum, cu „mintea cea de pe urmă”, spune că nu şi-ar mai abandona părinţii. Faptul că se consideră o învingătoare (un „om realizat” în „acel Apus” unde „nimeni nu i-a impus să gândească, să vorbească, să cânte ş.a.m.d. într-un fel anume) n-o împiedică să verse câteva lacrimi, discret, când îşi aminteşte de cei care i-au dat viaţă şi un nume...

Amintirea senină a părinţilor noştri este, tind să cred, cel mai minunat dar pe care ni-l pot oferi. Faptul că ne gândim la ei cu bucurie, atunci când ajungem în „actul al treilea” al vieţii (aşa cum s-a gândit şi mama la străbunii ei în ajunul zilei în care a fost operată, următor căreia a mai trăit – în comă fiind – doar nouă zile), e supremul omagiu pe care putem să li-l aducem. E semnul întoarcerii noastre la copilăria pe care, abia acum înţelegem, nu am părăsit-o niciodată. Dincolo de metehne, de poticneli, de inerentele lor sminteli, dacă părinţii au reuşit să insufle copiilor săi setea de viaţă, iubirea binelui, frumosului şi a adevărului, se cheamă că şi-au împlinit menirea. Suntem împreună cu ai noştri până la capăt şi chiar dincolo de capăt, pentru că „sfârşitul nu-i aici”. Ca-n nunta de la finalul din Underground al lui Kusturica, unde – într-o secvenţă surreal ce se poate petrece la fel de bine acum sau ... peste o mie de ani – tatăl şi mama sunt încă împreună, unde toată familia este împreună, iar „intruşii” sunt întâmpinaţi doar cu nişte încruntări de sprâncene, nevinovate în fond. Paradisul, dincolo de oglindă, s-a restaurat o dată cu vama, cu vocea care vine, cheamă, pleacă, vine, este.

Inscripţie

Domnul – ni se spune de două mii de ani, de la Cincizecime – e Duh, e Lumină, e Învăţător. Prin urmare, orice om însemnat cu pecetea întreită a « naşterii din nou » este chemat să-L caute, să-L cunoască, să-L „mănânce”. Este foarte comică, uneori, foamea omului de cele sfinte. În îndepărtatul ev medieval se spune că nu puţine au fost cazurile când oamenii (o parte din ei, în orice caz) au dorit ca potirul euharistic să conţină şi puţină vopsea răzuită de pe icoane, ca şi cum doar aşa Taina ar fi întreagă. (De aici până la cumplitele vremuri iconoclaste n-a mai fost decât un pas.) Alţii, mai sceptici (asemenea Scriitorului din Călăuza) îşi refuză intrarea în „camera dorinţelor” tocmai pentru că sunt puşi în temă, iar pilda Mistreţului din acelaşi apolog tarkovskian este cât se poate de edificatoare (şi de evergreen): cu buzele s-a rugat pentru sănătatea fratelui său (aproapelui, largo sensu), dar în sinea lui, lucrul pe care şi-l dorea cu adevărat (în acel loc de taină unde se împlineşte tot ce vrea omul, dar ceea ce vrea cu toată fiinţa lui, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibe) era un sac cu bani. Şi primeşte nu ceea ce a cerut, ci – pentru că în această împrejurare nu te mai joci de-a uite popa, nu e popa – sacul cu bani după care, cu faţa nevăzută a inimii sale, râvnea. Iar apoi, ca Iuda, s-a spânzurat.

***

Cu câţiva ani în urmă am participat la o conferinţă susţinută de un intelectual român renumit în Aula Magna a UVT. La sfârşit, unul dintre cei prezenţi s-a găsit să-l certe pe vorbitor şi să-l acuze că – în scrierile sale, în conferinţele sale, în activitatea sa – nu s-a „impus” ca alţi intelectuali şi nu a reuşit să fie un „formator de opinie”, o „călăuză” de nădejde, un „mentor” pentru cei tineri. Cel învinuit a spus că nici nu şi-a propus aşa ceva şi i-a dat de înţeles revoltatului ascultător că de fapt el are nevoie de un „învăţător” care să-l ţină de mână mereu, ori de un fel de „magician” cu carismă, gata să scoată din tolba cu poveşti „soluţia” salvatoare. Dar suntem oare altfel, fiecare din noi, atunci când refuzăm Învăţătura (care nu e altceva decât conştientizare, oglindire, devenire întru fiinţă) din dorinţa de a găsi un „învăţător” aspru şi neîndurător, care să ne îndrepte, să ne trezească, să ne cuminţească? Şi asta fiindcă doar Frumuseţea liturgică a Învăţăturii nu ne e de ajuns. Ne trebuie o „mână de fier” ca să ne scoată din impas, deşi nu cuvintele altuia, ci slovele tipărite – în chip tainic – în inima noastră ne aduc izbăvirea. Dar nu-i rău nici aşa. Măcar de ne-am folosi – de duhul blândeţii sau de-o voce fermă – pentru ca, doar-doar, să ne dezmeticim – ruşinându-ne – din înşelare şi să ajungem de la moarte (indiferenţă, plictiseală, rătăcire) la viaţă.   

Nu speriaţi frumoşii adolescenţi

21 iunie cea mai lungă zi a anului. După care, pe nesimţite, noaptea va recâştiga teren, pregătind lumea, de două mii de ani, pentru praznicul de iarnă ce cade la câteva zile după ziua cea mai scurtă din an: Naşterea Domnului.

Căldură mare. Elevii mei, câţi mai sunt risipiţi prin clasele tot mai goale, se plâng – pe bună dreptate – de caniculă. Unul dintre ei mă întreabă dacă într-adevăr este neregulamentar să vină la şcoală în pantaloni scurţi. În pauza următoare zăresc, pe coridor, următoarea scenă: o profesoară face observaţie unor elevi pentru că – în aceste zile extrem de călduroase – au îndrăznit să vină la şcoală în pantaloni scurţi. Întrebarea adresată de elevul meu mi se pare aproape comică. Într-o şcoală (şi, largo sensu, într-un sistem de învăţământ şi chiar într-o ţară) unde încălcarea oricăror reguli a devenit singura regulă respectată cu religiozitate mi se pare caraghios să te legi de un biet articol din regulamentul şcolar de ordine interioară. Încă o dată înclin să dau dreptate elevilor. La fel ca într-una din zilele trecute, când un băiat din ultima clasă de liceu mi-a spus că i se pare nedrept ceea ce s-a întâmplat la bacalaureatul de anul trecut, când promovabilitatea, la nivelul întregii ţări, fost neaşteptat de scăzută. Este nedrept, spunea el, să fie atât de severi cu noi după 12 ani în care nu ne-au pretins, cu aceeaşi rigoare, să învăţăm. Şi are dreptate. În mediul rural (unde acest copil a făcut primele opt clase) notele se cam dau, cum se spune în argoul elevilor, „din burtă”. Şi, nota bene, sunt note de excelenţă. Foile matricole ale noilor veniţi la liceu (majoritatea din mediul rural) sunt pline de 8, 9 şi 10. Asta în vreme ce rezultatele la examenul de admitere sunt mediocre şi submediocre. În cele mai multe cazuri, astfel de copii nu apucă să fie nici măcar alfabetizaţi cum trebuie (la materiile de bază), darmite să priceapă ceva din sofisticata materie de liceu (literatura română, alte materii umaniste, matematică, fizică, chimie ş.a.).

Recent, pe când făceam prezenţa, am schimbat câteva vorbe cu o elevă de-a mea din clasa a X-a. Deşi inteligenţa ei este peste medie, a lipsit mai tot anul şcolar – şi nu doar la meteria mea. M-am uitat la rubrica ei din catalog şi am văzut că are note de trecere la fiecare materie. Am felicitat-o că a reuşit să-i păcălească pe profesori, că – în ciuda nepermis de multelor absenţe (nemotivate, dar motivate până la urmă „din burtă” ca să se evite exmatricularea) – va promova. Bravo, i-am zis ironic, spune-le părinţilor tăi să te pupe-n frunte că ţi-a ieşit figura. „De parcă i-ar interesa!...” a fost replica ei. Şi iar mi-am spus că elevii au dreptate. În condiţiile în care familia nu e (şi poate că n-a fost niciodată) familie pentru un copil, cu mama sau tata plecaţi mereu de acasă (sau divorţaţi sau la muncă în străinătate sau pur şi simplu indiferenţi faţă de soarta odraslelor), cu profesori apatici sau fără tact, ce – din o mie de motive – nu reuşesc să se facă îndrăgiţi de elevi, cu o gaşcă de prieteni (aşa-zisul anturaj) gata să corupă în sufletul copilului şi ultima redută de neprihănire, e absurd să dai vina pe elevi. Elevul – fără a dori să-l absolv chiar de orice vinovăţie – este, după socotinţa mea, ultimul vinovat. Chiar aşa: pentru ce l-am socoti vinovat? Pentru că nu a învăţat, până la vârsta bacalaureatului, să discearnă între bine şi rău? Pentru că nu se simte iubit, ci – la vârsta ingrată a adolescenţei, când are mai mare nevoie de ocrotire, de îndrumare, de iubire – e tratat de toţi cu indiferenţă sau ostilitate? Pentru că nu a învăţat, ca autodidact, ce înseamnă studiul individual, după cele opt ore zilnice de curs de la şcoală? Pentru că nu ştie să aleagă bruma de frumuseţe din puhoiul de imagini şi sunete stereotipe, din supradoza de urâţenie furnizată zilnic de mass media? Pentru că nu ştie să se apere împotriva falselor modele, a falşilor prieteni, a falşilor educatori, a falselor învăţături?

Există un stadiu al destrămării sufleteşti (al pervertirii, al dezintegrării fiinţei omeneşti) de  care, după ce l-ai atins, numai o voinţă de fier şi Cel Atotmilostiv te mai pot izbăvi. Este chiar stadiul în care – dacă am fi cinstiţi cu noi înşine – am ajuns, nu o dată, şi noi: părinţi, elevi, dascăli, politicieni. Prin urmare, de fiecare dintre noi depinde să se angajze sau nu în marea, singura aventură ce merită asumată până la capăt: aceea de aflare a mărgăritarului de mare preţ – dreapta socotinţă – în labirintul atâtor iluzii.  

Martirolog

Un clip hardcore face ocolul internetului în aceste zile. Într-o ţară din Nordul Africii, un tânăr musulman convertit la creştinism a fost decapitat pentru apostazie. Comentariul însoţitor subliniază liniştea şi împăcarea acestui nou mucenic în faţa morţii violente. Altundeva, pe plaiuri mioritice, la Focşani, un preot ortodox este înjunghiat şi moare la scurt timp după aceea. Criminalul se îndreptăţeşte, arată ziarele, motivând că un vis recent, în care preoţii îi apăreau ca „agenţi ai diavolului”, l-a îndemnat să recurgă la crimă. Urmează interminabile comentarii pe forumuri, unde „opinia publică” – încă o dată – se inflamează. Din felul în care, fără nicio noimă, sunt publicate luările de poziţie, poate reieşi orice. Chiar şi nevinovăţia făptaşului din cel de-al doilea caz (aşa cum este insinuată în filme ca M sau Natural Born Killers, de exemplu) şi, cum altfel, „corupţia” („obscurantismul”, „misticismul”, „înapoierea”) învăţăturii ortodoxe a Bisericii „politeiste” (de vreme ce crede că Dumnezeu e „comuniune de Persoane” sau tolerează „popi turnători şi desfrânaţi”). Mai pricepe ceva dacă poţi.
Este greu, aproape imposibil, să rămâi imun la puzderia de lozinci, ideologii, idei preconcepute prin care mass media încearcă să-i manipuleze pe cei care, nu puţini, îi dau crezare. Şi totuşi, „ceea ce e cu neputinţă la om, la Dumnezeu este cu putinţă”, pentru că „totul este cu putinţă celui ce crede” (aflăm nu doar din Cartea Bisericii, ci şi din Don Quijote sau de la Dostoievski). Călăuza lui Tarkovski ne spune limpede, înainte de intrarea în „camera dorinţelor”, că „trebuie doar să credem”. (În acea încăpere nu intră însă nimeni, pentru că nimeni nu este pregătit; opreliştile sunt exclusiv interioare.). Poate că tocmai lipsa de pregătire (sau „atrofierea organului gnditor”) este motivul pentru care cumpărăm şi dăm mai departe (sub formă de predici mai mult sau mai puţin arbitrare) „idei fabricate de-a gata”. Care nu se referă la vreo „dogmă” absurdă, ci – în spirit „progresist”, „umanist”, „modern” – vizează „libertatea gândirii”, „emanciparea” exacerbată a eu-lui, absolutizarea „alegerii” personale – ce mai, curat Ivan Karamazov!...
Îmi amintesc de Rubliov-ul lui Tarkovski. Într-unul din episoadele acelui film-fluviu, un călugăr înşelat de părerea de sine şi înverşunat pe fraţii săi monahi (că şi-au „cumpărat” mântuirea, în loc să şi-o dobândească, firesc, prin nevoinţă) părăseşte mănăstirea unde vieţuise o bună bucată de vreme. Este chiar alungat de stareţ, cu vorbe grele: „Piei de aici, pui de viperă!” După ani de peregrinări prin lume, unde pătimeşte multe şi (precum omul din Prostia omenească a lui Ion Creangă) se minunează de şi mai multe, se întoarce în genunchi la fraţii săi monahi. Acelaşi stareţ care l-a alungat, îl primeşte acum (nu fără anumite rezerve) şi-i dă canon să copieze, de cinci ori, Scriptura (de mână, că nu se inventase încă xerox-ul). Şi monahul risipitor se supune. Îşi începe canonul şi se roagă să-i dea Dumnezeu zile să-l aducă la bun sfârşit. Mai mult, cunoaşte pocăinţa (înnoirea inimii) şi-i cere iertare fratelui său monah (pe care-l invidiase în taină pentru imensul său talent) şi măscăriciului (priceput şi el, în meşteşugul său) pe care-l turnase cândva la ieniceri. 
Cam aşa e şi soarta omului modern care – „eliberându-se” de dogmele pe care le contestă fără să le trăiască, abandonând o rânduială căreia nu i-a pus încă un bun început – apucă totuşi să-şi vadă răzvrătirea în toată urâcimea ei. Dar acesta este un caz fericit: al tâlharului din dreapta Răstignitului, ce cunoaşte metanoia. Pentru că sunt destui care, asemenea tâlharului din stânga Mântuitorului, nevăzându-şi adevăratul chip în oglindă, rămân robi ai propriilor himere până-n pânzele albe. 

5 x 5

15 iunie. O zi cândva sinonimă cu terminarea şcolii şi intrarea (profesorilor şi elevilor) în vacanţa mare. Acum e doar o zi obişnuită din apendicele anului şcolar – un timp de (cel puţin) o lună de zile în care sălile de clasă şi coridoarele sunt tot mai goale. La 25 de ani de la terminarea liceului, în 15 iunie m-am reîntâlnit cu 12 din cei 36 de colegi de clasă.

Mai întâi am participat, de dimineaţă, la serbarea fiului meu cel mare, Theodor, care a încheiat ciclul primar. A recitat poezia Anei Blandiana, Fapt divers, a cântat la pian. Apoi, prin telefonul mobil, am comentat cu Ionuţ Mareş filmul Meandre, pe care l-a revăzut de două ori în mai puţin de două zile. Îi recunoaşte şi el – acum de când s-a-mbolnăvit de meandrită – geometriile şi polifoniile poetice, amprenta insolită, atmosfera inteligent prelucrată după Antonioni şi Resnais. Vorbesc cu el din troleibuzul care mă ducea altă data – opt ani la rând – la şcoală. Cobor în staţia Complexul Studenţesc, traversez podul Michelangelo, ca pe vremuri, pomenindu-l şi slăvindu-l pe Mircea Săucan, regizorul Meandrelor şi al Sutei de lei. Ajung la colţul liceului care cunoscuse un frumos renume demult, în perioada interbelică şi chiar mai înainte. Străduţa dinspre aripa stângă şi holurile clădirii îmi trezesc emoţii proustiene. Lucian, unul dintre colegi, mai în glumă, mai în serios, ne spune că s-a apucat să citească „o carte tare faină, În căutarea timpului pierdut”. Titlul romanului exprimă, poate, ceea ce încercăm şi noi, reuniţii de azi. Am visat, şi nu o dată, aceste locuri pe unde s-a întâmplat să trec din ce în ce mai rar de când nu mai sunt elev. Închei discuţia cu Ionuţ şi mă îndrept spre intrarea principală a şcolii. Majoritatea foştilor mei colegi ajunseseră deja. Vizităm sala de clasă unde am făcut ore  într-a XI-a şi a XII-a. Acum este un modern centru de informare. În sala geamănă e bblioteca. Pe vremea noastră, aceste două săli erau izolate, ajungeai la ele doar prin curte. Sosesc şi câţiva colegi din clase paralele. Unul din ei spune: „Acum 25 de ani, când vedeam că vin în şcoală absolvenţi din generaţiile anterioare, îi făceam pe toţi moşi şi babe. Uite c-am ajuns şi noi la fel...” Cu Fane pornesc pe jos spre grădina „Bănăţeana”. Mergem prin parcul Rozelor, recent renovat. Când trecem pe lângă un vas din piatră, Fane îşi aminteşte cum, copil fiind, a intrat în el şi n-a mai putut să iasă decât după ce strigase după ajutor. O zărim pe fosta noastră profesoară de engleză. Locuieşte peste drum. Îi facem semne cu mâna. Pe trotuar trec doi tineri în pantaloni negri şi cămăşi albe, fiecare cu câte-un ecuson pe piept. Ne zăreşte şi doamna profesoară. Cei doi (care sunt pescari misionari), cred că şi noi, şi profesoara noastră, dorim să-i acostăm. Se bucură preţ de o clipă, după care îşi dau seama că nu avem treabă cu ei şi îşi văd mai departe de drum.

Ajugem la „Bănăţeana” unde am rămas vreo trei ceasuri şi, după un intermezzo de o oră şi ceva, m-am întors cu Theodor (pe care l-am luat de la un after school). Ne mutăm pe  terasa de peste gârlă. Fane mă întreabă care-i cel mai prost film pe care l-am văzut. Evit să dau un titlu. Mă întreabă apoi dacă am văzut filmul Ursul. Iniţial mă gândesc la filmul lui Dan Chişu, apoi la documentarul lui Jean Jacques Annaud. Mai târziu aveam să aflu că se gândise la Ochi de urs. Pe care l-a văzut – îşi aminteşte el – prin 1983, cu părinţii. Într-adevăr, Fane mergea destul de des cu părinţii la cinema, la premiere. Ştiu că îmi spunea că l-au luat şi la Bietul Ioanide – film pe care n-am putut să-l văd la premieră (deşi îl aşteptam de câţiva ani) pentru că am luat o notă mică (la matematică, parcă) şi mama mi-a aplicat cea mai cruntă pedeapsă, aceea de a nu avea voie să merg la cinema. Îi povestesc lui Fane ce cred despre Ochi de urs şi convenim amândoi că este un film dificil pentru un elev de gimnaziu, cum era el atunci când l-a văzut prima (şi singura) oară. Nu uit să pomenesc despre întâlnirea mea providenţială cu „ochiul de urs” al filmului românesc – actorul devenic pustnic, la fel ca pădurarul Culi Ursake din povestirea sadoveniană transpusă pe ecran de Stere Gulea.  

Pe apa Begăi zăresc plutind o sticlă goală de Coca-Cola. Aşa ceva nu se putea zări plutind pe apa canalului nostru în 1987, când brandul era proscris în România. Acum, la peste 20 de ani de la fisurarea statului monopartit, suntem colonizaţi de Cola (care nu a ajuns în Cuba şi în Coreea de Nord), restaurante fast food, filme americane recente şi reclame cum vedeam altă dată cu jind la posturile de televiziune din Iugoslavia şi Ungaria. Cei 13 (număr cu noroc, azi) dintr-a XII-a B care ne-am adunat, contabilizăm bilanţuri şi vise. Cât de copii am mai rămas? Cât de generoşi, cât de însetaţi de viaţă? A trecut deja de 10 p.m. când am plecat cu Theodor spre casă. Aş mai fi rămas să petrec timp cu foştii mei colegi, dar cei mai mulţi plecaseră şi ei spre casele lor. Poate la viitoarea întâlnire vom povesti mai mult...

Cu 29 de ani în urmă începeam liceul. Atunci abia descoperisem bucuria lecturii, a muzicii (simfonice, jazz, electronice, pop), a vizionării de spectacole de teatru sau balet. Atunci aveam să încep să văd, cu alţi ochi, filmele. Atunci s-au produs marile întâlniri cu filmele de cinematecă. De atunci mă pregătesc să repet într-una experienţa de licean. Doar că – de 20 de ani – sunt de cealaltă parte a catedrei. Într-un anumit sens, încă nu am terminat liceul...

*** 

16 iunie. Seara, la concertul de muzică veche de la biserica lutherană, port un tricou negru pe care e desenat portretul lui Joyce (autor: Constantin Brâncuşi) şi scrie: MY NAME IS JOYCE. JAMES JOYCE. În numeroase ţări, şi de anul acesta şi în România (în Bucureşti), se sărbătoreşte Bloomsday. Pentru cunoscători, 16 iunie este ziua în care se petrece acţiunea romanului Ulysses de James Joyce. Aveam să-l descopăr pe Joyce tot în liceu, în vacanţa dintre clasa a IX-a şi a X-a. De atunci sunt fascinat de fluxul conştienţei (the stream of consciousness) pe care l-a exploatat cu o măiestrie literară inegalabilă. De atunci mă gândesc la fabulosul său roman (pe care unii în consideră Biblia modernităţii), unde Stephen Daedalus spune: „Istoria e un coşmar din care încerc să mă trezesc.” ... Între timp am descoperit mărturia Sf. Siluan Athonitul: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” („În Ortodoxie, numai prin suferinţă se scapă de suferinţă” – Pr. Arsenie Papacioc.) Dilema lui Stephen (revolta faţă de flistinismul societăţii, faţă de cămin, patrie, biserică) avea să mi-o dezlege, tot în anii de liceu, Dostoievski, prin Alioşa, Mâşkin sau Raskolnikov. Sau Tarkovski, prin a sa neuitată Călăuză. Dar asta aveam să pricep mai târziu, după ce i-am descoperit pe Steinhardt (care mi-a netezit drumul spre Filocalie, Pateric, Biblie), pe Franky Schaeffer (Sham Pearls on Real Swine, Dancing Alone), pe Alexander Soljeniţân (Arhipelagul Gulag), pe Abuladze cu a sa Căinţă, a cărei ultimă replică estea: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”, şi încă alţii. Dacă mă gândesc bine, toate drumurile duc la ... Călăuza – filmul secolului XX (pentru mine), o sinteză desăvârşită pentru angoasele omului ce nu mai are nevoie de „Dumnezeul părinţilor noştri”, ci – păgubos în emanciparea sa nietzscheană – îşi face chip coplit din propriile patimi. („Omul modern, avea dreptate Dostoievski, nu este ateu, ci idolatru.”)

Killjoy

Este foarte la modă – nu de ieri, de azi şi nu doar în pluralistul (şi secularizatul) Apus, ci şi în rândul „poporului binecredincios” – să vorbeşti despre un creştinism fără Biserică (dimensiunea spaţio-temporală unde se ajunge la comuniunea sacramentală cu Hristos) ori să acuzi în masă monahii şi chiar întreaga BOR de colaboraţionism, de „obscurantism” etc.

Acuzele vin fie din partea celor „reci” şi „indiferenţi” (umanişti, progresişti, postmoderni) care s-au înregimentat într-o formă sau alta de activism socio-politic, fie din partea celor „fierbinţi” şi „dedicaţi” care au părăsit Ortodoxia pentru heterodoxie datorită câte unui preot „nedemn” şi „ticălos” (Steinhardt: „E mai palpitant să fii printre cei 144000 de aleşi şi să faci parte dintr-o asociaţie cu sediul la New York într-un turn, decât să fii o oaie oarecare a unei turme nediferenţiate la o periferie a Europei” – Jurnalul fericirii).

Mă gândesc, nu o dată, la tăria (sau „aşezarea duhovnicească”) pe care e nevoie să o activezi ca să mai crezi în Poezie, în Taină, în Frumuseţea restauratoare. Mai ales atunci când ideologizarea supărătoare a kerigmei (invitaţia la metanoie, la „schimbarea” minţii prin „înnoire”) riscă să te smintească prin – să zicem – ştampila stridentă a steagurilor naţionale (pictarea tricolorului – ca un fel de „brâu al Maicii Domnului” în trei culori – pe fundalul Cinei Celei de Taină). Nu puţine sunt comunităţile ortodoxe (din lumea mare, nu doar din cadrul BOR) ce se identifică, până la o totală contopire, cu „naţiunea”. (A nu se înţelege că neamul este o bagatelă, un moft, o cantitate neglijabilă.) Frank Schaeffer (scriitor şi cineast american) a ajuns la Ortodoxie prin 1990, după o viaţă de căutări heterodoxe la capătul cărora a scris cartea Sham Pearls on real Swine (Mărgăritare false pentru porci adevăraţi). La început – povesteşte el în Dancing Alone (Dans de unul singur) – a fost întâmpinat cu rezerve şi chiar cu răceală de comunităţile greceşti (din America) de care încercase să se apropie. Deşi primit în Biserică prin mirungere, se făcea vinovat – în faţa lor – doar de faptul că nu era ... grec, la fel ca ei.

Mă gândesc apoi că şi zelotismul multor (preoţi sau mireni) puritani ce par (şi poate sunt) „habotnici” e adesea o pricină de poticnire pentru cei încă şovăitori. Englezii au găsit pentru „virtuoşi” un cuvânt cât se poate de nimerit: killjoys, termen ce se tălmăceşte „cei ce distrug bucuria”. (Kiergegaard: „Contrariul păcatului nu e virtutea. Contrariul păcatului e libertatea.”) Dar îmi spun întotdeauna că, în ultimă instanţă (după care se cade a judeca, de altfel), Împărăţia Bucuriei (spre care tinde firea omului atunci când îşi asumă libertatea de care este conştientă) se ia cu sila, prin îndelungă stăruinţă şi după multă osteneală. Este bine şi folositor a lua aminte la aflarea personală a Firescului, apoi la păstrarea şi cultivarea lui până în pânzele albe. Restul e risipire, pierdere de vreme, autodistrugere.

Întâmplări vizuale, cu puţine cuvinte - Un om în loden

La sfârşitul anilor 70 o serie de directori de imagine au migrat spre regia de film şi au convins. Nicolae Mărgineanu a debutat ca regizor independent folosindu-se de premisele unui roman poliţist, celebru în epocă: Moartea vine pe bandă de magnetofon, devenit pe ercan Un om în loden.

Primul lui lung-metraj (ca regizor independent, pentru că în 1977 regizase, alături de Dan Piţa, Mai presus de orice, un documentar inspirat de cutremurul din 4 martie al aceluiaşi an) impresionează nu atât prin logica narativă a poveştii poliţiste, cât prin combustia sa filmică, prin „talentul dublat de inteligenţa creatoare” (Eva Sârbu). Schimbarea sa de statut fusese cea mai concludentă din câte se experimentaseră, până atunci, în cinematografia românească (Dinu Tănase realiza La capătul liniei trei ani mai târziu, iar Iosif Demian încă nu debutase, ca regizor independent, cu O lacrmă de fată). 

Nicolae Mărgineanu nu se implică „sentimental”, în Un om în loden, ci lucrează „detaşat” faţă de story, căutând întâmplări vizuale, cu puţine cuvinte. „În Omul în loden se vorbeşte mai puţin şi se „vede” mai mult. Lumea eroilor este cercetată printr-o lupă de sticlă, o sticlă rece, deformatoare, cu legi optice speculate până la rafinament” (Constantin Pivniceru).  Filmul – prin conturarea unei „lumi de coşmar” – descrie senzaţia de teamă, de nelinişte a unui om ameninţat, dozează şi amplifică tensiunea (alternată, pe alocuri, cu momente de umor) până în momentul de „criză”.

Într-o cinematografie dominată de filme populare cu haiduci, comisari, ilegalişti, miliţieni simpatici etc., prezenţa meteorică a Omului în loden confirmă faptul că filmele poliţiste pot fi concepute şi inteligent, că sentimentele, atmosfera şi tensiunea situaţiilor îşi pot găsi şi o motivaţie vizuală pe ecran. 

După 40 de ani ...

În 1988 aveam să ajung pentru întâia oară la Festivalul Filmului de la Costineşti, a cărui primă ediţie avusese loc în urmă cu 11 ani. Costineştiul era, în România, o oază de libertate în anii aceia cenuşii. Am ajuns, în vara asta, la TIFF (Festivalui Internaţional de Film „Transilvania”, organizat anual la Cluj), tot la 11 ani după prima sa ediţie. Am dorit să văd doar două filme.  

Cu jumătate de oră înaintea primei proiecţii am ajuns, cu fiul meu cel mare, Theodor (Ioan, fiind prea mic, s-a plimbat cu mama lui prin oraş), la cinematograful „Florin Piersic” (renovat, cu fotolii comode, sunet Dolby, aer condiţionat). M-am întâlnit cu amicul Florin N., care a cumpărat biletele. Sala s-a umplut, cred, în proporţie de aproximativ 30%. Am văzut prntru întâia dată Nunta de piatră într-un cinematograf. La final au urcat pe scenă Ursula Woltz, Dan Piţa, Iosif Demian, Helmut Sturmer şi Mircea Diaconu. 

Personajul Toboşarului (Dezertorului) interpretat de Mircea Diaconu (aici la debut în film) a provocat aplauze la scenă deschisă. Actorul (acum şi Ministru al Culturii) e de părere că filmul rezistă pentru că spune o poveste. Apoi a început să cânte, ca personajul său din film (dublat acolo de vocea de contratenor a lui Dorin Liviu Zaharia):

Toate fetele se duc

La umbra de nuc

Numai eu nu mă mai duc

La umbra de nuc

Căci pe mine nu mă lasă

Badea-l meu de-acasă

Că i-e frică că m-oi pierde

În pădurea verde...

Dacă mai trăia Leopoldina Bălănuţă, marea actriţă ar fi invocat, poate, perenitatea poeziei şi a muzicii din acest film-poem – dimensiuni ale spiritului care „pot alcătui suflete armonioase”, care îi pot face pe oameni „buni, echilibraţi, sănătoşi”. Fără ele (arăta actriţa într-un interviu acordat Eugeniei Vodă, citând-o pe profesoara ei din Institut), oamenii vor fi „împrăştiaţi ca pulberea”. 

Nunta de piatră spune povestea unei nunţi de la care o mireasă frumoasă şi săracă fuge de un mire urât şi bogat, dar şi povestea unei altfel de nunţi, în care o fată ce moare prematur este înmormântată, în veşminte de mireasă, de mama sa îndurerată. Aceasta este dimensiunea tragică a filmului regizat de Mircea Veroiu şi Dan Piţa, filmat de Iosif Demian (decoruri: Helmut Sturmer, Radu Boruzescu) şi pus pe note de Dan Andrei Aldea şi Dorin Liviu Zaharia (care cântă cu vocea şi la fluier). Pentru toţi a fost un debut strălucit în lung-metrajul de ficţiune. Primul segment, „Fefeleaga”, stă sub semnul adunării (de har), prin sârguinţa unei femei vâduve ce-şi poartă cu demnitate crucea prin viaţă. Al doilea, „La o nuntă”, stă sub semnul risipirii: o mireasă fuge cu ceteraşul de la nunta ei, în timp ce mulţimea dezlăţuită de nuntaşi îl omoară în bătaie pe toboşarul ce devine ţap ispăşitor.

Cu Andreea şi Peter (proaspeţi organizatori, alături de Marele Ecran, ai ZFANG la Timişoara, veniţi şi ei la TIFF pentru Nunta de piatră) am comentat şi Memoria de piatră – documentarul realizat de Iosif Demian în memoria lui Mircea [Veroiu], Poldi [Leopoldina Bălănuţă] şi Chubby [Dorin Liviu Zaharia] pe care l-am văzut împreună, într-o altă sală de cinema, la fel de elegantă. Clujul în sine mi se pare un oraş elegant, curat, cu aer occidental. Finalul oarecum pesimist (în ceea ce priveşte soarta incertă a localităţii Roşia Montană) din Memoria de piatră a fost criticat de o spectatoare ce mărturisea că sunt destui cei care nu vor să plece de acolo, deşi au fost ademeniţi cu bani. Figurile de bătrâni (locuitori din Roşia Montană de azi, mulţi dintre ei făcând figuraţie la Nunta de piatră şi Duhul aurului, în 1971) din Memoria de piatră mi-au amintit de chipurile din O lacrimă de fată, debutul propriu-zis în regia de film al lui Iosif Demian (după co-regia, alături de Andrei Blaier, la Urgia). Un alt spectator (un tânăr despre care aveam să aflu că este librar în Bucureşti) a spus că îi plac filmele lui Mircea Săucan, dar acum a fost (din nou) copleşit de splendoarea imaginii de la Nunta de piatră (filmul românesc pe care, mi-a mărturisit el, l-ar lua cu el în spaţiu). 

În faţa cinematografului „Florin Piersic”, în timp ce schimbam impresii cu prietenii mei, îl zărim pe însuşi popularul actor ce şi-a împrumutat numele sălii ai cărei spectatori tocmai fusesem. Trece pe lângă noi şi – în stilu-i caracteristic, pe un ton posac-poznaş – ne adresează câteva vorbe prin care şi-a făcut intarea: „Ce faceţi, mă copii, nu v-aţi săturat de filme, fire-aţi ai dracului de vagabonzi! ...” I-am văzut apoi şi pe Ion Caramitru (ce urma să fie premiat pentru întreaga activitate şi omagiat prin proiecţia filmului Ştefan Luchian), pe Dorel Vişan şi pe Călin Netzer (la a cărui Medalie de onoare mă gândesc cu drag). Înainte de proiecţia Nunţii de piatră am schimbat câteva vorbe cu criticul de film Valerian Sava. Prin 1982, când Dan Piţa era pe val cu al său Concurs, Sava i-a luat regizorului un interviu pentru revista „Cinema”. Aveam să aflu de acolo despre opoziţia criticii şi a factorilor de decizie din România faţă de Nunta de piatră, la vremea premierei. (Opoziţie care era de zece ori mai mică, spunea Piţa, decât în cazul Meandrelor lui Mircea Săucan). Acest tip de cinema – contemplativ, „elitist”, poetic – a rămas, până în ziua de azi, cvasi-necunoscut publicului. Câţi ştiu de Moara cu noroc, Viaţa nu iartă, Meandre, 100 lei, Dreptate în lanţuri, Proba de microfon, Concurs, Faleze de nisip, Secvenţe, Sfârşitul nopţii, La capătul liniei, O lacrimă de fată ş.a.?  

Spre casă ne-am oprit, preţ de o seară şi-o dimineaţă, la mănăstirea Lupşa, nu departe de Roşia Montană. Pe drum aveam să meditez atât la plimbările pe străzile cosmopolite ale Clujului, împreună cu familia, cât şi la importanţa cuvintelor pe care, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, le scrii (şi apoi le publici, fără niciun interes material) într-un comentariu despre un artist sau despre nişte filme. Cronicarul (comentatorul, analistul, recenzorul) va da socoteală, vrând-nevrând, atât pentru ceea ce a scris, cât şi pentru ceea ce nu a scris (pentru că şi tăcerea e o formă de partizanat). În ceea ce mă priveşte, am ales să mă hrănesc doar din entuziasmul artiştilor Nunţii de piatră din primii lor ani de creaţie (the bright side of life). Atunci când sunt la faza de „inspiraţie”, opera lor este – pentru cei încă neridaţi la suflet – o „scară spre desăvârşire”. De pe care (autor sau co-autor: critic, spectator), dacă nu ştii cum să te porţi, se întâmplă chiar să cazi. 

O metamorfoză necesară

La începutul anilor 80 programele TVR ofereau din ce în ce mai puţine surprize. Nu exista pe atunci, în acele vremuri cenuşii, nici internet, desigur, şi nici alte „locuri de pierzanie”. Bibliotecile deveniseră una din puţinele alternative la plictisul cotidian. Aveam, cred, 12 ani, când într-o vineri seara (la TVR se difuzau filme doar în serile de duminică, miercuri şi vineri) am văzut Fahrenheit 451. Atunci i-am descoperit şi pe François Truffaut, şi pe Julie Christie şi pe Oscar Werner. Impactul acelui film a fost copleşitor. Pe retină mi se întipărise puternic secvenţa în care o femeie ce nu mai era chiar tânără, căreia poliţiştii-pompieri îi descoperiseră sute de cărţi ascunse prin casă (fusese turnată de cineva), se arunca pur şi simplu în mormanul de cărţi mistuite de flăcări. Cărţile erau viaţa ei. În paradigma filmului (de „anticipaţie”, inspirat din romanul S.F. scris de Ray Bradbury) cititul cărţilor era interzis, „infractorii” erau aspru pedepsiţi, iar cărţile lor arse. 

Plecarea lui Ray Bradbury pe Câmpiile Elizee (22 august 1920 – 5 iunie 2012) mi-a amintit, involuntar, de acest film. Nu mică mi-a fost bucuria, cu câţiva ani în urmă, când am descoperit un scurt-metraj, foarte solid construit, ce părea o replică „de actualitate” la atmosfera din Fahrenheit 451, la cuvintele lui Ray Bradbury: „You don’t have to burn books, to destroy a culture. Just get people to stop reading them.” În Zapping (Cristian Mungiu, 2000), o lume în care nu se mai citeşte (dar nu pentru că a citi ori a deţine cărţi e interzis prin lege, ci fiindcă „organul lecturii” s-a atrofiat în urma zapping-ului excesiv, al accesării necontrolate de imagini de-a valma) nu mai este „de anticipaţie” (cum era la Bradbury, la Truffaut), ci de maximă actualitate. Cărţile nu mai sunt arse, pentru că babilonia din mass media oferă suficiente căi de „distracţie”, de distragere a atenţiei de la lucrurile cu adevărat importante.

*** 

Ca dascăl, m-am întrebat nu o dată cum să transmit mesajul din Fahrenheit 451 unor  generaţii de elevi care sunt interesaţi exclusiv de imagini (şi sunete) hip-hop, hardcore, trash etc. Cum să-i mai citezi pe Miron Costin („Nu este mai frumoasă şi mai de preţ zăbavă decât cetitul cărţilor”), pe Giami („În singurătate, cartea e cel mai bun prieten, e făclia luminoasă a cunoaşterii”), pe Lichtenberg („Cartea este o oglindă; dacă în ea priveşte o maimuţă, nu poate să apară un apostol”), pe Kafka („Cartea este un topor care să sfarme marele îngheţ din noi”), pe Dostoievski („Când văd cum oamenii în jurul meu, neştiind ce să facă cu timpul lor liber inventează cele mai jalnice ocupaţii şi distracţii, eu caut o carte şi-mi spun în sinea mea: acest lucru mi-e suficient pentru o viaţă întreagă”)  sau pe Espinel („Cartea e sfetnic credincios, prieten ce nu linguşeşte, care înviorează mintea; învăţător sufletesc ce ştie să stăpânească pornirile trupului, călăuză a vieţii cinstite şi a morţii împăcate”) unei generaţii din care mulţi nu au citit nici măcar o singură carte? Care nu ştie (deşi a ajuns în pragul bacalaureatului) să extragă esenţa nu dintr-o carte întreagă, ci nici măcar dintr-un text de o pagină. Care nu a deprins încă pasiunea lecturii, înnobilarea prin cuvântul scris.Îmi amintesc de secvenţele din Fahrenheit 451 în care nişte personaje feminine  urmăreau, pe un fel de plasme de mari dimensiuni montate pe pereţi, emisiuni TV cu jocuri interactive. Când se întâmpla să răspundă corect la întrebări (ce vizau cunoştinţe elementare, pentru copii preşcolari), aceste personaje în toată firea erau de-a dreptul extaziate de victoria lor. Şi mă gândesc la emisiunile „de cultură generală” din grila televiziunilor, la emisiunile de tip karaoke, la focarele de imbecilizare din spaţiul media în general. La ratingul lor mereu în creştere. 

Criza prin care trece cuvântul scris acum cunoaşte o adâncime fără precedent. Şi totuşi, câtă vreme încă mai există personaje care sunt gata să-şi sacrifice viaţa pentru o carte, preferând să moară în flăcări decât să eşueze într-o existenţă searbădă, vegetală, mecanicizată, nu e totul pierdut. Cu cât e mai mult rău în lume, cu cât lumea e mai înnebunitoare, cu atât este mai necesară biblioteca. Pompierul umanizat din Fahrenheit 451, care alege şi el să se refugieze în pădurea populată de „dizidenţi” ce învăţau pe de rost cărţi întregi, pentru a le transmite mai departe generaţiilor următoare, este un reper: dintr-un fel de robot ce execută ordine şi arde biblioteci întregi, se transformă – în urma întâlnirii cu o tânără care-i activează sensibilitatea pentru lectură – într-un entuziast iubitor al cuvântului scris. Experienţa metamorfozei sale nonconformiste merită cercetată, cunoscută, asumată.

Un „moş de vară”

În sâmbăta dinaintea Rusaliilor, rânduiala Bisericii prevede pomenirea tuturor morţilor (inclusiv a celor nepomeniţi, în slujbe, peste an), de ziua Moşilor de Vară. Din biserica de la Muncelu, înălţată pe dealurile semeţe din Ţara Moţilor, m-am gândit şi la cei doi buni amici de liceu, cinefili ca şi mine, care – prin câte o moarte violentă – au trecut la cele veşnice când încă nu împliniseră 25 de ani. M-am gândit apoi la mama, care mi-a dat libertatea de a cerceta, încă de mic, metafizica micului ecran de acasă ori a marelui ecran din cinematografe. (Am risipit, astfel, o groază de vreme în detrimentul – de exemplu – lecturii, pe care am descoperit-o abia pe la începutul adolescenţei.) Am zărit deunăzi, pe câţiva pereţi de la şcoala fiului meu, un fel de bannere pe care scria: MAMA, SPUNE-MI O POVESTE. Şi mi-am amintit de ultima rugăminte a mamei, cu puţin înainte de a intra în sala de operaţie: „Spune-mi ceva frumos...” De atunci simt tot mai tare că singurul răspuns – întârziat – pe care i-l mai pot oferi este însăşi viaţa mea pe care am a o trăi şi regândi frumos până la capăt...

Primesc, în a treia zi de Rusalii, un colet. Îl deschid şi zăresc două volume care mi-au pricinuit o enormă bucurie: Andrei Tarkovsky. Elements of Cinema (autor: Robert Bird) şi The Religion and Film Reader (coordonatori: Jolyon Mitchell & S. Brent Plate). Sunt un dar-surpriză de la prietenul Marius pe care l-am întâlnit în labirintul internetului datorită pasiunii noastre comune pentru muzica lui Adrian Enescu (şi nu numai). Încă o dată, muzica Maestrului (care mie, unul, mi-a şlefuit sensibilitatea şi m-a trimis către Muzica acestui pământ, către Tarkovski şi către Zonă) s-a dovedit o punte între suflete. (Cu peste 20 de ani în urmă, pe când eram la oaste, muzica aceluiaşi magician al sunetului de synthesizer avea să fie liantul spre prietenia mea longevivă cu Dan Voinea.) Cu darul pe care mi l-a pregătit, Marius a fost acum, preţ de o nesperată bucurie, „moşul” meu „de vară” cu suflet de boier.