Transfigurare sau ilustrare?

După dealuri este, fără îndoială, un film de autor şi se cuvine tratat ca atare. A început deja să stârnească multe controverse. „Obiectivitatea” lui Mungiu dă naştere, asemenea parabolelor biblice, la cele mai diverse opinii. S-a spus, între altele, că filmul ar prezenta într-un mod deformat viaţa dintr-o mănăstire ortodoxă (datorită plăcuţei de la intrare pe care scrie „Crede şi nu cerceta”, datorită apelativelor „Mami” şi „Tati” adresate către stareţă şi, respectiv, preot de măicuţe ş.a.). Ca şi cum exact asta şi-ar fi propus Mungiu: să facă un documentar menit să ilustreze întocmai tipicul dintr-o mănăstire tipic ortodoxă. Gândim şi judecăm însă, aproape fără excepţie, în termeni de ilustrare. Chiar şi atunci  când e vorba despre un film cu o evidentă dimensiune religioasă. Şi asta pentru că memoria de cinefil înregistrează mai repede şi mai pregnant acele (super)producţii ilustrative, decorative, moralizatoare, ca Ben-Hur, Iisus din Nazaret sau, mai recent, Preotul sau Ostrov. De regulă, filmele care pun probleme, care înţeleg că forma şi conţinutul nu trebuie despărţite (pentru a nu deveni teziste, apăsat denotative) sunt – indiferent de pregnanţa dimensiunii lor religioase – incomode şi întâmpinate cu răceală şi rezerve de main stream-ul audienţei: Evanghelia după Matei, Iisus din Montreal, Lăcaşul îngerului, Jurnalul unui preot de ţară, Lumină de iarnă, Nazarin, Povestirile lunii palide după ploaie, Pather Panchali, Giulietta şi spiritele, Blow up, Dansând cu noaptea, filmele lui Tarkovski, Paradjanov sau Abuladze, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi, mai recent, După dealuri. Şi încă altele, desigur. 

(actorul Piotr Mamonov - monahul Anatolie din Ostrov)

 Unii compară După dealuri cu Ostrov (regia: Pavel Lunghin), considerat de mulţi „cartea de vizită a duhovniciei creştin-ortodoxe în cinema”. (Ce să mai spui atunci de filmele lui Andrei Tarkovski?) Aparent aşa stau lucrurile. Ambele filme prezintă câteva zile din viaţa de obşte într-o mănăstire ortodoxă – din România şi, respectiv, din Rusia. Altfel spus, cam acelaşi decor, aceleaşi personaje în straie cernite, replici de duh, icoane, rugăciuni etc. Privite mai atent, cele două filme se deosebesc esenţial prin tipul de cinema pe care îl practică, prin cum spun ceea ce spun. (Dar acest „detaliu” este important doar pentru cei care sunt interesaţi de film, ca film, nu de film ca teză sau ca „predică”.) În timp ce primul exprimă viziunea matură, certă, a regizorului său, cel de-al doilea este mai ales rodul muncii unui singur om: admirabilul actorul Piotr Mamonov (ce face o treabă cel puţin la fel de bună ca în filmul de debut al lui Lunghin, Taxi Blues). În vreme ce Mungiu nu ţine să „predice” ori să ilustreze, Lunghin caută să fie „accesibil”, explicit în mesajul său „ortodox”. Păstrând proporţiile, s-ar putea spune că expresivitatea din După dealuri e asemenea unei icoane bizantine (care nu caută să „convingă” prin edulcolare, ci „seduce” privitorul prin „raţiunea” cu care transfigurează realitatea), iar caracterul „demonstrativ” al Ostrovului e asemenea unui „tablou religios” (moralizatoar, decorativ, adresat emoţiilor şi mai puţin raţiunii).  

***

Atunci când e Cinema, iar nu o însăilare de imagini mişcătoare amestecate cu muzică şi cadre exotice nearmonizate într-o Idee (iar Taxi Blues e Cinema), filmul exprimă viziunea Regizorului său (când acesta nu e mercenar, desigur, şi nu îl strivesc producătorii). E foarte adevarat că „nu sunt multe ostroave ortodoxe în oceanul cinematografiei”, cum scrie, într-o postare pe Facebook un preot ortodox. Dar există, în „oceanul cinematografiei”, sute şi mii de filme vrednice de privit, analizat, comentat, contemplat etc., cu mult înaintea Ostrovului. (A cărui poveste, desprinsă parcă din textele Patericului, e, de altfel, încântătoare.) Mă tem că fanii înveteraţi ai Ostrovului sunt foarte puţin familiarizaţi cu ceea ce poate să însemne cinematograful de la naşterea sa (în 1895) – nu doar în milieniul al treilea, când totul pare să se reducă la producţiile comerciale made in USA. Este  nedrept să judecăm Ostrovul numai în raport cu telenovelele, filmele americane actuale de acţiune, SF, horror, de comedie etc. sau pur şi simplu cu producţiile de tip entertainment din repertoriul sălilor de cinema sau al programelor TV. În raport cu ele, da Ostrov câştigă la puncte. Dar în raport cu filmele de autor, evergreen, ale unora ca von Stroheim, Murnau, Chaplin, Dreyer, Welles, Dovjenko, Eisenstein, Antonioni, Fellini, Buñuel, Bresson, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Paradjanov, Tarkovski, Abuladze, Kusturica, Forman şi, slavă Domnului, a multor altora? A aduce osanale Ostrovului în detrimentul multora din filmele regizorilor de mai sus (şi a multor altora nenumiţi aici) echivalează – pentru că filmul e şi imagine şi montaj şi presupune o anume concepţie de sunet, de scenografie etc. – cu a ridica în slăvi pictura religioasă „realistă” în detrimentul icoanei „abstracte” (bizantine, canonice). Ceea ce se întâmplă, oricum (chiar în mediul ortodox).

Cursă infernală

Ai citit (ai aflat, ai văzut) că iepuroaica din Bambi n-a spus vorbe-n vânt când şi-a povăţuit puiul că dacă n-are de zis ceva bun mai bine să nu zică nimic (if you don’t have anything good to say, it’s best to say nothing). Încerci – pe cât posibil – să aplic (unde mai pui că ai auzit şi de pilda vameşului şi a fariseului, de cumplitele consecinţe ale judecării aproapelui etc.) şi, în unele cazuri, reuşeşti. Dar e suficient un moment de neatenţie, când n-ai cântărit bine locul geometric al opiniilor tale şi te lansezi în comentarii ce-l lovesc pe interlocutorul tău unde îl doare mai tare. Iar asta se cheamă judecată – cu sau fără voie. Şi-atunci dai de ucigă-l toaca. Sau poate e doar un semn că trebuie să fii mai atent, mai rezervat, mai politicos. Că trebuie să înveţi limitele, să ştii unde se termină carosabilul. Că trebuie să-ţi vezi de treabă. Mind your business, after all. De aici încep problemele: de la aflarea – fără să fi fost chemat – în treaba altuia. (Sau de la privitul la frumuseţea străină, neţinând seama de înţelepciunea patristică: „slobozenia omoară sufletul”.) Iar de-aici începe venirea în fire, schimbarea de macaz: de la (re)îndreptarea privirii dinspre alţii spre sine, prin metanoie. Este şi traseul Voichiţei din După dealuri. Deloc monoton, deloc lipsit de primejdii. E, în fond, o cursă infernală, un război nevăzut. Pentru că ştii că te-ai înhămat la un dans de cursă lungă, cu tine însuţi. Şi mai ştii că, dacă e să cazi, prăbuşirea e cumplită. De unul singur e imposibil, însă câtă vreme însă îţi aminteşti că nu eşti singur nici atunci când eşti singur (ce frumos exprimă această stare de comuniune versurile poemului Footprints), se cheamă că izbanda e cu putinţă. Atâta doar că rezultatul final se comunică abia după încheierea piesei.

(cadru final din Stalker - Andrei Tarkovski, 1979) 

FOOTPRINTS

One night I had a dream --
I dreamed I was walking along the beach with the Lord
and across the sky flashed scenes from my life.
For each scene I noticed two sets of footprints,
one belonged to me and the other to the Lord.
When the last scene of my life flashed before me,
I looked back at the footprints in the sand.
I noticed that many times along the path of my life,
there was only one set of footprints.
I also noticed that it happened at the very lowest
and saddest times in my life.
This really bothered me and I questioned the Lord about it.
"Lord, you said that once I decided to follow you,
you would walk with me all the way,
but I have noticed that during the most troublesome times in my life
there is only one set of footprints.
"I don't understand why in times when I needed you most,
you should leave me."
The Lord replied, "My precious, precious child,
I love you and I would never, never leave you
during your times of trial and suffering.
"When you saw only one set of footprints,
it was then that I carried you."

Credinţă şi necredinţă în "După dealuri"

Formidabilă pilda cu săracul Lazăr şi bogatul (no name) nemilostiv. Unul e zdrenţăros, cerşetor, vrednic de milă (dar stârneşte, poate, numai silă). Celălalt e ţanţoş, „elitist”, cu gândul doar la huzurul său. Fiecăruia îi vine rândul, până la urmă, să se mute la cele veşnice. Lazăr ajunge „în sânul lui Avraam”, bogătaşul în văpaia unde este numai „scrâşnit de dinţi”. Încearcă, de acolo, să-şi îmbunătăţească oarecum starea, să obţină o reducere a temperaturii de „fierbere”. Se revoltă (zadarnic), asemenea lui Victor Rebengiuc în Medalia de onoare, când sună la punctul termic şi le cere: „Mai opriţi, domnule, căldura aia, ce, vă bateţi joc? Ce dracu’, ce-i incubator aici?” I se răspunde că mai răcoare nu se poate. Atunci, bogatul fără de nume încearcă să pună o vorbă bună pentru ai săi, rămaşi încă să facă umbră pământului. Roagă să îl trimită pe Lazăr (să-l învieze din morţi, cum ar veni) să le vorbească despre suferinţele lui de acum, ca ei măcar să nu ajungă în acest cumplit loc. I se răspunde: Niet! Au pe Moise şi profeţii. Dacă n-ascultă de ei, nu vor credea nici în cel înviat din morţi. Mă gândesc adesea la actualitatea acestui apolog în miniatură. În privinţa raportării noastre la cei nevoiaşi (cu tot cu metehnele lor) ori la cei sus puşi. Dar şi în privinţa „negocierii” cu ceea ce (cu cine) nu se mai poate negocia. Pe de altă parte, credinţa nu are nevoie de nicio „dovadă”. Crezi sau nu. Dacă crezi, toate sunt cu putinţă. Iar dacă nu crezi, nici chiar o „înviere” din morţi nu te convinge.

În După dealuri, Alina, cea „slabă în credinţă” pătrunde clandestin în altarul bisericii ca să vadă „icoana făcătoare de minuni”; se roagă o noapte întreagă şi-o zi ca să-l determine pe Dumnezeu să i-o redea pe Voichiţa, cea de dinainte de „schimbarea la faţă” (de „îmbisericire a minţii”); se întreabă de ce Dumnezeu nu face nimic şi lasă să se întâmple atâtea nenorociri; loveşte cu furie o icoană pe care o consideră inutilă şi neputincioasă; se poartă necuviincios cu maicile şi preotul din mănăstire (dar şi cu doctoriţele de la spitalul de psihiatrie). Vrea una şi bună: să fie „o familie” cu Voichiţa, fata alături de care a copilărit şi a crescut la orfelinat. Pentru mulţi spectatori „progresişti” ce consideră biserica un muzeu, un anacronism, miza din După dealuri era „nefericirea” Alinei şi răceala prietenei sale, Voichiţa, nepăsătoare la suferinţa ei. În mod normal, spun ei, povestea avea happy end în cazul în care vedeam cum Voichiţa pleacă de la mănăstire (sfindându-şi duhovnicul) pentru a trăi împreună cu Alina o „legătură bolnăvicioasă”. Dar cine oare s-ar fi „vindecat” în acest fel? Voichiţa, care numai ce apucase să desluşească viaţa de obşte, ascultarea de duhovnic, ritmurile nebănuite ale unei „noi zidiri”? Sau Alina, cea care este bolnavă de gelozie şi o vrea pătimaş pe Voichiţa? Ceea ce se pierde adesea din vedere, în comentariile de la După dealuri este că filmul chiar are happy end. Mica obşte a mănăstirii (împreună cu Voichiţa) chiar a descoperit iubirea jertfitoare şi exerciţiul ascezei. Ei chiar sunt fericiţi, chiar şi atunci când se află în dubiţa Poliţiei, pentru că „Îl au pe Dumnezeu”. Acolo, în ultima secvenţă, se pregătesc să schimbe chilia mănăstirii cu celula de închisoare, unde vor scrie – trăind şi pătimind – un „jurnal al fericirii”, al „devenirii întru fiinţă”. Dar acesta ar putea fi subiectul unui alt film...

P.S. Citesc, ici-colo, că – spre deosebire de filmul lui Mungiu, care redă, chipurile, într-un mod deformat viaţa dintr-o mănăstire ortodoxă (datorită plăcuţei de la intrare pe care scrie „Crede şi nu cerceta”, datorită apelativelor „Mami” şi „Tati” către stareţă şi, respectiv, preot etc.) – filmul Ostrov al lui Pavel Lunghin este cartea de vizită a ortodoxiei în cinema. E foarte adevarat că „nu sunt multe ostroave ortodoxe în oceanul cinematografiei”, cum scrie, într-o postare pe Facebook un preot ortodox. Însă cu mult înainte de a fi un Film (ortodox sau altminteri), Ostrov reprezintă – părerea mea – rodul muncii vrednice de toata lauda a unui singur om: actorul Piotr Mamonov. Filmul este – atunci când e cinema, iar nu o însăilare de imagini mişcătoare amestecate cu muzică şi cadre exotice nearmonizate într-o Idee – viziunea Regizorului său. Atunci când regizorul nu e mercenar, desigur. Există, în „oceanul cinematografiei”, sute de filme vrednice de privit, analizat, comentat, contemplat etc. Înaintea Ostrovului. (A cărui poveste, desprinsă parcă din „Pateric”, e încântătoare, fără ca Ostrov să fie ... cinema. Cu majusculă) Tare mi-e teamă că aceia care îl laudă atât sunt foarte puţin familiarizaţi cu ceea ce poate să însemne cinematograful (care există din 1895). Tare mă tem că e nedrept să judecăm Ostrovul numai în raport cu telenovelele, filmele americane actuale de acţiune, SF, horror, de comedie etc. sau pur şi simplu cu producţiile cinematografice mediocre, ilustrative, decorative etc. de ieri şi de azi, din America sau de aiurea. În raport cu ele, da Ostrov câştigă la puncte. Dar în raport cu filmele de autor, nemuritoare, ale unora ca von Stroheim, Murnau, Chaplin, Welles, Dovjenko, Eisenstein, Antonioni, Fellini, Bresson, Kurosawa, Mizoguchi, Ozu, Paradjanov, Tarkovski şi, slavă Domnului, mulţi alţii încă? Cred că ar trebui să judecăm şi la rece. A aduce osanale Ostrovului în detrimentul multora din filmele regizorilor de mai sus (şi a multor altora nenumiţi aici) echivalează – pentru că filmul e şi imagine – cu a ridica în slăvi pictura religioasă „realistă” în detrimentul Icoanei (bizantine). Ceea ce se întâmplă, oricum (chiar în mediul ortodox). Din păcate.

Moşii de toamnă

Început de noiembrie cu Moşii de toamnă. Un cimitir dintr-un sat foarte aproape de graniţa cu Serbia. Am fost, trei generaţii, să îngrijim mormântul unui strămoş de-al nostru neuitat. Unele cruci abia se mai zăresc de buruieni şi tufişuri. Pe cele mai multe – falnice, arătoase, opulente chiar – se puteau citi nume nemţeşti (satul, înainte de a fi locuit de români, după al doilea război mondial, era cunoscut ca sat nemţesc), însă o serie de morminte sunt lăsate de izbelişte. Plăcile de beton sunt, pe alocuri, sparte. În pământ se văd găuri de, probabil, cârtiţe. Asemenea multor case din sat pe care le-a invadat igrasia sau chiar bălăriile. Data naşterii şi a morţii de pe cruci indică oameni care s-au născut şi au trăit în urmă cu peste cincizeci sau chiar o sută de ani – cele mai vechi inscripţii erau de pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Unde sunt cimitirile celor care au vieţuit înaintea lor? Ce vor fi fiind ei acum? Oale şi ulcele. Mi-am amintit, fără să vreau, şi de mama, şi de Ecleziastul, şi de poemul „Viaţa lumii” scris de Miron Costin în acelaşi duh, dar şi de replica lui Zorba (Grecul) către englezul idealist: „We all end up the same way: food for worms.”

Mungiu & Buñuel

După dealuri, filmul lui Cristian Mungiu (răsplătit cu Premiul pentru scenariu şi interpretare feminină la Cannes, în 2012), îmi aminteşte involuntar de Luis Buñuel, cel din Nazarin (distins la Cannes cu Premiul Criticii Internaţionale, în 1959). Între autorii lor există, desigur, diferenţe mari. Cunoscutul artist spaniol, colaborator apropiat al nonconformistului Salvador Dali (la Câinele andaluz şi Vârsta de aur), nu se sfia să spună: „Slavă cerului că sunt ateu! Cred că Dumnezeu trebuie căutat în om. Este o atitudine foarte simplă.” Regizorul român refuză – din câte ştiu – să-şi comenteze în public (şi pentru public) credinţa (sau necredinţa). Mai mult chiar, fiecare film al său degajă un farmec discret al dreptei socotinţe (el o numeşte „neutralitate” şi „obiectivitate” în raport cu personajele sale).  

Există, totuşi, atât în Nazarin, cât şi în După dealuri, o formă pregnantă de mărturisire a credinţei în datoria morală şi în lupta pentru aceasta. Nici Nazarin, preotul „nebun întru Hristos”, nici obştea micuţei mănăstiri de „după dealuri” nu se dă înapoi de la a merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic – împotriva „duhului acestui veac” şi chiar împotriva administraţiei bisericeşti de la un anumit nivel în sus, care urmăreşte să respecte doar regula jocului lumesc, păstrând aparenţele. În Nazarin vedem cum, la un moment dat, preotul râvnitor încearcă – prin rugăciune – să împace cu Dumnezeu o femeie în suferinţă, care-şi aştepta bărbatul. Ea însă îi refuză ajutorul şi se gândeşte doar la soţul ei care, de altfel, va veni să-i aline ultimele clipe pe care le mai are de trăit. În După dealuri Voichiţa (ce pare că şi-a găsit liniştea în viaţa de obşte a unei mănăstiri) îi vorbeşte zadarnic Alinei (atrasă de mirajul occidentului unde, crede ea, poate să trăiască deplin) despre nevoia omului de a înţelege că dragostea lui Dumnezeu este mai presus de orice iubire omenească. 

  Ambele filme, străine de orice formă de dulcegărie sau ideologie, propun o viziune iconică (o „perspectivă inversă”) asupra vieţii. Problematizează, într-un mod foarte incomod, chestiuni ce ţin de „lucrurile de pe urmă”, de „sensul vieţii”. Invită la o reconsiderare profundă a propriilor prejudecăţi (faţă de viaţă, de Biserică, de societate şi chiar faţă de cinema) pe care, din comoditate, le-am cultivat. 

Un gând

Duminica trecută, la sfârşitul Sf. Liturghii, cu al său duh al blândeţii, ieromonahul de la mănăstire spunea că sunt mulţi cei care se nevoiesc o vreme cu postul, cu rugăciunea, pentru a le abandona (uneori după ani de zile) din pricină că n-au constatat nicio îmbunătăţire a vieţii lor. La ce bun să mai continue aşa dacă „nu se întâmplă nimic”? Practic ajungem tot acolo: „toate câte le veţi cere cu credinţă vi se vor îndeplini”. Cumplit şi minunat cuvânt. Căci credinţa aceasta (dreapta credinţă), contrar a ceea ce am crede noi despre ea, taină este. Împreună-lucrare este. Şi presupune îndelungă răbdare.

Mă gândesc la uşurătatea Profesorului şi a Scriitorului din Călăuza (Stalker), la motivele triviale care i-au mânat să se apropie de Zonă. Şi, mai recent, la dificultatea apropierii de comuniunea euharistică a Alinei – cea revoltată, cea războinică – din După dealuri. Şi nu pot uita cuvântul patristic: atunci când omul e stăpânit de „gândurile răutăţii” (pofta, mânia, deznădejdea, mândria, lăcomia, melancolia, slava deşartă, pofta nestăpânită), „numai cu o voinţă de fier şi cu ajutorul Domnului se mai poate întoarce din rătăcire” (Nil Sorski).

Filmele lunii noiembrie de la Cinemateca BCUT - Timisoara

Filmele lunii noiembrie la 

CINEMATECA 

de la 

BIBLIOTECA CENTRALĂ UNIVERSITARĂ “EUGEN TODORAN” 

TIMIŞOARA

intrarea liberă

Filme de Dan Piţa

Anii 80-90

marţi 06 noiembrie ora 18

Pruncul, petrolul şi ardelenii 

(Dan Piţa, 1981) 

cu Ilarion Ciobanu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Mircea Diaconu, 

Ştefan Iordache, Dragoş Pâslaru, Jean Constantin, Carmen Galin

marţi 13 noiembrie ora 18

Noiembrie, ultimul bal 

(Dan Piţa, 1988) 

cu Ştefan Iordache, Şoimiţa Lupu

marţi 20 noiembrie ora 18

Rochia albă de dantelă 

(Dan Piţa, 1989) 

cu Diana Gheorghian, Claudiu Bleonţ, Alexandru Repan, 

Andrei Finţi, Ilinca Goia

marţi 27 noiembrie ora 18

Pepe şi Fifi 

(Dan Piţa, 1993) 

cu Cristi Iacob, Mihai Călin, Irina Movilă, Costel Constantin


Filmele sunt obţinute din  arhiva personală a regizorului Dan Piţa

Concurs

Theodor & prof. Roxana Coşereanu

Azi, 28 octombrie, Theodor a participat la un concurs de interpretare în Reşiţa – Young Artists. A cântat „Micul preludiu” de J S Bach şi s-a întors cu două premii: unul acordat de Radio Timişoara şi altul acordat de Filarmonica Banatul din Timişoara.  Este şi meritul profesoarei sale, Roxana Coşereanu, căreia îi mulţumim.

foto: Pr. Robert Nedelcu

Exerciţiu de admiraţie

Am ajuns (pentru a treia oară într-o săptămână) din nou la Arad. Cu nişte prieteni am revăzut După dealuri imediat după ce am participat la o informală conferinţă de presă ţinută în cafeneaua de la Cinema City, în prezenţa regizorului şi a interpretului principal. Am dorit să-i spun faţă-n faţă lui Cristian Mungiu (încă de la Occident, Corul pompierilor, Zapping, 4,3,2, Amintiri dinEpoca de Aur) că filmele lui mi se par uluitoare şi vrednice de toată admiraţia. Că-mi place felul în care a ştiut să evite ilustraţia şi artizanalul, izbutind să mărturisească un crez într-un mod extrem de expresiv, de cinematografic. Aba la a doua vizionare am remarcat icoana cu Iisus Mântuitorul de pe tâmpla bisericii (filmată prin uşa deschisă a bisericii), în penultima scenă. De acolo, chipul lui Hristos urmărea toatre personajele, toată zbaterea lor, dar şi demnitatea celor care, presimţind încotro se va îndrepta justiţia lumească, se pregăteau pentru drumul crucii. Mi-a plăcut şi travellingul lent din duba Poliţiei până când se văd numai chipurile Voichiţei şi Preotului (din profil), precum şi ale celor doi poliţişti, pentru ca apoi să o vedem pe Voichiţa prinvind spre parbriz, după aceea doar parbrizul prin care se văd două indicatoare în sens opus, spre o biserică şi-o mănăstire. Un autocar împroşcă parbrizul cu noroi; ştergătoarele, dintr-o mişcare, îl curăţă imediat. Konec filma. Şi aplauze de recunoştinţă din partea publicului de la Cinema City Arad pentru filmul lui Mungiu, în timp ce acesta va fi fost deja în avionul care-l ducea spre Bucureşti.

După dealuri

Există, în După dealuri (un film scris şi regizat de Cristian Mungiu, inspirat din romanele-reportaj ale Tatianei Niculescu Bran, inspirate, la rândul lor, din intens mediatizatul „caz Tanacu”), două lumi în conflict, ale căror semne sunt două tinere fete care au crescut împreună la orfelinat. Una din ele – Voichiţa (Cosmina Stratan) – devine „făptură nouă”. Găsindu-şi calea în viaţa de obşte a unei mănăstiri, îşi petrece zilele şi nopţile în „post şi rugăciune”. Cealaltă – Alina (Cristina Flutur) – ia drumul exilului şi, după o vreme petrecută în Germania, se întoarce la prietena ei pentru a o convinge să muncească, alături de ea, pe un vapor. Dar Voichiţa ascultă acum de o „altă lege” (a descoperit – îmbisericindu-şi mintea – nu atât o „religie nouă”, cât un „nou mod de a trăi”), pe care Alina nu o poate pricepe. 

 Încă de la primele cadre, de la la intrarea celor două fete în mănăstire, se poate vedea o plăcuţă pe care stă scris: „Aici este casa Domnului. Cei de altă religie nu au ce căuta. Crede şi nu cerceta.” Poate că în chiar acest text se cuvine să descifrăm taina filmului (şi, poate, a duhovniciei creştine răsăritene). Pe de o parte avem „răzvrătirea”, „revolta” şi încercarea de „reformă” a celei care a gustat din „libertatea” (sau, mai bine zis, din „libertăţile”) occidentului”, iar acum „cercetează” şi „cârteşte. Pe de alta, avem „ascultarea” şi „cuminţenia” monahiilor care, „crezând”, par că s-au integrat în „viaţa de obşte” a unei micuţe mănăstiri. „Nu există comunicare – spunea Constantin Noica – fără cuminecare.” De bună voie şi silită de dragostea pătimaşă faţă de cea care – în copilărie şi adolescenţă – îi fusese aproape, Alina se spovedeşte (pentru întâia oară în viaţa ei) şi se cuminecă. Insuficienta pregătire pentru „viaţa nouă în Hristos”, pentru înfricoşătoarea taină a mărturisirii şi cuminecării, sentimentul apăsător al singurătăţii pe care i-l dă statutul de orfană, labilitatea psihică exagerată şi „legătura bolnăvicioasă” (şi clandestină, începută în orfelinat) cu Voichiţa, o determină pe Alina să „ardă etapele” (să se pripească, nu o dată ). Să-i vină greu să-şi asume procesul anevoios de „îmbisericire a minţii”, de „rânduire” a propriei vieţi, de „iluminare”. Spre deosebire de Giulietta (un celebru personaj, dintr-un film de Federico Fellini, care se salvează prin credinţa în mântuire ce îi fusese sădită în suflet de la o vârstă fragedă), Alina pare că pierde lupta cu „spiritele”. Comportamentul agresiv (faţă de cei din mănăstire, faţă de surorile medicale) determină imobilizarea ei la spital. Apoi – oarecum pe ascuns – este „excorcizată” de preot (Valeriu Andriuţa) şi-şi dă duhul. Nu înainte de a-şi veni în fire, de a-şi găsi împăcarea cu sine (după cum reiese din ultimele două scene în care apare). Ţapii ispăşitori se ştie cine au fost, în „cazul Tanacu”. Mungiu însă evită orice senzaţionalism în tratarea poveştii, nu-şi condamnă niciun personaj, nicio instituţie. Insistă pe demnitatea, pe adevăratul curaj cu care – preotul şi maicile „complice” – sunt gata să primească pedeapsa „judecăţii lumeşti” pentru faptele pe care le vor fi săvârşit („privaţiune de libertate”, „obscurantism agresiv” etc.). 

 După dealuri te încarcă, într-un chip straniu, cu o neîntreruptă stare de tensiune, cu o emoţie pe care ţi-o strecoară în suflet doar întâlnirea cu capodopera. Expresivitatea imaginii (Oleg Mutu) şi scenografiei (Călin Papură, Mihaela Poenaru) recuperează o anume plasticitate cu care filmul românesc nu s-a mai întâlnit de ceva vreme. Dialogurile şi interpreţii transmit o reconfortantă senzaţie de firesc, iar montajul (Mircea Olteanu) transmite un dinamism de thriller. Nu sunt, recunosc, în relaţii foarte bune cu „noul cinematograf românesc” (şi nici cu repertoriul, aproape în întregime american, din sălile de cinema). Momentele mele de bucurie cinefilă (într-un cadru organizat, cum este cinematograful) sunt tot mai puţine (în mileniul III ele s-au numit Occident, A fost sau n-a fost?, Moartea domnului Lăzărescu, Medalia de onoare, Amintiri din Epoca de Aur, Portretul luptătorului la tinereţe, Crulic, iar dintre scurt-metraje: Zapping, Ajutoare umanitare, Dincolo – pentru a rămâne în zona cinematografului românesc). 

După vizionarea primelor teasere şi a trailerului oficial am ştiut (am presimţit, în orice caz) că După dealuri nu va fi – în ceea ce mă priveşte – o dezamăgire. Că nu va fi nici tezist-ilustrativ, nici sentimentalist-decorativ, nici grotesc-licenţios. S-a spus că După dealuri pune societatea românească, o dată mai mult, într-o „lumină proastă”; că obedienţa regizorului faţă de „corectitudinea politică” a occidentului „căzut de la dreapta credinţă” întrece orice limite; că e „blasfemiator” şi hulitor la adresa Bisericii; că aduce în discuţie lucruri ce nu se cuvin abordate, ca şi cum ar exista, într-adevăr, teme şi subiecte tabu ­– şi se vede că ele există, pentru unii. Am întrezărit însă cu totul altceva, în cele câteva secvenţe pe care, cu luni de zile înaintea premierei, le-am vizionat pe internet. Văzând filmul în întregime, aşteptările (care nu erau mici) mi s-au confirmat. Şi au fost chiar întrecute.

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2014/07/dupa-dealuri-q-fara-papuasi.html
http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2014/06/posibilitatile-lui-mungiu.html

http://agenda.liternet.ro/articol/15750/Marian-Radulescu/Bucurie-si-izvor-de-zguduire-Dupa-dealuri.html

http://agenda.liternet.ro/articol/15736/Marian-Radulescu/Transfigurare-sau-ilustrare-Dupa-dealuri.html

http://agenda.liternet.ro/articol/15727/Marian-Radulescu/Ganduri-pe-marginea-unui-anumit-tip-de-film-Dupa-dealuri.html

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/crede-si-nu-cerceta-dupa-dealuri.html

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/filmul-ca-o-icoana.html

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/12/dupa-dealuri-intre-simpatia-secularista.html

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/01/dupa-dealuri-minimalism-bine-temperat.html

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/03/dupa-dealuri-fara-isterie.html

http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2013/05/hr-patapievici-despre-dupa-dealuri.html

O dublă stea

 Am fost, duminică 21 octombrie, la „încununarea” lui Camil & Ecaterina.  

First class!  Theodor le-a urat: „Casă de piatră pe piatră!”

***

Ce frumoşi suntem la-nceput de drum
Ceru-i tânăr şi clar
Nici un vis nu-i prea mare acum
Pe al lumii cântar

La-nceput de drum toţi visăm o stea
S-o atingem în zori
Merită să-ncerci chiar de nu vei fi
Printre învingători

Unii au mereu chef de vis şi zbor
Unii doar de bal
Alţii cară al lumii decor
Şi-s uitaţi la final

La-nceput de drum toţi visăm o stea
S-o atingem în zori
Merită să-ncerci chiar de nu vei fi
Printre învingători

Dar într-o zi dacă vei vedea
Flacăra la care ai visat
Chiar de va fi să te arzi în ea
N-o lăsa să piară ne-ncetat

(Dan Verona)

 

Radu Beligan despre viaţă şi teatru

Emoţionantă reîntâlnire cu Radu Beligan (n. 1918), la Teatrul German din Timişoara. Povestea devenirii lui artistice (un mini compendiu) punctează întâlniri cu personalităţi din lumea teatrului, literaturii, muzicii, filmului: Laurence Olivier, Philippe Noiret, Lucia Sturza Bulandra, Alexandru Giugaru, Victor Ion Popa, Grigore Vasiliu-Birlic, Jean Georgescu, Ion Iancovescu, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, Sică Alexandrescu, Camil Petrescu, Lucian Pintilie, Mircea Albulescu.

Aforismele din marii clasici îi aduc pe Shakespeare, W.A. Mozart, Oscar Wilde, Dali, Cezanne ş.a. pe scena de unde longevivul actor îşi depănează amintirile. Sunt pomenite piese şi filme de succes în care a jucat sau încă mai joacă (Steaua fără nume, O noapte furtunoasă, Rinocerii, 1 aprilie, Danton, Egoistul) sau care s-au jucat cu succes, sub directoratul său, la TNB (Danton, Zbor deasupra unui cuib de cuci, Caligula, Cui îi e frică de Virginia Wolf?, Aşteptându-l pe Godot ş.a.).

La despărţire, aplaudându-l şi ovaţionându-l minute în şir (în acordurile melodiei My Way, cântată de Frank Sinatra), mulţi au lăcrimat. Prin Radu Beligan şi datorită lui, cei veniţi să-l (re)vadă s-au reîntâlnit – vreme de un ceas şi jumătate – cu întreg veacul XX. Le-a vorbit un om care a înţeles că nu trebuie să se lase îmbătat de succesul facil, că scurta noastră viaţă trebuie trăită „la clasa întâi”, că artistul trebuie să rămână mereu un elev, iar omul, dacă nu vrea să se zdrobească, trebuie numaidecât să iubească.

Lansare PSEUDOKINEMATIKOS2 - Arad (27 oct 2012, Carturesti Arad, 18h)

http://atelier.liternet.ro/articol/12219/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-2-Bucuriile-filmului.html
http://atelier.liternet.ro/articol/12230/Lucian-Mircu-Ionut-Mares-Marian-Radulescu/Canonul-lui-Marian-Bucuriile-unui-cinefil.html

Ilie Stepan @ Vinilorama

Cu muzica lui Ilie Stepan m-am întâlnit, cred, întâia oară pe la mijlocul anilor 80. mai exact, la spectacolul Vrăjitorul din Oz, montat de Ştefan Iordănescu pe scena Teatrului Naţional din Timişoara, pentru care compozitorul a scris muzica (melodia Pasărea P, regăsită şi pe discul de vinil al formaţiei „Pro Musica”, mă urmăreşte şi acum). N-am fost, mărturisesc, niciodată ceea ce se numeşte un rocker. M-am obişnuit treptat cu sound-ul acestor muzici, însă piesele formaţiei „Pro Musica”, unde Ilie Stepan era lider, solist la ghitară şi compozitor (Glossa, Şi dacă, Alexandra, Dintre sute de catarge, Rockul baroc, Timişoara) mi-au fost dragi de la prima lor audiţie.După 1990 am salutat metamorfoza stilistică a lui Ilie Stepan spre ceea ce am putea numi un „compozitor în evantai” şi muzică de studio de tip fusion. Cele două albume apărute sub numele de Stepan Project – Sensul vieţii şi Undeva în Europa – sunt de ani de zile în play list-ul meu evergreen. Aştept cu emoţie apariţia celui de-al treilea album, Lumina (peste cinci ore de muzică plus o cărţulie de 80 de pagini şi un DVD) – undeva spre sfârşitul lunii noiembrie.

***

Atenţionat de un anunţ pe facebook, am ajuns în cocheta cafenea din subsolul librăriei Cartea de nisip la întâlnirea cu Ilie Stepan moderată de Bogdan Puriş (de la Radio Timişoara), sub titlul „Vinilorama”. S-au ascultat câteva din piesele sale apărute pe o jumătate de vinil LP, dar şi I Wish You Were Here (Pink Floyd), Jethro Tull sau Peter Gabriel (ft. Kate Bush, în Don’t Give Up!). Ilie Stepan a povestit despre începuturile sale în muzică, despre compozitorii preclasici, clasici, moderni sau contemporani care l-au marcat (Vivaldi, Bach, Beethoven, John Lennon); despre permanenta transformare a stilurilor muzicale; despre nevoia de a-i face pe tineri să înţeleagă că amatorismul şi impostura – chiar dacă sunt fenomene cvasi-generale – nu trebuie sub nicio formă încurajate, tolerate şi cu atât mai puţin iubite. 

Quo vadis?

Descopăr cu bucurie – prin proiectul său de licenţă Filmul-cârmă culturală (partea teoretică) concretizat în mediu-metrajul Proprietara (partea practică) – un tânăr şi promiţător cineast (proaspăt absolvent al Universităţii Media, acum masterand): Vlad Dragomirescu. „Asistăm în ultimele decenii – scrie Vlad la începutul tezei sale – la o redefinire epidemică a tot ce ne înconjoară. Prezentul are termen de valabilitate mai scurt ca oricând, iar atmosfera generală este atât de fluctuantă încât este practic imposibil să acostezi pe marginea vreunui subiect încercând să tragi nişte concluzii. Totuşi, câteva idei reies de la sine – suntem în punctul culminant al rătăcirii noastre colective. Dumnezeu nu contează. Familia e un concept demodat. Apartenenţa culturală a ajuns o povară. ... Trăim fanteziile hedoniste ale înaintaşilor noştri, iar în această nouă orânduire poezia, literatura, baletul, teatrul, pictura nu îşi mai au locul. Omul se închină lui însuşi acum. ... Lucrarea de faţă îşi propune trasarea unei misiuni utopice a artei cinematografice. ... Pe măsura ce literatura, teatrul şi pictura mor încet încet, cinema-ul, în varianta lui pervertită de consumism, e mai prezent ca oricând. O comparaţie sugestivă între artă şi sport ar situa filmul pe acelaşi loc cu fotbalul, în timp ce sculptura sau poezia s-ar găsi laolaltă cu proba feminină de scrimă. Filmul impune standardul, filmul dă direcţia. Deja de ceva timp, filmul este indubitabil cârma culturală. Încotro ne duce?” Voi reveni.

Pe scurt, despre spiritualitatea celţilor

'Nodul etern' din arta celticã este simbolul cel mai puternic si cel mai obscur în acelasi timp din bogata spiritualitate a civilizatiei celtice. Motivele spiralate si împletite la nesfârsit de pe crucile înalte de piatrã sau din manuscrisele iluminate par sã nu aibe nici un început si nici un sfârsit. Ca si cum ar spune cã timpul si vesnicia sunt întrepãtrunse, iar noi trãim în douã lumi, în douã realitãti. În acest sens poetul William Blake scria cândva, 'Vesnicia se aflã în dragoste împreunã cu roadele vremii'. Dumnezeu este în toate lucrurile si toate lucrurile în Dumnezeu, iar modelele vietii noastre sunt împletite cu un model mai mare, peste toate pogorându-se suflarea divinã.

Celtii au fost un popor realist a cãror teologie ruralã s-a format într-un context cu totul natural. 'Cealaltã lume'  nu a fost spatiul diafan, de vis plãsmuit de poetii scolii amurgului celtic. De fapt, paradisul celtic a fost mai degrabã o prelungire vie si plinã de culoare a acestei vieti - 'Tir na mBeo' (Tãrâmul Celor Vii) sau 'Tir na nOg' (Tãrâmul Tineretii Fãrã Bãtrânete). Credinta Irlandei pãgâne avea sã fie implicit trinitarã: cifra trei era sacrã, iar traditionalele proverbe celtice erau în mod traditional împãrtite în triade, astfel cã doctrina Treimii adusã de Sfântul Patrick nu a surprins pe nimeni, ea fiind deja parte organicã din teologia naturalã a celtilor.

Tertullian al Catarginei, într-una din scrierile sale din anul 210 s-a referit la 'regiunile britanice inaccesibile romanilor, dar supuse lui Hristos', ceea ce divulgã existenta timpurie a crestinismului independent de Roma. Taliesin, un poet galez din Strathclyde, afirmase cã 'Hristos-Cuvântul a fost de la începuturi Învãtãtorul nostru si nu am pierdut niciodatã învãtãtura Sa', articulând astfel idea teologicã a Logosului pre-existent, asa cum este exprimatã în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, atât de îndrãgitã de crestinii celti. Drumul înapoi spre originile crestinismului celtic în insulele britanice trece astfel prin simbolismul nodului celtic unde nu aflãm nici început, nici sfârsit în credintã, ci mai curând o stare continuã, fluidã a prezentei lui Dumnezeu, care se manifestã în diferite chipuri la diferite timpuri.

Aceastã exuberantã energie divinã o regãsim atât în vietile noastre, cât si în opere de artã, cum ar fi Cartea de la Kells (The Book of Kells) ce ilustreazã povestea din Evanghelie. Chiar si dansul traditional irlandez surprinde aceastã energie: pasii dansatorilor simbolizeazã victoria asupra serpilor pãgânismului, iar bratele tinute strâns în jurul corpului trimit la necesara disciplina crestinã. Asa cum observã Ian Bradley în Celtii (The Celtic Way) 'Lumea strãmosilor nostri celti din perioada crestinismului timpuriu nu a fost lipsitã de griji si probleme. I-a preocupat intens chestiunea pãcatului si a penitentei si adesea vietile lor aveau un caracter auster. Unii dintre ei au ajuns pelerini eterni pentru a evita confortul si tentatiile unei existente lejere, cãutând locuri sãlbatice si îndepãrtate unde puteau duce o viatã de pustnic'.1

În multe privinte crestinismul i-a eliberat pe celti de frica superstitioasã de naturã (cum ar fi credinta cã cerul s-ar putea prãvãli peste ei) transformând-o într-o slavã a lui Dumnezeu prin naturã sau panteism.  Dumnezeul Cãruia I se închinau nu era, în întelegerea lor, Domn al Istoriei, asa cum avea sã devinã mult mai târziu în teologia occidentalã, ci Domn al Creatiei, Cel Care S-a revelat pe deplin în minunile si splendoarea lumii naturale. Acesta a fost, înainte de toate,  motivul pentru care doreau sa I se închine, asa cum sugereazã si acest poem irlandez din secolul al nouãlea:

Slaviti-L pe Domnul     
Care a fãcut atâtea minunãtii     
Raiul cel mãret si luminat, cu îngerii lui, în cer,   
Marea cu valuri înspumate pe pãmânt.2

Aceastã spiritualitate centratã pe creatie poate fi regãsitã de asemenea în duhovnicia Ortodoxã, în frumosul 'Acatist de multumire' al pãrintelui Grigore Petrov, ceea ce apropie, o datã mai mult, sensibilitatea modului celtic de închinare de rugãciunea crestinismului rãsãritean.

Teologul Romano-Catolic Greg Mannion a remarcat felul în care civilizatia celticã a recunoscut revelatia lui Dumnezeu în decorul natural, unde stâncile si dolmenele, atât de rãspândite pe pãmânturile celtilor, sunt o formã de limbaj adresat infinitului - asa cum ne sugereazã creatia unor poeti precum Seamus Heaney sau simfonia McCartney de inspiratie celticã a lui Paul McCartney, 'Stânca neclintitã' ('Standing Stone').

E suficient sã ne amintim de numeroasele referinte biblice sau din mitologia celticã, la copaci, stânci sau izvoare sacre pentru a ne convinge, dacã mai e nevoie, de importanta naturii în credinta omului. Chiar parohia noastrã (Sfânta Treime) este legatã printr-o rãmãsitã din stejarul de la Mamre de locul unde Dumnezeu S-a arãtat lui Avraam în chip de trei persoane. În toate tãrile celtice dumbrãvile de stejar, tisã, alun si scorusã ocupau un loc aparte si erau considerate sacre (tisa creste si acum în jurul bisericii Sfântul Matei din Belfast). Numele contemporane reflectã si ele aceste asocieri: Derry (dumbravã de stejar) si Kildare (bisericã de stejar).

Celtii aveau de asemenea un dezvoltat simt etic. 'Lumea de dincolo' era vãzutã mai degrabã ca un loc al dreptãtii decât ca loc al pedepselor, fiind totodatã un spatiu al luminii, creativitãtii si libertãtii într-un cadru minunat. Era un loc al muzicii unde pãsãrile formau corul. Strãvechiul cod legislativ al Irlandei, Codul Brehon, se baza nu atât pe constrângere cât pe autoritatea moralã. Societãtile celtice au fost orientate mai ales spre stãpânirea în comun a pãmântului si spre egalitate în drepturi (femeile aveau aceleasi drepturi, puteau sã-si mosteneascã averea si nu au fost excluse din ordinele monarhice sau militare - vezi cazul Reginei Bedicea). Societatea celticã se ocupa îndeaproape de cei bolnavi, nevoiasi, vârstnici, precum si de 'strãini' - grija fatã de acestia fiind consideratã de profetii Vechiului Testament o virtute bineplãcutã lui Dumnezeu. În Armagh functiona un spital cu o renumitã bazã chirurgicalã si de asistentã medicalã încã din anul 300 î.e.n.. Idea cã vrerea lui Dumnezeu trebuie împlinitã 'pe pãmânt precum în ceruri' avea sã fie reformulatã si consacratã o datã din nou în Biserica celticã timpurie. În credinta celtilor viata continuã dincolo de mormânt si, la fel ca în crestinismul rãsãritean, mântuirea avea sã fie înteleasã ca un proces, ca o cãlãtorie din care nu lipseste strãdania, dar nici bucuria.

autor: David Gilligan; traducere de Marian Sorin Rădulescu
sursa: http://ortho-logia.com/Romanian/Articole/Spiritualitatea_Celtilor.htm

---

1 Ian Bradley, Celţii / The Celtic Way (Darton, Longman & Todd, 1993).

2 G. Murphy (ed.), Poezie irlandeză veche / Early Irish Lyrics (Clarendon Press, Oxford, 1956).