luni, 11 martie 2013

Timpuri noi



Artistul fotograf Andrei Baciu remarcă graba cu care (post)modernitatea califică drept clişeu celebrul enunţ dostoievskian „Frumusețea va mântui lumea”. Cuvintele, atent alese de autorul Fraţilor Karamazov, sunt fireşti doar pentru cei care împărtăşesc acelaşi ideal, care dau aceleaşi înţelesuri slovelor, care folosesc aceeaşi „grilă de lectură”. A valida o asemenea „cruntă deraiere de la normalitate”, scrie Andrei într-un articol numit „Clişeul şi ochiul privitorului”, presupune a minimaliza (sau trece cu vederea) şi „sentimentul recunoștinței pentru cineva care ți-a făcut un bine când aveai cea mai mare nevoie” şi însăşi „dragostea mamei pentru copilul ei”. 
F. M. Dostoievski
M-am confruntat şi eu cu etichetări de acest fel. Deunăzi mi s-a spus că a folosi cuvântul „taină” e desuet. Că acest termen e un clişeu. Că implică o anume aroganţă, o experienţă de „club select” unde nu au acces toţi oamenii. Acelaşi rebel întru o cauză bine definită (tăierea oricărei legături cu „instituţia Bisericii”) admonesta un amic cinefil care îndrăznise, în cronica unui film (Calul din Torino), să pomenească de Dumnezeu. A fost şi el amendat pe considerente „iluministe”. În cursul unei discuţii cu neastâmpăratul „reclamant” (de altminteri, o persoana foarte inteligentă, sensibilă, familiarizată – spre deosebire de majoritatea privitorilor la filme – cu limbajul cinematografic şi subtilităţile celei de-a şaptea arte) aveam să aflu că orice om care ia parte la ritualurile bisericii (era vorba despre Biserica Ortodoxă) se face vinovat de crimele din vremea cruciadelor (?!). Tot atunci mi-a povestit ce patetică i s-a părut experienţa unei convertirii ad-hoc despre care aflase, la rândul său, de la un amic de-al său baptist. (Astfel de experienţe de transformare instantanee sunt străine de învăţătura Bisericii Ortodoxe, care pune preţ pe dreaptă socotinţă, pe cercetarea duhurilor, pe exersarea îndelungii răbdări.)  
Hadersfild
De fiecare dată când sunt încolţit de câte un astfel de „zbuciumat” (la propriu, pentru că, la un moment dat, nu mai ştiam la ce să răspund – întrebările, mai mult sau mai puţin retorice, se succedau ca gloanţele dintr-o mitralieră) îmi spun că nu e totul pierdut. Câtă vreme admitem că omul are liber arbitru, există şi posibilitatea restaurării. Atâta doar că, de la un anumit nivel de „revoltă încolo, „numai o voinţă de fier şi mila lui Dumnezeu” (Nil Sorski) îl mai poate întoarce înapoi (prin  metanoia) pe cel aflat în gâlceavă cu toţi şi cu toate, inclusiv (sau mai ales) cu propria conştiinţă (cum se întâmplă în filmul sârbesc Hadersfild).
Frumuseţea la care se referă Dostoievski – puţini sunt cei care ţin seama de acest detaliu – trece prin Biserică. Prin icoană, prin cântul bisericesc (gregorian, psaltic), prin rânduiala unei vieţi pecetluite şi hrănite de dimensiunea liturgică a vieţii. Tot aşa, în Solaris, psihologul Kris (care începe să-şi vină în fire doar în faţa unei icoane cu „Sfânta Treime” de Andrei Rubliov) spune, parafrazându-l pe Dostoievski: „Ruşinea va salva omenirea”. 
Sfânta Treime de Andrei Rubliov
Gândirea contemporană însă (asemenea mentalităţii Profesorului şi Scriitorului – blazaţi, sceptici, nihilişti – din Stalker) pare să anuleze cu totul orice ţine de Biserică. Pentru cei care încă nu au ajuns să guste şi să bea din frumuseţea ei, nu există decât spoială, grobianism, corupţie, îndoctrinare. Nu prea este loc de libertate – spun ei – acolo unde atâţia, în ultimele două mii de ani, şi-au potolit cu adevărat setea de libertate. Şi dacă spun aşa, poate se cuvine să-i lăsăm să descopere – la vremea pârguirii, neprimind nicio idee şi nicio experienţă de-a gata – că s-au înşelat. Oricum, la cât de îndărătnic şi de sceptic e omul timpurilor noi, doar experienţa de gradul întâi (iar nu de tip second hand) a frumuseţii îl mai poate seduce, pentru că de convingere nici nu poate fi vorba. 
Stalker


Tarkovski - Chestionar 1974



Chestionar la care a răspuns Andrei Tarkovski în 1974:

Peisajul preferat – dimineaţa devreme, vara, ceaţa
Anotimpul – toamna, vremea uscată şi însorită
Lucrarea muzicală preferată – Patimile după Ioan de J S Bach
Proza rusă preferată – Crimă şi pedeapsă, Moartea lui Ivan Ilici, Bunin
Proza din literatura universală preferată – Doctor Faustus, Tonio Kruger
Culoarea preferată – verdele
Poetul preferat – Puşkin
Regizorul rus preferat – niciunul
Regizorul preferat din world cinema – Bresson
Vă plac copiii? – foarte mult
Care este forţa de atracţie a unei femei? – supunerea, smerenia în numele iubirii
Care este forţa de artacţie a unui bărbat? – creaţia

(fragment din Jurnal)

Jurnalul lui Andrei Tarkovski

duminică, 10 martie 2013

Iluminare



Filmele şi cinematograful în general au ajuns, pentru mine, un lux. Nu mă refer la preţurile de la Cinema City (cu tot cu chips, juice, pop corn etc.), ci la ocaziile rarisime în care un film „de autor” intră în programul alcătuit de gospodarii, cinici şi ultrapragmatici, ai sălilor cu pricina. Aşa cum m-am întrebat, la sfârşitul lui octombrie 2012, ce caută la cinema un film ca După dealuri, mă întreb  acum, după ce tocmai am văzut, Poziţia copilului (care a primit doar o reprezentaţie pe zi), ce legătură este între acest film şi celelalte (aproape invariabil made in USA, producţii ale anului în curs) din programul ultimilor cinci-zece ani. Acelaşi răspuns: Cu extrem de puţine excepţii, niciuna.
***
Am aşteptat filmul lui Călin Netzer, m-am bucurat pentru premiul de la Berlin („Ursul de Aur” 2013), m-am bucurat să-l văd într-o sală plină. Dar, ghinion: în timpul proiecţiei m-a prost dispus o migrenă cumplită, drept care sunt hotărât să-l revăd cât de curând. Hotărât lucru: Poziţia copilului este un moment de sărbătoare pentru filmul românesc şi poate sta alături de reuşitele lui Iliu, Marcus, Ciulei, Săucan, Pintilie, Piţa, Veroiu, Tatos, Daneliuc, Demian, Mărgineanu, Tănase şi, mai recent, Mungiu, Puiu, Porumboiu sau Anca Damian (Crulic).
***
În câteva rânduri, am avut în ultima vreme neinspiraţia de a mă întinde mult prea mult la discuţii pe marginea filmului lui Mungiu (După dealuri) cu câţiva cunoscuţi sau necunoscuţi. Timp pierdut. Nici nu ştiu (competiţia e destul de strânsă) care din cele două „tabere” e mai simpatică, mai plăcută, mai puţin iritantă: cei cu mintea secularizată, care văd în acest film doar „înapoierea” şi „aberaţiile unor practici religioase medievale” sau cei cu mintea îmbisericită, dar victime ale ispitelor de-a dreapta, care – partizani ai tabu-urilor – pretind că ştiu cel mai bine cum trebuie să (nu) se mişte şi ce trebuie să (nu) spună personajul unui preot ortodox dintr-un film ş.a.m.d.
***
Praznicul Înfricoşătoarei Judecăţi din acest an mi-a revelat, încă o dată, esenţe despre care – atunci când încă nu mă port cu prezenţă de spirit faţă de cârcotaşii de-a dreapta sau de-a stânga – uit. Astfel, ceea ce contează, îmi spun, este redobândirea seninătăţii pierdute, a sentimentului de frăţietate, iar nu o mică gâlceavă cu unul sau cu altul. În fond, neînţelegerile sunt – şi nu de ieri, de azi – mai ales o problemă de limbaj. Lumea modernă a pustiit rostirea de sens. Cuvintele aleargă, descărnate, de la o gură la alta, de la o ureche la alta. Iar atunci când spui „Taină” sau „Dumnezeu” sau „Biserică” eşti automat privit cu circumspecţie de cei care n-au „gustat” şi n-au „văzut”. De cei care îşi închipuie că ştiu destul (şi chiar mai mult decât şi-ar fi dorit) despre – spun ei – „instituţiile-cluburi” şi funcţionarii lor, despre aranjamente şi matrapazlâcuri. Pe undeva îi înţeleg. Sunt astenizaţi de pioşenia agresivă a celorlalţi, de spiritul fariseic, de grobianismul manifestărilor – exterioare, zgomotoase, groteşti – de evlavie ale unor VIP-uri. E o anumită doză de adevăr în ceea ce spun, în „revolta” lor. Dar uită (sau n-au aflat încă) esenţialul: la urmă nu se numără nici „revolta”, nici „reforma”. Cât despre aceasta, ea începe – printr-o „logică răsturnată” – cu sinele propriu:
când fiecare suflet pe pământ
va fi cuprins de sfânta datorie
că patria începe-n trupul său
şi creşte-n ceilalţi în armonie
(Ioan Alexandru)
Icoana Înfricoşătoarei Judecăţi

luni, 4 martie 2013

The Guy in the Glass

scurta poveste (neromanţată) a lui je si a comorilor lui

odată ca niciodată
într-o zi cînd trebăluiam
cam aiurea prin casă
m-am privit fără să vreau
mai atent în oglindă
mi s-a părut bizar că
totul se vedea anapoda

era acolo o imagine virtuală şi
dacă în plan orizontal mai mergea
pe verticală ziceai ca e
aproape răsturnată
( ca si cum ceva m-ar fi apucat de cap
si m-ar fi tras în jos)

ştiu că normal în oglindă
imaginea e doar virtuală nu şi răsturnată
dar jur că la mine aşa se vedea
(aproape răsturnată
mai ales pe verticală)

asta m-a făcut
să-mi cumpăr imediat un acvariu
l-am umplut cu apa cea mai limpede
şi am scos de prin buzunare
tot ce aveam mai de valoare
(aici n-am găsit altă rimă)

le-am dat drumul acolo
(să se zbenguie în voie)
tuturor amintirilor dulci
tuturor succeselor şi elogiilor
tuturor vorbelor mieroase
tuturor dorinţelor şi mai ales
tuturor viselor mele

citisem undeva
că spre deosebire de oglindă
prin pereţii buni de sticlă
vezi în culori de curcubeu
numai privelisti de basm
şi aşa a fost

le vedeam cu ochii mei
cum creşteau toate într-o zi
cât altele într-un an
ca nişte ciudăţenii ale naturii
cînd aproape n-am mai avut loc de ele
în propria mea casă
mi-am cumpărat (cu banii jos) un covor uriaş
sub care le-am înghesuit pe toate
şi l-am întins la intrare
(arăta de fapt ca un preş
ca să nu bată la ochi)
îmi şi ştergeam acolo picioarele
înainte să trec pragul
iar asta mă liniştea teribil
mă făcea să mă simt mult mai în largul meu
atîta doar că într-o dimineaţă
m-am trezit poate prea buimac
şi până să mă dezmeticesc
năzdrăvanele astea
ţuşti de sub covor
mi s-au căţărat printre degetele de la picioare
direct în călcâi
(norocul meu că aveam pantaloni lungi la pijama
altfel mi s-ar fi urcat la loc în buzunare şi
mort de frică
ar fi trebuit să le car cu mine peste tot)
am tras o sperietură pe cinste!

ce m-a calmat iniţial
a fost că nici nu le simţeam
de parcă acolo ar fi fost
şi firesc şi rezonabil
să locuiască toate
dar fix din ziua aceea
(ţin minte exact)
poate că din cauza fricii
am început să zbor
(mă bătuse gîndul mai demult)
dar fix din ziua aceea
fără vreun aparat performant
mi-am luat inima-n dinţi
şi am plecat efectiv să zbor

citisem undeva că printre nori
probabil din cauza presiunii scăzute
n-are cum sa plece nimeni si nimic
din călcâie şi că în principiu
rămîne acolo fără să deranjeze
mult timp am uitat apoi de ele
ca şi cum nici n-ar mai fi existat vreodată
poate că uneori m-am gîndit serios
inclusiv că or fi murit
atîta doar că
atunci cînd mă întorceam obosit acasă
şi aterizam greşit (cu călcâiele înainte)
auzeam de-acolo
ca nişte gemete surde şi peste măsură de triste
ca şi cum călcâiele mele
ar fi fost locuite de nişte animăluţe ciudate
un fel de ciudăţenii ale naturii mele

P.S. "Je" este un prieten de facebook, virtual 100% (nu l-am întâlnit niciodată), din categoria so far away so close. Din când în când îmi trimite câte un poem. Îl public, şi de această dată, cu consimţământul său.
.

Dan Voinea - Crosswords

To be or not to be



„Pentru creştinism viaţa este un dar minunat şi Dumnezeu l-a creat pe om nu atât pentru a fi slăvit de el (căci, fiind desăvârşit, nu are nevoie de preaslăviri), ci pentru a-i da omului putinţa să se învrednicească de incomparabila bucurie a conjugării verbului a fi. Aceasta-i dilema: existenţa sau neexistenţa, a fi sau a nu fi, cum spune Hamlet. Ce este creştinismul? Este religia lui a fi. ... Noi suntem minunea, faptul că existăm. Este mult mai extraordinar faptul că omul este imperfect decât acela că Dumnezeu este perfect. Noi suntem minunea, nu Dumnezeu.”  (Nicolae STEINHARDT)

Naşterea Domnului – icoană ortodoxă

duminică, 3 martie 2013

Sham Pearls for Real Swine



Cu un background protestant, regizorul, scenaristul şi scriitorul Franky Schaeffer caută, în această carte, Biserica despre care să poată spune că este „Stâlpul şi Temelia Adevărului”.

Liberalismul şi degringolada galopantă din bisericile protestante îl provoacă pe autor să se angajeze într-o aventură spirituală de căutare a „Bisericii adevărate”, sacramentale. Ea nu trebuie să fie „relevantă”, ci veşnică, pentru că doar ea poate oferi „trupul şi sângele Mântuitorului”.  

Pentru artistul Schaeffer arta „distruge, zideşte şi redefineşte”, „incomodează” şi – când este de calitate – „spune adevărul” şi „este interesată de orice”. La fel ca Biblia, arta „nu este definită de o perioadă istorică anume” şi explorează „imoralitatea şi imortalitatea”. Asemenea lui Hristos, „arta vine către păcătoşi, într-o lume imperfectă” şi doar „cei care se consideră perfecţi nu iubesc arta”. Arta este „materială şi totuşi veşnică”,  „oglinda lumii”, „puntea dintre trup şi suflet”. Dimensiunea creştină din arta americană este pentru autor o „întoarcere la sentimentalismul ce confundă virtutea cu gingăşia”. În lumea artelor însă nu ar trebui să fie nicio deosebire între subiectele „laice” şi cele „religioase” pentru că „realitatea, ca şi Dumnezeu, este una”. Creştinii, spune el, ajung la artă doar „în lumea mare” din afara „ghetoului creştin”. Ideea de a produce „artă creştină” (muzică, literatură, teatru, film) – aşa cum o înţeleg fundamentaliştii şi evanghelicii de azi („ucigaşii artelor”) – este deci o aberaţie. 

Slujirea liturgică în biserici, crede Schaeffer, nu ar trebui înlocuită cu trupe amatoare de mimi, ghitarişti sau de dans modern. Biserica este „păzitoarea sufletelor noastre şi a anumitor adevăruri ce nu pot fi negociate”. Ea trebuie doar să propovăduiască Evanghelia prin cuvânt şi faptă. Creştinul căutător de adevăr din ziua de azi nu trebuie considerat o „ciudăţenie mistică”. El e un om în carne şi oase care mai bine înjură când, neatent, se loveşte la degetele de la picioare, decât să spună din vârful buzelor „Doamne ajută!”. 

Evanghelismul şi fundamentalismul pietist, catolic sau (neo)protestant, au compromis – afirmă Schaeffer – creştinismul. Nu e de mirare că lumea îl consideră acum absurd: aşa şi este. La capătul quest-ului său întru Adevăr, Schaeffer a îmbrăţişat Ortodoxia pentru paradoxul şi tainele ei. Volumul imediat următor, Dancing Alone. The Quest for Orthodox Faith in a World of False Religions, este continuarea odiseii în mediul ortodox american, la fel de pestriţ.
.


vineri, 1 martie 2013

Rocco şi fraţii săi



Annie Giradot & Alain Delon

„Filmele mele redau adesea istoria unei familii, autodistrugerea şi descompunerea ei. Întotdeauna m-a interesat examenul unei societăţi bolnave.” (Luchino Visconti) La sfârşitul anilor 50, o familie de ţărani din sudul Italiei (agrar, patriarhal) se mută la Milano (industrial, cosmopolit, emancipat) să scape de sărăcie. Rădăcinile bune, în lipsa cercetării şi cultivării lor, ajung să fie năpădite de burunieni: fiecare din cei cinci fraţi începe să aibă probleme, iar familia, solidară şi unită, începe să se destrame. Duşmanii omului – se spune la un moment dat în film – sunt casnicii lui. 
Renato Salvatori & Alain Delon
De Rocco şi fraţii săi te apropie fie atmosfera sa neorealistă (o observaţie socială directă, crudă, ca în Pămăntul se cutremură), fie nuanţata explorare a psihologiei personajelor (ca în Moarte la Veneţia) şi tonurile – pe alocuri – melodramatice, fie farmecul interpreţilor principali (Alain Delon, Annie Giradot, Renato Salvatori), fie fluiditatea imaginii lui Giuseppe Rotunno (autor al imaginii şi la Ghepardul, Nopţi albe, Satyricon, Roma, Repetiţia de orchestră, Oraşul femeilor, All That Jazz), fie muzica lui Nino Rota. Sau toate la un loc.
Ceea ce te copleşeşte însă – atunci când te mai poţi lăsa copleşit de puterea bunătăţii – este personajul jucat de Alain Delon. Rocco este un „idiot” dostoievskian (ce aminteşte deopotrivă de Alioşa Karamazov şi de prinţul Mâşkin), un intrus, parcă, în lumea dezlănţuită a metropolei moderne. Este singurul care vrea (şi poate simţi) milă, iar nu asprimea unei judecăţi şi răsplătirea răului cu rău. Doar el îşi asumă vinovăţia şi se gândeşte neîncetat la salvarea fratelui său aflat în rătăcire (senzualitatea lui Simone este la fel de autodistrctivă ca în cazul lui Rogojin şi Dimitri Karamazov) şi făptuieşte asemenea, cu o stranie putere de sacrificiu.  

vineri, 22 februarie 2013

Cultura Duhului

titlu: Cultura Duhului
autor: Rafail Noica
editura: Reîntregirea, 2002
pagini: 172

Ieromonahul Rafail Noica este fiul filosofului Constantin Noica. În volumul său precedent, Celălalt Noica, a vorbit despre „criza spirituală” prin care a trecut înainte de a se întoarce la Ortodoxie. De la începutul anilor 90 vieţuieşte retras, într-un schit din Ardeal. 




Sinopsis:
Convingerea autorului este că fiecare suflet este „un alt aspect” – unic, irepetabil – al chipului lui Dumnezeu. Aici aflăm „măreţia fiecărui om”, pentru că „fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru nefiinţă întru fiinţă”. Din această perspectivă, „moartea” nu e atât despărţirea sufletului de trup, cât „despărţirea duhului omului de Duhul cel Sfânt, de harul lui Dumnezeu”. Cultura Duhului este, astfel, nu „literatură”, nu „cultură”, ci orice cuvânt de mântuire (restaurare). Cuvântul are – în acest sens – un potenţial maxim „de „bătaie” nu doar lungă, ci şi veşnică”.

 
Aflăm, din capitolul introductiv, că puţini mai asociază astăzi termenii „cult”, „cultivat”, „cultură” cu noţiunea de „cult religios”. Cultura implică prezenţa spiritului. Este autentică atunci când este „a Duhului”.  Menirea omului nu este de a crea o lume, ci de a dezvolta „acest chip al lui Dumnezeu din el întru asemănarea deplină”.    

Cultura este ceea ce omul cultivă: cultura pământului, dar şi cultivarea păcatului – „o cultură, smintită, dar cultură”. Suntem chemaţi, ca oameni, să cultivăm în noi „cele ce sunt ale vieţii”. Şi firesc este a ne cerceta duhovniceşte, pentru a înţelege „sensul şi esenţa lucrurilor”.  

Biserica este „firea omului”, venirea sa în fire, „maica, pântecele maicii în care noi ne desăvârşim „gestaţia” duhovnicească”. Mai important decât duhovnicul este – surpriză! – ucenicul (mai cu seamă pentru că „suntem [preoţii] în aşa hal că nu ne mai ştim vocaţia”). Până la urmă, fiecare alege – personal – între calea (cea dreaptă) şi rătăcire. În fiecare din noi se înfăptuieşte „devenirea întru asemănarea cu Dumnezeu”, „devenirea întru fiinţă” – arta „cea mai înaltă”.

Ortodocşii, arată Ieromonahul Rafail Noica, nu se pot mândri cu faptul că sunt ortodocşi, căci „Ortodoxia în smerenie se păstrează”. Ceilalţi, creştinii neortodocşi, „nici nu-şi dau seama în ce măsură trăiesc şi ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respiră”.

În capitolul final („Scrisoare către un Arhiereu”), autorul arată că vremea de acum este una a cernerii, în care – datorită „libertinajului neînfricat”, urmărilor comunismului, „New Age”-ului, pluralismului ş.a. – se vor pierde „mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor”. Dar asta nu trebuie să ne înspăimânte ori să ne facă a ne purta ca struţul, „băgându-ne capul în nisip”. Abia în astfel de vremuri se lămureşte credinţa unui om, a unui neam. E momentul ca Biserica „să se întoarcă la ale sale” spre „a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui”.   

sursa http://hyperliteratura.ro/cultura-duhului/


luni, 18 februarie 2013

Jurnal de idei - C. Noica

titlu: Jurnal de idei
autor: Constantin Noica
editura: Humanitas, 2008
pagini: 392

Volumul cuprinde o serie scurte însemnări pe diverse teme: de la concepte filozofice la comentarii pe marginea esenţei cinematografului; de la semnificaţia Întrupării la gândirea patristică; de la sensul vieţii la lipsa de sens a artei moderne; de la feminism („transformarea omului în păpădie”) la „nebunia sănătosului” („a crucii, a culturii”).

 
Sinopsis:
Constantin Noica găseşte deosebit de actuală, în lumea contemporană, căutarea lui Ghilgameş după un seamăn de-al său: „Îţi cauţi seamănul, doreşti să fii dorit, adică să intri în comunitate.” Îmbrăţişarea caută să unească, e o „tentativă de reîntregire”. Aceasta este, pentru el, valoarea supremă, mesajul ce ar trebui lăsat lumii viitoare dacă lumea aceasta ar dispărea: „Căutaţi unitatea care se diversifică”. Cum a fost icoana („un Unu-multiplu”), înainte să devină „în Renaştere portret, apoi fotografie”. Această „unitate în diverstate” e însuşi „restul miraculos” pe care ţi-l dă lumea culturii „în biblioteci, muzee şi la chioşcurile de reviste, la radio şi în pieţele publice.”

Filmul Umbrelele din Cherbourg îi prliejuieşte „întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui”, iar personajul titular din Zorba Grecul, deşi seducător, „nu ştie că sunt şi alte forme de a dansa decât dansul”. Cinematograful i se pare o „non-artă” care, după ce şi-a anexat cuvântul, sunetul, culoarea, volumul, „n-a mai dat nimic prin sine”, ci „doar în imaginea altora: literatură, pictură, muzică”. Are „toate ‘posibilităţile’, deci nu posibilul”, este „un „prea mult care sărăceşte lucrurile” şi „vrea să pună în rostire ce nu este în rost, rostuit”. În fine, „catastrofală” în cinematografie i se pare tendinţa de a desfiinţa „ochiul interior”. Ori, „cine nu are al doilea văz nu vede nimic”.
Urâţenia, ca şi marile prilejuri (de împlinire, de bucurie) sunt în om („Oamenii sunt cei care vor să te urâţească, sau urâţenia e în tine şi îi iei pe ei ca pretext?”). Sensul vieţii ar fi acesta: „devenirea întru fiinţă” a omului în „ordinea sa”, transformarea fiecărui ceas într-un pas şi a paşilor zilei într-un „mers şi nu o împleticire”. Cei care, trişti, îi spun că e vreme urâtă afară, că totul e urât, nu ştiu că „e vreme urâtă în ei înşişi”: „Cine nu a găsit prilejul în sine, nu găseşte nici în jurul său marile prilejuri”.
În timpul vizitei de la mănăstirea din Essex (Anglia), unde l-a întâlnit pe fiul său devenit monah ortodox, Noica spune: „un uomo universale nu e posibil decât într-o mănăstire”. Cu gândul la el avea să noteze, poate, în Jurnal: „Când un tânăr creşte frumos, parcă iese din strâmbătate o întreagă lume.”
Tot în aceeaşi perioadă va fi cugetat că „Întruparea este centrul lumii noastre. Filosofia e christică. Nu cunosc alt divin decât Iisus Christos. El dă şi adevărul istoriei şi pe cel al gândului speculativ.” Hristos, adică „G-I”, generalul-individual, unul-multiplu. „Oamenii – mai spunea Noica – se împart în drept-credincioşi şi în arieni, adepţi ai lui Arie. Primii cred în Unu multiplu (Trinitate), ceilalţi în Unu şi multiplu, sau numai în multiplu, singurul care ‘se vede’.
Aceştia sunt iluminişti. Fără a şti de lumina taborică, a bunei filosofări.” Această „bună filosofare” îi dă putere să treacă peste tăvălugul istoriei şi să spună că „fericirea are mai multe gusturi şi comunismul mi l-a dat pe cel mai bun”. Totuşi, crede că nu e nevoie să refuzi omului proprietatea, aşa cum – abuziv – au încercat regimurile totalitar-comuniste: „E destul să-l aduci (prin cultură) în situaţia de a spune: ‘Nu am ce face cu proprietatea!’”.

sursa: http://hyperliteratura.ro/jurnal-de-idei/

duminică, 17 februarie 2013

Cuvânt împreună despre rostirea românească



titlu: Cuvânt împreună despre rostirea românească
autor: Constantin Noica
editura: Humanitas, 1996
număr de pagini: 397

Volumul cuprinde o serie de articole consacrate unor termeni cărora autorul le desluşeşte sensurile ascunse: sinele-sinea, rost-rostire, cuvânt-temei, gând-lucru, cumpăt, a (nu) se cade să, cumplit, cădere, minte-smintire, nefârtate, a hotărî, comunicare-cuminecare, lămurire, pedeapsă ş.a..

Sinopsis:
Cartea lui Constantin Noica pleacă de la premisa că rostul şi rostirea românească ajută la o mai bună înţelegere a rostului filosofiei. Cuvântul (raţiunea, logosul, socoteala) este însă împletit cu temeiul: „nu poţi rosti decaât ceva întemeiat”. Temeiul însă nu e cu adevărat al gândului decât în măsura în care e şi al lucrului: „dacă ştii, dar nu faci, nu ştii încă”.  

Sinele, arată Noica, echivalează cu „eu nu sunt eu”, punct în care poate începe filosofarea. Întreaga cultură a omului este, poate, „ridicarea eului la sine”. Dacă sinele („cugetul”) este în expansiune, sinea („o problemă”) este în concentrare.
Expresia „nu se cade” indică spre o altă realitate, cea a sinelui tău, a conştiinţei tale mai bune: „tăria lui nu se cade este tocmai măsura bunei tale aşezări; „nu se cade” este ochiul care te urmăreşte oriunde: când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci nefăcutul”.
Simitirea presupune o înlocuire, o „mutare de la locul său”: „Tânărul care se desprinde puţin de tirania vitalităţii şi se prinde în delirul culturii îi este celuilalt un smintit. Dar smintit este şi cel care nu consimte culturii, adică umanizării sale raţionale, ci se lasă purtat de ritmurile şi reluările fără ieşire ale firii. Smintit este şi eros-ul care nu trimite dincolo de el, smintită şi sportivitatea care nu educă. Eşti smintit şi fără ceva, şi cu ceva.”
Nefârtatele (dracul, anti-omul, dualitatea) nu există fără om. Armonia, acordul, înfrăţirea duce la suprimarea lui Nefârtate: „când doi inşi spun acelaşi lucru deodată, crapă un drac de ciudă”; „infernul este lipsa altora, neparticiparea, nefrăţietatea”. În bătălia cu omul, dracul „este sortit să piardă dacă omul e năzdrăvan”. Astfel, dracul e „cel care nu ia parte la nimic, indiferenţa”. Atunci când intelectul se opune raţiunii, arată Noica, poartă semnul diavolului. La fel şi cinematograful, „vorbindu-ne nu despre ceea ce a fost şi este, ci despre tot ce ar putea să fie”. Istoria însăşi revine femeii: „dacă femeia nu asculta de diavol, perechea rămânea în paradis şi nu exista istorie”. Toată viaţa şi toată cultura sunt, astfel, o formă de comunicare („de ceva”), dar şi una de cuminecare („întru ceva”): „cuminecăm chiar întru neputinţa de a comunica”.
La final, câteva consideraţii despre Masa tăcerii lui Brâncuşi, care lui Noica i se pare un „monument universal, plin de înţeles pentru oricine”. Prin comparaţie, o catedrală sau o piramidă nu sunt aşa, nu le poţi arăta – fără explicaţii suplimentare – unei fiinţe extraterestre venind să ne vadă: „Stai să vezi ce-au vrut oamenii” – i-ai spune. Dar în faţa Mesei tăcerii ai spune doar: „Stai şi vezi” E o cloşcă cu pui, ar pricepe marele străin, dacă sunt vietăţi cu pui în lumea sa; ori e un gând cu faptele lui; ori este Unu şi Multiplu, şi-ar spune – căci măcar geometru ori filosof ar fi şi el.”


sâmbătă, 16 februarie 2013

Ursul de Aur 2013



16 februarie 2012. Poziţia copilului de Călin Netzer câştigă „Ursul de Aur” la Berlin. Regizorul – modest şi cuminte, nu-şi exteriorizează bucuria – se declară speechless. După ce mulţumeşte organizatorilor de la Berlinală, juriului, echipei, o lasă pe Ada Solomon (producătorul filmului) să vorbească mai departe. Şi vorbeşte – liber, fără poticneli, sigură pe sine, dar nicio clipă arogantă, alegându­-şi cu grijă vorbele. Politicienii din România – spune Ada Solomon – ar trebui să sprijine mult mai mult cineaştii care au ceva de spus şi care, iată, au transformat filmul românesc în cel mai bun ambasador al ţării peste hotare. Luminiţa Gheorghiu este cea care contează cel mai mult în acest premiu, a mai zis. A mulţumit, apoi, celor care le-au sprijinit proiectul (inclusiv difuzorilor de filme de artă din toată lumea, în special Festivalului de la Berlin, care – prin tradiţie – le promovează), dar şi celor – probabil că nu puţini – care le-au fost ostili şi nu i-au ajutat cu nimic, dimpotrivă. Bravo, Călin Netzer! Bravo, Ada Solomon!
Luminiţa Gheorghiu -
Poziţia copilului
Călin Netzer & Ada Solomon

vineri, 15 februarie 2013

Brothers in arms




„Armata te face om” este o – azi, vetustă – vorbă din popor. Armata, în ţara noastră, nu mai e obligatorie. Dar acolo, într-o unitate militară din Caransebeş, aveam să-mi întâlnesc cel mai longeviv prieten (de până acum). Tocmai venise în batalionul unde fusesem repartizat, de la o cazarmă foarte aproape de Timişoara, unde a făcut perioada de instrucţie. Purta pe creştet o şuviţă lungă, gen Michael Jackson şi îl ameninţam că o să i-o tai în somn. L-am iertat până la urmă şi l-a prins „marea lovituţie” din decembrie 1989 cu podoaba capilară neatinsă. L-am cunoscut într-o seară când eram de planton în companie. A percutat (singurul, în toată acea turmă de trupeţi) la numele unui compozitor român de muzică de film al cărei sound inconfundabil (pop, jazz, experimental, electronic, simfonic etc.) mă atrăgea ca un magnet: Adrian Enescu. El, acel muzician, a fost – fără să ştie – liantul prieteniei noastre. 
Dan Voinea (foto: Petre Nicolae)
De câţiva ani este alături de mine în multe proiecte editoriale, desenând şi făptuind grafica unor volume pe care le-am tradus în româneşte, precum şi a primelor două voulume Pseudokinematikos Fals tratat de cinema românesc şi Bucuriile filmului (toate au apărut la Editura Theosis din Oradea, prin strădania şi la iniţiativa lui Virgil Baidoc). Îmi pare rău că, din neglijenţa mea, multe din desenele pe care mi le dăruise, de-a lungul anilor, s-au rătăcit: o biserică într-o pădure (o acuarelă), un bocanc de soldat ce stătea lângă un chip de fată (schiţă în cărbune), două ipostaze – tot în cărbune – de autoportret (la tinereţe, la maturitate), schiţele pentru un proiect care – din motive obiective – nu s-a mai concretizat (revista Porţi pe care, la începutul anilor 90, urma s-o editeze, la Timişoara, dl. critic literar Cornel Ungureanu). 
Poster de Dan Voinea
Poster de Dan Voinea
Din lucrările sale mai recente mă obsedează, recunosc, două. Sunt pânze incluse în expoziţia sa de la Cărtureşti (din anul 2008), Urban capella. E ceva acolo din levitaţia mirilor pe care-i întâlnim în tablourile lui Chagall, însă decorul e altul. Elementele  chagalliene (aparent idilice, reprezentative pentru lumea rurală rusă ori pentru spaţiul citadin parizian) sunt înlocuite de instalaţii industriale şi spaţii apăsătoare ce amintesc mai degrabă de cromatica, formele şi accentele compoziţiilor insolite ale lui Francis Bacon. 
Dan Voinea
Încă de la prima privire aruncată asupra lucrării sale intitulată Iertarea mi-am amintit de Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Un trup gol se încovoaie spre a se curăţi de imală şi de sânge, la un robinet. Strigătul – atât de prezent în pânzele „furioşilor” (Munch, Bacon) – este aici mai degrabă implozie. Revolta pare întrecută de smerire, de umilire (prin apropierea privirii de humus, de lut, de pământ). Zgomotul (the fury) pare întrecut de muzică, de armonie, de consonanţe (the sound). Al cui este trupul zvelt care caută, încovoindu-se, să se cureţe, să se primenească? Poate fi al unui Stavroghin (eroul dostoievskian al Demonilor) cuprins de ruşine mântuitoare, transfiguratoare (căci că nu ne este prezentat chipul său, spre a face cunoştinţă cu el „faţă către faţă”), dar poate fi şi al boxerului (de o vigoare trupească neobişnuită, mereu pe drumuri) jucat de Bruce Willis în Pulp Fiction. Desprins, oricum, din lumea „depravată” a lui Dostoievski şi Tarantino, acest băiat dur şi zdrelit nu dă senzaţia că ar vrea să-şi continue goana prin viaţă à bout de souffle – dimpotrivă. E surprins aproape încremenit, cercetându-se parcă în tăcere, luându-şi răgazul binemeritat al unei respirări tihnite, al unui tainic dialog cu sine. Răsplata „ieşirii din cursă” (din goana care duce la risipire) pare că vine şi din baia de alb care-l învăluie, din fâşiile imaculate ce-i brăzdează trupul, îndepărtând părţile impregnate de sânge şi noroi. Aceeaşi lumină albă pare să-i coboare până-n palme. Nuanţele livide ce încă i se mai zăresc pe braţe par trecătoare. Biruitoare sunt lumina şi albul. Adică transfigurarea. 
Dan Voinea - Iertare
O altă lucrare trimite spre finalul filmului Recviem pentru un vis (şi, de ce nu, spre fătul aruncat la ghenă în 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Un trup viguros făcut ghem, în poziţie de făt, aminteşte de cele patru personaje tragice ale lui Darren Aronofsky care, păcătuind (dezumanizându-se, autodistrugându-se, ratându-şi menirea), se chircesc foarte asemenea unui făt. Aici, culcuşul este o cuvă de excavator. În funcţie de imaginaţia fiecărui privitor, ea duce personajul (cu puternice conotaţii kafkiene, vezi scena finală din Procesul) spre damnare sau spre salvare. 
Dan Voinea - Erou
O ultimă lucrare a sa îmi fixează privirea asupra a trei siluete de bărbaţi. Niciunuia nu i se vede faţa. Doi dintre ei şed pe o bancă în poziţie cugetătoare. Al treilea se îndreaptă parcă, semeţ, spre privitor. Gestul cu care-şi ţine paltonul elegant l-am mai văzut şi la popularul comisar Moldovan, cel care lucra „cu mâinile curate”. Dar mai sunt două mâini în tablou. Ale unei femei, care-l cuprind pe la spate pe acest misterios şi plimbăreţ domn. Pentru mine, sunt mâinile lui Hari, iubita psihologului Kris din Solaris-ul tarkovskian, femeia-prieten până la capăt. Dar pot fi, la fel de bine, şi mâinile Claudiei din Aventura lui Antonioni, eterna amantă (ce-şi dorea zadarnic să fie soţie) care – la final – îşi aşează palmele peste fruntea libertinului Sandro, obosit de o nouă aventură. Şi, de ce nu, ar putea să fie palmele Susanei din Agenda lui Carriere, misterioasa pariziancă apărută în viaţa lui Jean-Jacques anume parcă pentru a-i restaura sufletul deşirat şi pentru a-l aduna de pe drumuri. Contraste puternice, esenţe tari, culori şi forme ce exprimă forţă. Imagini care se reţin multă vreme de la întâlnirea cu ele. 
Dan Voinea - December Work
                                                                                ***
Să-ţi pierzi, pe drum, prietenii este şi nu este pricină de mirare. Când vrei să te îndepărtezi de cineva, motive se găsesc întotdeauna. Să rămâi însă alături de cineva, cu bune şi cu rele, este cu adevărat neobişnuit. Este, de fapt, un dar, o bucurie dezinteresată. Sau poate că la mijloc e, totuşi, un interes: acela de a privi împreună spre cele nevăzute. 
Dan Voinea - Streetcar Scene
Recent prietenul meu a ţinut să mă tachineze, amplificându-mi exagerat dezamăgirea, atunci când filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri (pe care ştie cât de mult îl preţuiesc), nu a intrat în cursa finală pentru Oscar. Mi-a  trimis pe facebook un ­amuzant mesaj de consolare: „Stai liniştit, încearcă să uiţi, gândeşte-te că ai familie, copii, prieteni. Nu-ţi tăia venele... ai important ca toate: ai un facebook. Tu ai două iubiri în viaţă: Mungiu şi fb-ul. Restul sunt halte, triaje...” Semnat: Dan Voinea
Dan Voinea - Pas de deux

marți, 12 februarie 2013

Ci-ne-ma

Anii 70-80 sau catehizarea mea întru Ci-ne-ma, anii când mergeam cu religiozitate la cinema



Prima mea religie
(Editura Theosis, Oradea, 2010)

vineri, 8 februarie 2013

Umberto D. - Expresia minimală a neorealismului



Neorealismul a fost prima mişcare cinematografică postbelică de eliberare a artei filmului de sub convenţia studiourilor nord-americane. Pentru scenaristul Cesare Zavattini (care a însemnat pentru neorealism ceea ce Carl Meyer a însemnat pentru Kammerspielfilm) filmul ideal ar trebui să prezinte „90 de minute din viaţa unui om căruia nu i se întâmplă nimic”.
Parte din „trilogia socială” a lui Zavattini şi Vittorio De Sica (alături de Miracol la Milano şi Hoţii de biciclete), Umberto D. – cel din urmă mare film neorealist – împinge acest curent până la expresia sa minimală, deromanânţând cinematograful. Rezultatul: un document social al ipocriziei şi cruzimii burgheziei faţă de vârstnici.
Povestea singurătăţii şi disperării unui bătrân pensionar sărman (al cărui nume de familie nici nu mai contează pentru autorităţile care se mulţumesc cu iniţiala: D) care trăieşte cu un câine, singurul său prieten, este jucată în întregime de neprofesionişti. Peronajul principal (un biet om rătăcit într-o lume tot mai indiferentă, în care relaţiile inter-umane devin imposibil de suportat) anunţă dramele lui Kurosawa (A trăi) şi Bergman (Fragii sălbatici).
Datorită sărăciei, Umberto D. nu îşi poate plăti întreţinerea şi îl salvează doar tandreţea şi duioşia naturii sale chapliniene. „Totul e amar şi scăldat într-un cenuşiu care contrastează puternic pe alocuri cu luminozitatea zorilor şi a înserărilor.” (C. Battisti).
Distribuţia în străinătate a lui Umberto D. a creat probleme pentru că „oferă o falsă imagine negativă asupra societăţii. Filmul lui De Sica avea să contureze perspectivele cinematografului anilor 60 – un cinematograf al interiorităţii şi al comportamentului.


UMBERTO D
regia: Vittorio De Sica; scenariul: Cesare Zavattini; imaginea: G.R. Aldo; 
cu: Carlo Battisti, Maria Pia Casilio; o producţie 1952

Trio

Andrei Rubliov – Sfânta Treime
„Nu ne raportăm la Treimea lui Rubliov la fel cum o făceau contemporanii săi. Şi totuşi, ea a continuat să fie vie peste veacuri: a fost vie atunci şi este vie acum prin legătura dintre oamenii acelui veac şi oamenii de azi. Poate fi considerată doar o icoană. Poate fi luată drept o remarcabilă piesă de muzeu, poate chiar un model pentru un anumit stil pictural sau al unei anumite epoci. Dar această icoană, această inscripţie poate fi abordată şi altfel. Putem recurge şi la interpretarea umană, duhovnicească a Treimii care ne este accesibilă chiar şi nouă, celor din a doua jumătate a veacului XX. În felul acesta ne raportăm la realitatea care a dat naştere Treimii.” (Andrei Tarkovski – Sculpting in Time, 1986) 
Andrei Tarkovski - Stalker