Theodor 12

Theodor, la 12 ani, este mult mai aşezat decât eram eu la vârsta lui. Cuminţenia lui, faţă de neliniştea şi neastâmpărul meu (de atunci şi din totdeauna), îmi este lumină, călăuză şi întărire. Prin felul său special de a fi, de a gândi şi de a asculta mă ruşinează şi mă bucură. Iar bucuria este un dar - este însuşi darul! - pe care se cade a-l recunoaşte mereu, a-l cultiva, a-l înmulţi. În numele Celui responsabil cu darurile desăvârşite. Numai de-am avea puterea şi răbdarea de a ne mira fără de oboseală!... Şi de a ne bucura, mereu, împreună.

În căutarea lui Dan Piţa ... precum este

Dan Piţa – Arta privirii şi Cinema, cinema, cinema...  – Dialoguri cu Dan Piţa, cele două volume concepute şi scrise de Titus Vîjeu, au apărut, în condiţii grafice excelente, la Editura Noi Mediaprint (Bucureşti, 2012 şi, respectiv, 2013). Momente culturale semnificative, ele dezvăluie – în cuvinte şi imagini – contextul epocii, adesea nefavorabil, în care au apărut sau n-au putut să apară pe ecrane, la vremea lor, Mai presus de orice (docu-dramă despre cutremurul din 4 martie 1977, realizată în co-regie, alături de Nicolae Mărgineanu), Faleze de nisip (interzis la câteva zile după premiera din 1983), Autor anonim, model necunoscut („un film neterminat despre o epocă neterminată”) sau în care a apărut, trunchiat, Pas în doi (care a ratat „Ursul de Aur” la Berlin, în 1985, unde a obţinut Premiul Juriului). O serie de mărturii şi de poze inedite întregesc „albumul de familie” al principalilor colaboratori ai lui Dan Piţa: actori (Mircea Diaconu, Radu Boruzescu, George Calboreanu jr., Angela Stoenescu, Victor Rebengiuc, Rodica Tapalagă, Carmen Galin, Vasile Niţulescu, Marga Barbu, Octavian Cotescu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Gheorghe Visu, Olga Tudorache, Oana Pellea, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Dragoş Pâslaru, Valentin Uritescu, Ştefan Iordache, Petre Nicolae, Maia Morgenstern, Irina Petrescu, Valentin Popescu, Cristi Iacob, Costel Constantin, Mihai Călin, Irina Movilă, Dan Condurache ş.a.), directori de imagine (Nicolae Mărgineanu, Iosif Demian, Vlad Păunescu, Marian Stanciu, Călin Ghibu, Dan Alexandru), compozitorul Adrian Enescu, regizorul care îi fusese profesor, Victor Iliu, regizorii colegi de generaţie Mircea Veroiu şi Alexandru Tatos, alţi cineaşti, scriitori, scenarişti. Este rememorată şi întâlnirea regizorului cu filozoful Constantin Noica, la Păltiniş, pe la sfârşitul anilor 80. 

Dan Piţa reprezintă, pentru mine, cineastul român care – la început de adolescenţă – m-a trezit, încântat şi uluit cu un straniu film-apolog (despre care a scris, la superlativ, şi Nicolae Steinhardt, în volumul Critică la persoana întâi): Concurs. Acel film, pe care întâia oară l-am văzut la postul naţional iugoslav de televiziune pe la mijlocul anilor 80, a fost, mărturisesc, o multiplă revelaţie. Descoperisem nu doar un film extraordinar de straniu, ci şi câţiva cineaşti-bornă de care aveam să fiu legat sufleteşte încă mulţi ani: Dan Piţa (regizor), Adrian Enescu (compozitor), Vlad Păunescu (director de imagine), Claudiu Bleonţ (actor). După acea vizionare am început să le urmăresc cu maximă atenţie filmele ce erau extraordinare prin aceea că nu semănau cu nimic din ceea ce se făcea (ori se făcuse) la noi. Erau – alături de alte opusuri de excepţie  regizate de Ciulei, Iliu, Săucan, Mihu, Marcus, Pintilie, Blaier, Veroiu, Daneliuc, Tatos, Demian, Mărgineanu, Gulea, Tănase – un fel de paşaport spre „lumea mare”. O fereastră deschisă spre libertate, dar şi spre sine, spre cele nevăzute. Filmele lui Dan Piţa pe care le descopeream în acei ani stimulau imaginaţia spectatorului şi, printr-o privire inconfundabilă asupra vieţii, îl familiarizau cu un limbaj cinematografic foarte personal. Pe spectatorii mai comozi, deprinşi cu poveşti explicite, „cu acţiune” şi morala expusă „la vedere” (iar nu „în coadă de peşte”), propunerile sale  din prima jumătate a anilor 80 îi intrigau, îi oboseau. Alţii vedeau (şi încă mai văd) în ele exclusiv dimensiunea politică, de critică socială. 

Autor al unei filmografii impresionante, atât înainte cât şi după 1990, Dan Piţa devenise, la mijlocul anilor 80, un brand inconfundabil, o garanţie a calităţii. Memoria involuntară a cinefilului reţine neorealismul scurt-metrajului Viaţa în roz (lucrare de licenţă), documentarul-poem despre inundaţiile din 1970, Apa ca un bivol negru (debut colectiv, alături de Mircea Veroiu, Iosif Demian, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu ş.a.), segmentele „La o nuntă” şi „Lada” din Nunta de piatră şi Duhul aurului (împreună cu Mircea Veroiu), farmecul inocenţei ce descoperă „urâtul vieţii” din Filip cel bun, eleganţa atmosferei viscontiene din Tănase Scatiu; Bietul Ioanide; Noiembrie, ultimul bal, insolitul parodiei din primele western-uri româneşti (Profetul, aurul şi ardelenii; Pruncul, petrolul şi ardelenii), apologurile cu vizibile conotaţii evanghelice, escatologice (Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri), ritmurile realiste şi poezia dintr-un film despre nişte „nefamilişti” dintr-o uzină (Pas în doi), elegia fără trimiteri politice din Rochia albă de dantelă. După 1990, în noul context al cenzurii economice, Dan Piţa avea să se confrunte cu tentaţia „neînfrănărilor” şi „libertăţilor” de expresie de tot felul: Hotel de lux, Pepe şi Fifi, Eu sunt Adam, Omul zilei, Second Hand, Femeia visurilor, Ceva bun de la viaţă, Kira Kiralina. 

Concepţia lui Dan Piţa despre ceea ce ar trebui să însemne o ecranizare sau o adaptare a unui scenariu, aşa cum reiese din câteva eseuri ale sale pe această temă din revistele şi almanahurile „Cinema”, se regăseşte în chip fericit în multe din filmele pe care le-a regizat. Scenariul (sau cartea) – scria Dan Piţa în anii 70-80 – ar trebui să fie pentru regizor doar un pretext, o schiţă pe hârtie faţă de clădirea propriu-zisă, pentru că filmul poate (şi ar trebui) să aducă o nouă dimensiune poveştii. Să nu fie o ilustraţie, ci – mărturie stă o mare parte din creaţia sa din timpul dictaturii – expresia unei viziuni.Căderea barierelor ideologice avea să ducă, într-o primă fază, la cultivarea unui tip de cinema expozitiv, declarativ, prolix chiar (vezi Hotel de lux). Mai apoi, rolul de regizor avea să fie eclipsat treptat de producător (şi de director de casă de filme). Iar atunci când scenaristul îşi impune punctul de vedere, regizorul – recunoaşte Piţa în volumul său de Confesiuni cinematografice (Editura Fundaţiei PRO, colecţia „Universitatea MEDIA”, Bucureşti, 2005) – trebuie să i se conformeze. 

Despre conformismul lui Dan Piţa şi încercarea sa de racordare continuă la toate prizele realităţii (ca soluţie de supravieţuire profesională), despre tirania succesului şi ambiţia de a crea (indiferent dacă mai are sau nu ceva de spus), despre falsele entuziasme şi revolte camuflate în clişeele operelor precedente au scris – mai mult sau mai puţin autorizat – critici şi comentatori, tineri sau vârstnici, din „noul cinema românesc”. În ceea ce mă priveşte, din tot palmaresul operei filmice a lui Dan Piţa (pe care Titu Vîjeu îl rememorează, laudativ, în texte şi imagini), rămân cu o scrisoare datată 15 noiembrie 1982 şi reprodusă integral în volumul de convorbiri Cinema, cinema, cinema ... Aceste rânduri surprind, cred, infinit mai nuanţat şi mai „precum este” cel dintâi film de autor al regizorului: „Mult stimate domnule Dan Piţa, Domnul Hristos – Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a lui Iisus Christos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic).”

Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă ...

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, atunci când particip la o slujbă de botez (la o ceremonie aşezată, executată după rânduiala din vechime, nu în pripă), sunt emoţionat până la lacrimi. Am ascultat, deunăzi, rugăciunile preoţilor pentru o fetiţă primită în Biserică prin Taina Botezului. Priveam la felul în care a fost întreit cufundată în apă, apoi miruită atent de sacerdot cu undelemn sfinţit, pe întreaga suprafaţă a corpului. Sigur, o astfel de practică se adresează nu atât minţii pruncului botezat (în vârstă de câteva luni), cât inimii sale. Şi, ceea ce mi se pare mai important chiar, este păstrarea duhului de bună înţelegere în familie. Numai printr-un duh de blândeţe şi bună vieţuire împreună va desluşi copilul această primă taină a vieţii. A vieţii trăite în Biserică. De fapt, această practică (învechită prentru unii, bizară şi inutilă pentru cei pragmatici şi materialişti) capătă sens doar atunci când nu este ruptă de viaţa în Biserică. Când copilul este dus la biserică din an în Paşti (ori şi mai rar), e normal să se întrebe ce rost a avut botezul său, în ce fel îi influenţează (ori transformă) viaţa. E normal să ajungă să fie – asemenea teologului şi filosofului grec, Christos Yannaras – „contra religiei”. Ori, Ortodoxia nu e o religie – spunea şi pustnicul monah Rafail Noica – ci însăşi „firea omului”.

Viaţa însă e ciudată. Părinţii spun (şi fac) adesea lucruri trăznite. Nu de puţine ori se ajunge la divorţ. Şi asta nu e totul. Ca şi când nu ar fi destul de dureroasă despărţirea (care nici nu trebuie să fie „cu acte în regulă”, părinţii - certându-se necontenit - rămân adesea sub acelaşi acoperiş), copilul primeşte apoi de la părinţi, ca bonus nedorit, şi raţia lor zilnică de ranchiună reciprocă. Ajunge o minge de ping-pong între ei, aşa cum fusese şi băiatul din animaţia Crulic-drumul spre dincolo. Cu puţin noroc, va găsi refugii – în visare, în poezie. Ori, Doamne fereşte, în lucruri pe care mai târziu îi va fi ruşine să le şi pomenească. (Sau nu, aşa cum se întâmplă cu personajul Ivan din filmul sârbesc Hadersfild, care îşi pune sufletul în palmă înaintea unor necunoscuţi, cu riscul de a fi umilit şi batjocorit de cei care nu sunt pregătiţi să-i primească mărturisirea bucuriei de a se fi botezat ortodox la vârsta de ... 30 de ani.) Viaţa unui asemenea copil va ajunge o neîncetată nostalgie. Copilăria şi tinereţea lui vor fi de-a pururi impregnate de o apăsătoare tristeţe, de un sentiment împovărător de vinovăţie şi disconfort lăuntric. Numai conştientizarea frumuseţii şi bucuriei din clipele botezului (fie el şi pripit, prin stropire) îl mai poate restaura, sufleteşte. Să asişti la naşterea unui prunc „din apă şi din duh” e un prilej inestimabil de auto-cercetare. De cumpănire şi descoperire a propriului drum. Rezultatul, pentru fiecare în parte, nu are cum să fie îmbucurător. Cine e acela care nu simte că a ratat – în câte privinţe şi de câte ori! – ţinta? Că, deşi am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi şi am primit darul suprem pe care-l poate primi un om - harul, libertatea – cel mai adesea am folosit acest dar împotriva lui Dumnezeu, împotriva semenilor (prieteni sau neprieteni) şi a vieţii trăite în Biserică.

Să asişti, adult, la botezul unui prunc este un bun prilej să afli că ratarea ţine exclusiv de raţiunile şi criteriile omeneşti. Că acolo, în veşnicie (iar botezul este însăşi intrarea omului în veşnicie) – contrar celor afirmate de cei ce cred în predestinare – nu există instrumente de măsurare a „împlinirii” sau a „ratării”. Că ratarea şi păcatul nu au o existenţă de sine stătătoare, ci sunt mai ales tot ceea ce ne desparte de veşnicie. Tot ceea ce facem cu gândul la satisfacţia de moment, la aplauzele neîntârziate ale celorlalţi. Participarea la botezul altora este, într-un fel, o lecţie de cateheză – atunci când spectatorul îşi îngăduie măcar câteva clipe de trezie, de ieşire din somnolenţă şi comoditate. Este o lămurire şi o primenire, o necesară (chiar dacă târzie) reconsiderare şi conştientizare a pocăinţei la care – indiferent de vârstă – fiecare din noi este chemat. 

Crulic - drumul spre dincolo

De-acum e graiul Lui al meu ...

În fiecare an, de 16 februarie mă gândesc cu duioşie la prietenul meu Dan Voinea, căruia – cu mare încredere! – îi doresc ani mulţi, sănătoşi, plini de bucuria pe care a descoperit-o – la această intenstitate – abia anul ăsta. Practic, acum câteva luni, pe când se afla în Anglia, cu prilejul expoziţiei sale de la Beers Lambert. Tocmai văzuse şi se minunase de un film pe care îndelung i-l lăudasem (şi poate tocmai de aceea a amânat o vreme să-l vadă): După dealuri. Şi-a dat seama că filmul e cu mult peste ceea ce am reuşit eu să-i transmit. Şi mi-am bătut gura, nu glumă...Dar – minune! – nu de pomană.

Iar în babilonia londoneză, Dan s-a întâmplat să întâlnească un alt artist român – un talentat pictor de fresce bizantine, autor şi al unor numeroase lucrări nereligioase – aflat câteva zile în Londra. Acesta l-a dus pe Dan în vizită la un conte englez care avea o serie de icoane vechi, de iconostasuri portabile, de splendori bizantine a căror frumuseţe nu străluceşte cu adevărat decât pe viu, iar nu în paginile lucioase ale albumelor sau pe monitoarele computerelor. Ei bine, atunci s-a produs „căderea solzilor” – ca o revelaţie, fără ezitări, fără obsesia de a apăra „ego”-ul şi „originalitatea” artistului de asaltul canoanelor „constrângătoare” etc. – în ceea ce priveşte recunoaşterea valorii nepreţuite a icoanei bizantine. Slavă Ţie, Doamne, că mare e puterea Ta! Îi doresc acum lui Dan – în premieră – cât mai mulţi ani trăiţi întru această bucurie şi frumuseţe. Nu ne naştem toţi la aceeaşi vârstă. Iar atunci când ne naştem, uimiţi de „lumina cea necreată” a icoanei, nici nu mai contează vârsta pe care o avem. Doar spunem, toţi, într-un duh cu poetul:

acum e linişte peste păduri

de-acum e graiul Lui, al meu

când povestim e graiul de departe

şi oamenii-L ascultă îmbrăcaţi

în slava lor de foc de după moarte

 (Ioan Alexandru)

Erou ("Cel nou") de Dan Voinea

Philip Seymour Hoffman vs. Happiness

Pe Philip Seymour Hoffman îl asociez, deocamdată, cu rolul său dintr-unul din cele mai tulburătoare, răvăşitoare şi diabolic-ilare filme americane de la sfârşitul secolului XX: Happiness. Juca acolo un introvertit mutilat de incapacitatea de a socializa, chinuit de felurite patimi şi iluzoriu fericit doar când se „eliberează”, solitar ori sub forma unor telefoane anonime, de furii şi necontrolate instincte. Nimic şi nimeni nu îl poate izbăvi.

Filmul lui Todd Solondz este o replică ciné vérité la Requiem for a Dream (2000), poemul cinematografic mai puţin discursiv, dar pe teme la fel de funeste, regizat de Darren Aronofsky. Cineva se întreba, pe una din paginile internetului, dacă Happiness are secvenţe omise – implicaţia fiind aceea că n-a prea mai rămas nimic (scandalos, dezgustător) de arătat. Şi într-adevăr, aşa s-ar părea. Personajele acestui film suferă, fiecare, de o formă sau alta de extremă autodistrugere. De fapt, suferă acut de singurătate: nu se pot suferi – ele pe ele şi ele între ele. Unii l-au considerat o replică – acidă, disperată şi hardcore – la piesa lui Cehov, Trei surori. Dar sfâşierea personajelor cehoviene e nimic faţă de spleen-ul năucitor şi devastator pe care îl trăiesc surorile lor americane şi celelalte personaje cu care ele intră în legătură.

Dacă mă gândesc bine, ceea ce e cu adevărat întristător în filme ca Happiness e tocmai sentimentul puternic de lehamite şi deznădejde pe care ţi-l lasă. (Nu asta găsim şi în Pianina mecanică a lui Nikita Mihalkov, inspirat tot dintr-un text cehovian?) Nu mai există emoţie, năzuinţă spre ideal, ruşine (să fie însuşi idealul – the (American) dream – pricina zdrobirii?). Există demenţă, deghizată – o vreme – în respectabilitate (ca-n alt film semnificativ pentru tema de faţă, din aceiaşi ani 90: American Beauty). Până cad măştile, iar atunci distinsul familist şi doctor de suflete se vădeşte a fi un abject pedofil, căsnicii care par fericite se destramă, prieteni care par inofensivi se dovedesc a fi şarlatani odioşi etc..

Dintre toate personajele, cel mai puţin atinsă de pârjolul acestei lumi nebune, nebune, nebune este una dintre surori – mezina cea visătoare şi incredibil de naivă. Doar ea trece duios prin viaţa care-o calcă-n picioare, ţinându-şi mintea în iadul pe care-l trăieşte, însă fără să deznădăjduiască. Doar ea pare să ne amintească de acea „zguduitoare terapeutică” (pentru că „ne cere imposibilul”) de care vorbeşte Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii, de acel „medicament mai eficace (pentru că „ne dă libertatea şi fericirea fără a mai fi nevoie să trecem pe la traficanţii de heroină”) – credinţa paradoxală şi transfiguratoare – care, prin „acrobaţia cea mai riscată” ne aduce „pace, linişte şi odihnă”.

Grin and bear it! – este îndemnul implicit pe care-l adresează filmul lui Solondz. Personajul lui Hoffman, îşi poartă şi el teribila povară a neîmpăcării cu sine – cu trupul şi, mai ales, cu sufletul său. Peste ani, interpretul său, ajuns star de cinema, va fi găsit mort în apartamentul său din New York, ca urmare a unei supradoze de heroină.   

Amour by Tarkovski

Andrei Tarkovski: „Pentru mine iubirea este manifestarea supremă a înţelegerii mutuale pe care reprezentarea actului sexual n-o exprimă. De ce să nu mergem în acest caz să filmăm pe câmp, unde taurii încalecă vacile? Toată lumea se gândeşte astăzi că avem de a face cu cenzură dacă nu se vede „amor” pe ecran. În realitate, nu este iubirea cea care este arătată, ci actul sexual. Acest act sexual este pentru fiecare, pentru fiecare cuplu, ceva unic. Atunci când este pus în film, este opusul.”

Andrei Rubliov

Antoine de Baecque: „Numai câteva secvenţe poartă la Tarkovski amprenta unirii iubiţilor căci, cel mai adesea, aceste fragmente amoroase sunt uitate şi dorinţa stăpânită. ... Tarkovski alungă căldura trupurilor, această căldură născută din dorinţă, apoi din plăcere. ... Refuzând plăcerea şi contactul carnal, cineastul nu este câtuşi de puţin insensibil mesajului de tandreţe. În acest fel se detaşează în universul său câteva secvenţe unde apare unirea fiinţelor. Atunci, motivul dominant este cel al elevaţiei care figurează iubirea carnală. Cea mai mare parte a cineaştilor arată actul de amor prin apropierea trupurilor. Tarkovski nu cunoaşte decât elevaţia, ca şi cum structura verticală (foarte semnificativă este singura care poate da seamă despre tandra unire a două fiinţe.”

Oglinda

Costion Nicolescu: „Aş numi mai degrabă plutire decât levitaţie ceea ce se întâmplă în filmele lui Tarkovski (Solaris, Oglinda, Nostalghia, Sacrificiul). Căci nu simţim şi nu spunem noi când iubim cu adevărat şi curat, desăvârşit, că parcă plutim de fericire?” 

Solaris

În lumina unei epistole

Descopăr bucuros, în paginile volumului de dialoguri cu Dan Piţa, Cinema, cinema, cinema ... (autor: Titus Vîjeu), o fotocopie a unei epistole datată 15 noiembrie 1982 şi semnată de Monahul (!) Nicolae Steinhardt: 
„Mult stimate domnule Dan Piţa,
Domnul Hristos – Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a lui Iisus Christos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. 
Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic).”
Sunt încredinţat că din entuziasmul şi lumina epistolei trimise de Steinhardt s-au hrănit şi următoarele trei filme - excelente şi ele - ale regizorului: Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi.

Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia

Tarkovski & Alexander Schmemann despre omul modern

„Adevărul este că, în lumea conteporană, oamenii vor să fie plătiţi pentru orice. Nu neapărat în sens literal, cu bani. Un individ care se comportă în chip moral vrea să fie recunoscut ca având un comportament moral. Aceasta este orientarea omului modern, şi rezultatul, cred, al pierderii vieţii spirituale” Andrei Tarkovski

Călăuza

„Ce vrea omul? După ce însetează el? Dacă nu obţine ce vrea este transformat într-o persoană răutăcioasă, iar dacă obţine, vrea mai mult. Vrea să fie recunoscut, adică „lăudat de ceilalţi”. Să fie „cineva” pentru celălalt, pentru ceilalţi „ceva”: o autoritate, o forţă, un obiect al invidiei etc. În aceasta se află,c red eu, esenţa şi sursa mândriei. Iar această mândrie îi transformă pe fraţi în duşmani, uncide bucuria...” Alexander Schmemann 

Muzică de film - Gala UCIN 2013

Dacă în „uzina de vise” de peste ocean coloana sonoră (soundtrack-ul) este – de zeci de ani – un eficient cal troian, în România lucrurile au stat şi – cu foarte puţine excepţii – încă mai stau altfel. Aici personajul Muzică a fost folosit adesea de „umplutură” (sau a fost inexistent, ca-n unele filme ciné vérité de Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos), iar atunci când au existat compozitori (din zona simfonică, jazz, pop sau experimentală) care şi-au luat rolul în serios, şi au înţeles că meseria de compozitor de muzică de film e o meserie cu totul aparte, lucrările lor au rămas lipite de peliculă. Nu au fost mediatizate, în general, prin disc sau radio. Şi ce albume de colecţie ieşeau din OST-urile compuse de un Tiberiu Olah, Richard Oschanitzsky, sau Adrian Enescu!...

Cu ocazia semicentenarului UCIN din toamna anului 2013, Uniunea Cineaştilor împreună cu Asociaţia Autorilor de Coloană Sonoră din România au editat un dublu CD, nedestinat comercializării, cu fragmente din câteva muzici de film compuse între 1958 şi 2013. Printre ele, creaţii de: Mircea Chiriac (D’ale carnavalului), Richard Oschanitzky (Un film cu o fată fermecătoare, Comedia gamelor, Cu mâinile curate), Dorin Liviu Zaharia şi Dan Andrei Aldea feat. Sfinx (Nunta de piatră), Temistocle Popa (Veronica), Horia Moculescu (Pistruiatul), Tiberiu Olah (Mihai Viteazul, Trecătoarele iubiri, Pe aici nu se trece!, Osânda), George Grigoriu (Actorul şi sălbaticii), Radu Goldiş (Zile fierbinţi), Anton Şuteu (Ana şi „hoţul”, Buletin de Bucureşti), Cornel Fugaru (Fata Morgana), Vasile Şirli (Un echipaj pentru Singapore, Caravana cinematografică, Undeva la Palilula), Paul Urmuzescu (Iarna bobocilor, Cuibul de viespi), Florin Bogardo (Raliul, Liceenii), Marius Ţeicu (Rămăşagul), Cornelia Tăutu (Stejar, extremă urgenţă; Rămânerea, Trenul de aur), Adrian Enescu (Septembrie, Mircea, Eu sunt Adam, Kyra Kyralina). Unele dintre ele respiră, parcă, mai în voie fără imagine, dialoguri şi zgomote. Altele însă, atunci când ai filmul proaspăt în cap şi-n suflet (deşi nu l-ai mai văzut de mult), recheamă neîntârziat şi imaginile pentru care au fost compuse şi împreună cu care fac „casă bună”. Pentru că au existat cazuri, în filmul românesc, când muzica era gândită ca un personaj cu drepturi egale în construcţia de ansamblu a poveştii cinematografice. Aşa s-a întâmplat mai cu seamă în cazul câtorva din filmele regizorilor Dan Piţa şi Mircea Veroiu din anii 70-80, pentru care Adrian Enescu a scris o muzică variată în funcţie de tipologii variate. Poate că altădată se va gândi cineva să editeze pe CD-uri şi muzicile sale (ori cel puţin suite sau fragmente) din Tănase Scatiu, Bietul Ioanide, seria Ardelenilor, Concurs, Semnul şarpelui, Să mori rănit din dragoste de viaţă, Faleze de nisip, Sfârşitul nopţii, Dreptate în lanţuri, Pas în doi, Adela, Umbrele soarelui. Adrian Enescu rămâne, cred, un nume de referinţă în muzica românească de film a acelor ani. Editarea lucrărilor sale pentru film va reprezenta în anii ce vin – sunt sigur de asta – o necesară şi surprinzătoare restituire.   

Mi-aş fi dorit, recunosc, să aflu pe compilaţie şi fragmente din muzica experimentală a lui Anatol Vieru de la 100 lei (varianta de autor, necenzurată), ritmurile dansante ale lui Temistocle Popa şi Gérard Bourgeois din Ma-ma, ale lui Marius Ţeicu din Zâmbet de soare ori band-ul ce interpretează muzica dinamică a lui Radu Goldiş din Accident. Selecţia alcătuită de Ileana Popovici şi Horea Murgu şi produsă de MDV Audio Studio S.r.l. mi-a stârnit însă – mărturisesc – nu puţine momente de nostalgie. Nu mai ascultasem de aproape 30 de ani tema muzicala din Pe aici nu se trece, de exemplu, şi m-am bucurat mult să o reascult pe Cornelia Tăutu.

Partea mea de vină

„Fiţi precum pruncii!” – ne poruncea, din iubire, Cuvântul întrupat, cu aproape două milenii în urmă. Altfel, adaugă El, datorită iscodirii noastre, datorită iuţelii şi învârtoşării inimii noastre, nu ne putem bucura de Împărăţia păcii şi bucuriei, care „nu e din astă lume”. „Când nu mai suntem copii, am murit de mult”, ne aminteşte, două milenii mai târziu, sculptorul începător (pentru că îl preocupau începuturile, încă nepervertite, ale gândirii omeneşti), Constantin Brâncuşi. Cam pe aici se află, cred, taina restaurării noastre: în felul cum – redevenind „în toate minţile” – izbutim să fim stâlpi ai ruşinii. Ai ruşinii copilăreşti, nevinovate şi neprefăcute, faţă de propriile noastre nesăbuinţe. Faţă de nebăgarea în seamă a lucrurilor cu adevărat importante. Faţă de propria noastră adormire şi nesimţire. Faţă de asprimea cu care îi tratăm pe alţii, în vreme ce pe noi înşine căutăm cu sârg să ne menajăm. Iar de la psihologul Kris Kelvin aflăm că „ruşinea salvează omenirea” (Solyaris). Ruşinea ca vehicol pentru pocăinţă (metanoie), pentru venirea în fire cea mereu amânată sau lăsată nelămurită. Ruşinea pentru că ratăm ocazia de a deveni fiinţe cuvântătoare, eşuând în flecăreală. Culegem ceea ce semănăm. Iar compromisul cu „atacurile demonice”, uşurătatea cu care ne complacem în ceea ce nu credem cu toată inima noastră, sunt pricina amărăciunii noastre de mai târziu. E drept, Guica din Moromeţii e vie şi nu oboseşte să împrăştie venin. Vorbele ei, ca o lamă de cuţit, sunt – vrem, nu vrem – parte din meniul nostru zilnic, din criza şi încercarea noastră. De-am avea numai mintea pregătită să le primească aşa cum se cuvine: fără tulburare, cu îngăduinţă. De-am avea numai gândul îndreptat spre adevărata izbăvire, spre adevăratul tămăduitor. Dar nu e mereu aşa. Nu suntem îngăduitori, ci – o vreme, până în cesul cel rău – doar toleranţi. Ori toleranţa e neutră şi desparte, pe când îngăduinţa uneşte. Ni se pare că putem purta slăbiciunile oamenilor, ni se pare că suntem îngăduitori şi, înşelaţi, cădem în „felurite ispite” făr-a prinde chiar de veste. Iar atunci nu pricepem că trebuie să mulţumim şi să dăm slavă pentru acest krisis, pentru acest prilej de cercetare a sufletului nostru. Că spre binele nostru lucrează toate. Că „TOTUL e Har”, cum spunea preotul jertfitor din finalul filmului Jurnalul unui preot de ţară. Că – oricât de greu ne-ar fi să primim acest gând – răbdarea (de fapt: îndelunga răbdare) ne desăvârşeşte, după cum iuţeala mâniei ne pierde.

Evanescent (tablou de Dan Voinea)

Mă doare nu „exacerbarea demenţei” revărsată uneori asupra mea, cu bună ştiinţă ori nu, ci răspunsul meu pripit, partea mea de vină: reacţia mea, co-laborarea mea. Uşurinţa cu care – atunci când nesocotesc îngerul de lângă mine – mă smintesc şi mă tulbur. Astfel, tema mea de casă, pe care adesea nu reuşesc s-o împlinesc, e să deprind purtarea poverii celor ce nu sunt ei. „Ei nu sunt ei” îi spunea Constantin Noica mai tânărului său coleg de celulă, Alexandru. Ei, adică torţionarii şi călăii. Ei, viclenii şi indiferenţii – de ieri, de azi şi dintotdeauna. Ei „nu ştiu ce fac”. Dar nici noi, atunci când vorbim aceeaşi limbă înveninată cu cei ieşiţi din minţi. Dialogul cu cei necinstitori şi fără de cuvânt, cu cei care nu ştiu să se bucure şi nu cunosc voia bună, îmi aminteşte de o scurtă relatare a lui Nicolae Steinhardt. Acesta, în volumul Primejdia mărturisirii, îi povesteşte lui Ioan Pintea că, deşi îl rugase stăruitor pe Cioran „să înceteze de a mai scrie direct împotriva lui Hristos, de a-l ofensa, de a-l jigni” şi deşi marele „sceptic de serviciu” îi promisese că aşa va face, găseşte într-o revistă, câţiva ani mai târziu, un text de Cioran în care se spune că „fapta cea mai bună a omului în decursul istoriei este deicidul, omorârea lui Dumnezeu, adică răstignirea”. I-a scris, cerându-i o explicaţie, după care Cioran i-a răspuns aşa: „Articolul de care vorbeşti l-am scris înainte de a-ţi fi promis dumitale. Şi în orice caz, chiar dacă ţi-am promis tot ce ţi-am promis, eu rămân scriitor şi eu sunt responsabil, faţă de publicul meu cititor, de ideile mele.” Comentariul lui Steihardt: „Mi-am adus aminte de o anecdotă evreiască scrisă de un scriitor ovrei pe care-l cheamă Şalom Alehem, un scriitor celebru, şi ştiţi că are el acolo o scenă foarte nostimă cu două femei: una împrumută alteia o oală. ... Şi aia îi aduce după câteva zile oala înapoi, spartă. Şi asta, femeia care i-a împrumutat-o, zice: păi eu ţi-am dat o oală bună, ce-mi aduci mie oala asta spartă? La care aia îi răspunde aşa: mai întâi şi întâi că nu mi-ai împrumutat nicio oală, în al doilea rând oala pe care mi-ai împrumutat-o era spartă. În al treilea rând că oala asta, pe care ţi-am adus-o înapoi, e perfectă, n-are niciun defect şi e perfectă. În al patrulea rând, ia mai du-te-colo şi lasă-mă-n pace!” 

Zbor deasupra unui cuib de cuc

Dacă există Crăciun fericit, există şi Crăciun nefericit? – mă întreabă fiul meu, Theodor, aflat la vârsta întrebărilor năstruşnice. Primul lucru la care mă gândesc este Povestea de Crăciun a lui Charles Dickens, cu a sa emoţionantă metamorfoză a paranoiei în metanoie. Fermecătoarea şi duioasa poveste a lui Dickens despre recuperarea morală a unui om cu „inima îngheţată” rezonează, peste timp, cu cea din filmul lui Akira Kurosawa, A trăi. Acolo, un funcţionar mărunt,  ursuz şi singur ca un cuc află că suferă de cancer terminal şi mai are foarte puţin de trăit. După ce întâlneşte şi el un fel de „Spirit al Crăciunului” (precum Ebenezer Scrooge, cămătarul din povestirea lui Dickens) i se luminează deopotrivă trecutul, prezentul şi viitorul şi făptuieşte cea mai nobilă lucrare a sa: aprobă şi susţine în timp record construirea unui loc de joacă pentru copii. Dar ce altceva este Zona lui Tarkovski din Călăuza, dacă nu tot o călătorie metafizică (spre adâncurile sufletului omenesc) şi geografică (spre Camera unde se spune că se va îndeplini cea mai arzătoare, mai sinceră şi mai chinuitoare dorinţă a omului) întru iluminare? În pragul acelei Camere, neuitata Călăuză le spune Profesorului şi Scriitorului: „Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viaţă. Nu trebuie să spuneţi nimic, trebuie doar să vă concentraţi. Încercaţi să vă amintiţi întreaga viaţă. Când omul se gândeşte la trecut devine mai bun. Dar mai cu seamă … SĂ CREDEŢI!” Spre deosebire de „îmbunătăţirea” lui Scrooge, conştiinţa Scriitorului şi a Profesorului din apologul tarkovskian nu se despovărează de tot ceea ce o sluţeşte: „Dacă-mi amintesc întreaga viaţă – răspunde Scriitorul – mă îndoiesc că voi deveni mai bun. Şi-apoi, nu-ţi dai seama cât de ruşinos este? Te înjoseşti, te rogi, implori.”

Chinuit de fantoma asociatului său decedat cu fix şapte ani în urmă, în Ajunul Crăciunului, iar apoi de cele trei „Spirite ale Crăciunului”, hainul şi avarul personaj din Povestea de Crăciun se salvează pentru că nu consideră că este înjositor să te rogi. În fabula dickensiană (ca şi la Kurosawa), monstrul din om este biruit. Morocănosul şi trufaşul personaj renunţă la mândrie şi devine, într-adevăr, mai bun atunci când – cu ajutorul dat de „Spiritul Crăciunului Trecut” – îşi revede trecutul; se smereşte atunci când „Spiritul Crăciunului Prezent” îi pune oglinda-n faţă pentru a-şi conştientiza nimicnicia; în fine, se cutremură când „Spiritul Crăciunului-Ce Va Să Vină” îi înfăţişează „ultima staţie” a rătăcirii sale: pierzania în veşnicie. Totul se dovedeşte a fi doar un teribil vis din care mizantropul şi hainul Scoorge se trezeşte ca o adevărată „făptură nouă”. Voios şi generos, împarte în jur bucurie şi-şi respectă promisiunea faţă de ultimul spirit, aceea de a face din fiecare zi un Crăciun. Sub poleiala sofisticatelor efecte speciale digitale (sonore şi vizuale) pe care le presupune orice ecranizare actuală, hipertehnologizată, a povestirii lui Charles Dickens (aşa cum este şi versiunea Disney regizată, în 2009, de Robert Zemeckis), aflăm un tâlc ascuns, mereu actual, pe care – de peste două mii de ani – omenirea, trezită din înşelătoarele-i himere, caută să-l trăiască neîncetat. Metanoia (pocăinţa autentică, integrală) întru deşteptare, descoperirea „omului din om” şi renaşterea duhovnicească întru „făptura cea nouă” este singura alternativă la descompunerea şi urâţirea sufletească. 

Ciorne de cinefil - 2013

Pe la mijlocul anilor 90, un amic cinefil îmi spunea că viitorul e al filmelor americane, că numai filme americane vor rula în cinematografele româneşti. „Profeţia” sa mi se părea sumbră, apocaliptică. Pe atunci, Timişoara moştenise din vremurile partidului unic şi ale dictaturii proletariatului vreo zece săli de cinema. Alte câteva îşi trăseseră obloanele ori îşi schimbaseră cu totul destinaţia, dar repertoriul cuprindea încă filme din diverse ţări.

Vorbele cinice ale amicului meu (care, poate, înţelesese mai repede ca mine avertismentul lui Robert Altman din Jocuri de culise, necruţătoarea satiră a producătorilor ultramercantili de la Hollywood) aveau să devină realitate – în oraşul meu – peste numai câţiva ani. În Timişoara a rămas o singură sală de cinema patronată de stat, dar au apărut alte şapte – de lux – la mall. Acolo însă rulează exclusiv superproducţii de tip block buster, obligatoriu americane, color, cu tehnologie sofisticată, cu superstaruri şi clişee nemuritoare. Calitatea proiecţiei în sălile de la mall este mereu – tehnic vorbind – excelentă. Rareori se strecoară şi câte un film mut şi alb-negru, cum a fost Artistul, dar această „aberaţie” a fost posibilă doar datorită numeroaselor premii (inclusiv o serie de Oscaruri, la care se adaugă numeroase distincţii la festivalurile europene) care – sperau difuzorii – aveau să aducă spectatorii în sală. Tot faima internaţională (întărită de un asiduu lobby la difuzori) avea să recomande şi câteva filme româneşti (După dealuri, Poziţia copilului), care, doar pentru valoarea lor artistică, n-ar fi fost incluse nicicând în repertoriul de la malluri.

Să afirmi acum că, datorită repertoriului, cinematograful a ajuns o distracţie (şi un lux) de bâlci – un bâlci al derizoriului oferit ân exces de „civilizaţia Disneyland” – nu mai surprinde şi nu mai interesează pe nimeni. Creierele publicului de cinema (indiferent de vârstă) sunt îndeajuns de spălate pentru a-şi mai pune întrebări, pentru a putea compara, pentru a se revolta împotriva americanizării excesive a repertoriului sau pentru a mai dori (şi) filme care să nu le subaprecieze într-o asemenea măsură inteligenţa, imaginaţia, sensibilitatea sau memoria. Constrâns de repertoriul tot mai puţin diversificat (ori de-a dreptul idiotizant), am părăsit - demult şi fără regrete - sala de cinema de tip main stream. Revenirile (pentru că, totuşi, nu am părăsit-o definitiv şi sunt oricând gata să-i redevin fidel, dacă-şi va diversifica repertoriul) sunt din ce în ce mai rare.

În ultimii cinci ani îmi amintesc cu plăcere doar de câteva titluri: Amintiri din Epoca de Aur, Poveste de Crăciun, Medalia de onoare, Artistul, Crulic – drumul spre dincolo, După dealuri. Îmi pare rău că nu mai am ocazia să revăd aceste filme (şi altele asemenea) într-o sală de cinema. În fiecare din ele am simţit pregnant personalitatea autorului (regizorul). Fiecare mi-a oferit o experienţă cinematografică de neuitat, fiecare mă face să cred că poezia nu a murit, că regizorii-poeţi nu sunt doar o marcă a vremurilor apuse.   

În 2013 m-am bucurat de Poziţia copilului, pe care însă îl consider mai ales o victorie a celei care l-a (co)produs: energica şi meticuloasa Ada Solomon. La TIFF 2013, am descoperit un poem cinematografic, extrem de laconic şi totuşi, bogat în sugestii, despre spaţiul balcanic de la începutul mileniului trei, un fel de waste land: coproducţia croato-bosniacă Drumul Halimei. Tot acolo am prins şi proiecţia unui agreabil şi emoţionant documentar: Liv şi Ingmar. Destinat mai ales celor familiarizaţi cu filmografia celor doi cineaşti nordici cărora le este dedicat (Ingmar Bergman şi Liv Ulmann), filmul mi-a amintit de un alt documentar, realizat în 2004 şi dedicat legendarului regizor Ingmar Bergmann. 

În cadrul aceluiaşi TIFF am ajuns şi la un film rusesc, A trăi, un fel de thriller straniu în care realul se împleteşte cu fantasticul, despre tainica şi „supranaturala” prezenţă a celor morţi printre cei vii.

Pentru Sydney Pollack (pe care-l îndrăgesc datorită lui Bobby Deerfield, Călăreţul electric, Tootsie) am dorit să văd – la 40 de ani de la premieră, pe sticla monitorului personal -  Cei mai frumoşi ani. I-am descoperit acolo pe Robert Redford şi pe Barbara Streisand şi cred că cele mai bune (dacă nu cumva singurele) momente ale sale au fost cuprinse în clipul ce ilustrează hitul romantic ce dă titlul filmului, interpretat de actriţa principală.  

În 2013 mi s-a făcut dor să revăd Adio, dar rămân cu tine (pe care îl găsesc mereu proaspăt şi viu datorită scenariului şi dialogurilor scrise de Neil Simon, precum şi actorilor principali, Richard Dreyfuss şi Marsha Mason), Ilustrate cu flori de câmp (pentru neorealismul poetic de excepţie, atât în filmografia autorului său, Andrei Blaier, cât şi în peisajul cinematografiei româneşti) şi Faleze de nisip (pentru combinaţia audio-vizuală ce pune – cinematografic – în pagină un apolog fără vîrstă). Un relativ recent film din Israel pe care l-am descoperit în 2013, Tatăl meu şi Domnul meu, pune în discuţie raportul dintre nevoia eternă a omului de căldură sufletească şi zelul neînduplecat cu care cel ce se îndreptăţeşte pe sine înţelege să-şi trăiască ortodoxia. În tonuri şi culori minimaliste, filmul surprinde veşnicul conflict dintre duhul ce dă viaţă şi litera care ucide. Tot în 2013 am reuşit să prezint, în colaborare cu BCUT şi Consulatul Italian din Timişoara, o selecţie a câtorva momente semnificative din cinematografia italiană. Astfel, pe marele ecran din Aula BCUT, în serile de marţi s-au proiectat, pe rând, Slujba, Rocco şi fraţii săi, Umberto D, Evanghelia după Matei, Amarcord, Julieta şi spiritele, Deşertul roşu, Blowup, Roma, Timpul călătoriilor, 8 ½, Dincolo de nori. 

În fine, evenimentul anului cinematografic 2013 – pentru mine – a fost apariţia aşteptatei cărţi de film Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi filmele lui Andrei Tarkovski. De bună seamă, impresionantul tom al lui Costion Nicolescu, pe care am avut bucuria şi privilegiul să-l citesc încă din faza de manuscris, se adresează mai ales celor care s-au împrietenit, sub o formă sau alta, cu opera cinematografică  (dificilă, dar nu imposibil de desluşit) a regizorului care a lăsat în urmă o filmografie de 7 ½ capodopere: Compresorul şi vioara (metraj mediu), Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solyaris, Oglinda. Călăuza., Nostalghia, Sacrificiul. 

Pluguşor

Sfânta Treime - icoană ortodoxă de Andrei Rubliov

un an NOU, 

cu casa - casă,

cu masa - masă

acum şi pururea

şi-n vecii vecilor

sunt cele trei mari provocări 

ce aşteaptă să le dăm răspuns

în anul ce vine...

În prag de sărbători

Naşterea Domnului

"Hristos Se naşte, slăviţi-L!"

The show must go on

Tanabai despre Samansur, la moartea tatălui acestuia, prietenul de o viaţă Cioro: „Feciorii iau locul părinţilor. Feciorii duc neamul mai departe, duc fapta mai departe. Să dea Dumnezeu să ajungă tot aşa cum era şi tatăl său. Şi să meargă mai departe, să se ridice mai sus decît noi cu mintea şi cu priceperea, să-şi făurească fericirea sa şi fericirea altora. Tocmai de aceea suntem noi părinţi, tocmai de aceea dăm naştere feciorilor cu nădejdea că ei vor fi mai buni ca noi. Aici e miezul lucrurilor." (Cinghiz Aitmatov, Adio, Floare-galbenă)

Oglinda (Zerkalo), un film de Andrei Tarkovski

Adevăratul curaj

E-adevărat, suntem – toţi – din acelaşi aluat. „O vastă asemănare ne leagă pe toţi” (Whitman) şi „peste toate o lopată de ţărână se depune” (Eminescu). Acesta este principiul pe care, mai devreme sau mai târziu, îl aflăm cu toţii. Ceea ce ne deosebeşte este numai atitudinea, felul în care îl primim. Cuminţenia cu care îl trăim sau demenţa cu care îl respingem. Aparent, duhurile sunt toate la fel. Şi chiar aşa e: în ceasul pocăinţei noastre (Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă, Stavroghin din Demonii, călugărul cosmic din romanul lui Aitmatov, Stigmatul Casandrei) ştim că distrugerea înseamnă autodistrugere.

Calea pe care să mergem e însăşi rânduiala din străbuni lăsată: despătimirea, theosis-ul (în greacă), unirea cu Cel despre care Pr. Dumitru Stăniloae spunea că „nu există ceva mai modern”. Unirea cu El, însă nu substituirea Lui (Nietzsche, Ivan Karamazov, führerii cunoscuţi sau anonimi de toate culorile politice), aşa cum – sugestiv, expresiv, pilduitor – ne este înfăţişată de Tarkovski în Călăuza, prin gestul Scriitorului de a-şi pune pe cap o cunună de spini.

Alexander Soloniţîn (Scriitorul) din Călăuza

Îmbunătăţirea noastră (venirea în fire) nu e basm. Ea chiar e posibilă, dacă organul cu care ne amintim (de copilărie, de exemplu, de părinţi, de vremea când n-am cunoscut încă viclenia) nu s-a atrofiat. Dar această metanoie, deşi accesibilă tuturor, se lasă greu de cucerit. Se ia cu îndelungă silinţă şi presupune curaj. Adevăratul curaj.

Există alb şi există negru. Există o infinitate de nuanţe între ele. Există convenţii şi  autosugestie. Gândul că veşnicia e în faţa noastră pe unii îi sperie. De fapt, poate că nu există nici răutate, nici viclenie, ci doar frică. Poate că iadul însuşi – subiectiv trăit – nu este decât împărăţia fricii. Nu de Bunul Dumnezeu, căruia - săvârşind păcatul suprem al trufiei – ne-am substituit, ci de o himeră. De himera în care am ajuns să trăim atunci când ne e teamă de real, de adevăr, de dragoste. 

Metamorfoză

Nu se poate să nu creşti, o vreme, la umbra cuiva. Să nu te hrăneşti din lumina pe care o vei fi găsit în persoana (învăţătura, lumea) cuiva. Nu se poate să nu ai un învăţător, o călăuză. Sau mai multe. Dacă însă acea călăuză-învăţător se transformă într-un ... mistreţ (sau rinocer), în zadar îl vei întreba despre metamorfoza sa. Nu va înţelege şi te va considera nebun. Tu însă vei continua să îl porţi în gând şi-n inimă. Aşa cum Stalker îl purta în suflet pe Învăţătorul său, devenit Mistreţul. A continuat să-l cinstească pentru că „i-a deschis ochii” şi i-a vorbit de Zonă, de Camera Dorinţelor, de lucrurile esenţiale. Chiar dacă, după aceea, a schimbat ruga pentru aproapele într-o cerere egoistă. Şi a primit nu ceea ce – cu buzele – a cerut (sănătatea, mântuirea cum ar veni, aproapelui), ci tocmai ceea ce, în chip tainic, de nimeni ştiut, purta în inimă (un sac de bani). Iar apoi – căzând în deznădejde extremă, ca Iuda – s-a spânzurat. Călăuza-Stalker însă a continuat să ducă în Zonă pe nefeirciţii pământului. S-a încăpăţînat – sfântă încăpăţânare! – să rămână om până la capăt.

Călăuza şi Scriitorul din Stalker de Andrei Tarkovski

Exotic show

În cartea sa de memorii, Suntem ce sunt amintirile noastre, actorul Marin Moraru spune – între altele – că filmele româneşti ale ultimilor 10-15 ani – care au luat premii importante şi sunt difuzate în festivaluri, cinemateci şi retrospective din întreaga lume – pun pe tapet doar  mizeria şi urâtul. De aceea, crede domnia sa, au succes la publicul occidental: pentru că sunt – pentru spectatorii „din afară” – exotice.

Din capul locului, cred că îndrăgitul actor greşeşte, generalizând. Nu toate filmele româneşti recente „vând” mizerii şi urâţenii şi, oricum, ele nu sunt pe placul chiar tuturor. Nici în „acel Apus” (ori în celelalte puncte cardinale) şi nici acasă. Iar publicul occidental – acela care e interesat şi de world cinema, nu doar de bloc busters made in the USA – nu este chiar atât de nefamiliarizat cu exoticele „petele de culoare” pe care cinematografia românească, prin filmele ei premiate în ultimii ani, le-ar fi transformat în valută forte. Dacă în privinţa mizeriei şi urâtului, actorul are dreptate când e vorba de filmele româneşti din anii 90 (unele din ele participând atunci la competiţii internaţionale, în general fără succes), altfel stau lucrurile cu „exotismul” din filme ca Occident, Moartea domnului Lăzărescu, 432, A fost sau nu a fost?, Poliţist adjectiv, Medalia de onoare, Crulic, Amintiri din Epoca de Aur, După dealuri sau Domestic – pentru a nu aminti decât o parte din izbânzile „noului cinema românesc”. Aşa-zisul exotism care li s-ar putea imputa ţine, din contra, de o anume cuminţenie şi curăţie a privirii, de o viziune regizorală foarte bine articulată şi neresentimenară care ştie să cearnă, să transfigureze „mizeriile” şi „urâtul” (dar şi banalul) din realitatea cotidiană.

Pe de altă parte, lumea din filmele în care a jucat Marin Moraru în ultimii ani (când a apărut „noul val” pe care îl încriminează) nu ar trebui să mai surprindă pe nimeni – în ţară sau, de când s-au deschis frontierele, în lumea largă – prin „exotism” şi „pete de culoare”: Inimă de ţigan, Regina, Aniela, Iubire şi onoare. Toate seriale cu largă audienţă la publicul amator de can-canuri, de senzaţional, de "pete multe, răutăţi şi mici scandale". 

Marin Moraru

Ochiul din vârful degetului

Leopoldina Bălănuţă în Nunta de piatră

Leopoldina Bălănuţă: Ca să ciocănesc pe la uşi nu pot. Pentru că tot Nichita m-a învăţat: "Aş bate cu ungha, până n-aş mai avea unghie, şi cu degetul până când mi s-ar toci, dar a venit la mine orbul, şi mi-a spus: Lasă-şi, frate, unghia-n pace! Dacă ai cumva un ochi în vârful ei, de ce să-l spargi?"

Faleze de nisip, după 30 de ani

Chirurgului Theodor Hristea (Victor Rebengiuc) îi e teamă de real, nu de ireal. Se încăpăţânează să facă numai cum vrea el, fără să dea socoteală la nimeni. Este preocupat  excesiv pentru propria persoană. Are orgoliul – nemăsurat – de a pătrunde în lumea celor influenţi, de a fi mereu premiant. Nesocoteşte tainele – şi totul e o taină. Îi lipseşte un  volant, adică dreapta socotinţă. E însăşi întruchiparea demenţei exacerbate.

Victor Rebengiuc în Faleze de nisip 

La polul opus, Puştiul e smerit cu inima (Gheorghe Visu), nu vrea decât să fie el însuşi. Şi îl sfidează pe doctorul obişnuit doar să câştige. Familia Puştiului este un iad: mama şi-a luat lumea în cap şi a plecat după un gestionar; tatăl e beţiv şi-l terorizează („Să fii supus în faţa mea!”). Fuge de colectiv şi-şi vede de treabă. Tace şi rabdă nedreptatea care i se face (doctorului i se pare că el i-ar fi furat lucrurile de pe plajă, strânge câţiva martori şi-l bagă la închisoare). Şi, mai presus de toate, rămâne om.

Gheorghe Visu în Faleze de nisip

Faleze de nisip – un film interzis la câteva zile după premiera din ianuarie 1983 şi redifuzat începând cu 1990. Un apolog despre devenirea întru fiinţă şi autodistrugere. Despre umanizare şi rinocerizare. Despre strădaniile câtorva de a rămâne oameni într-o lume de lupi. De a nu urla în rând cu ei, cu riscul de a fi sfâşiaţi. Şi, mai ales, un tip de cinema îndrăzneţ, elaborat. O viziune regizorală străbătută de cuminţenie, ce aminteşte de forţa şi insolitul din Concurs – filmul anterior al lui Dan Piţa. Pentru mine, un evergreen. 

Afişul filmului de Klara Tamas

Dumnezeul Prieteniei

La vama # 45/46 sunt copleşit de telefoane, SMS-uri – de aproape şi de departe – şi de o stare de wellness pe care doar în vis, şi doar foarte rar, mi-o imaginam. Viaţa e frumoasă, dar mă gândesc la ce mi-a spus chiar şi azi amicul cu nume de împărat, care crede că iubirea dintre oameni e mai mereu o patimă. Îmi venea să-i răspund că dragostea nu e lucru demodat, că iubirea n-are nici timp, nici chef să moară. Dar am revăzut, cu el şi cu mare bucurie, filmul Faleze de nisip.

Mă cercetez, aşadar, şi mai mult, să nu uit, furat de peisaj, că totu-i trecător şi că veşnică se cade să fie doar slava pentru Cel care ne dă aceste mici-mari bucurii ale vieţii. Care încep şi se termină în ograda proprie, în – cum se spunea odată – bătătură.

La urma urmei, şi acesta este sensul vieţii: să-ţi cultivi şi întreţii bucuriile. Şi prieteniile. Cu ei, cu prietenii din casă şi de la masă, cu prietenii din afara casei, cu prietenii pe care – într-un fel sau altul – ţi i-a furat timpul, trecem dincolo. Pe ei se cade să-i păstrăm şi să-i iubim. Chestie de mentenanţă. Şi de profilaxie împotriva a tot ce e urât, smintit, strâmb şi beteag.

Da, în adâncuri, conştiinţa omului nu poate fi decât tragică. Pentru că ştie că „vine vremea să fim boare, cer şi aer clar” (Romulus Vulpescu) şi nu putem opri în loc timpul în care am fost fericiţi. Dar când, prin fereastra facebookului, primeşti de ziua ta o astfel de epistolă măgulitoare (semnată: Dan Voinea), nu poţi decât să dai – iar – slavă Dumnezeului Prieteniei: 

Acum un sfert de veac, într-o cazarmă din vestul ţării, s-a născut o prietenie. Şi de câte ori îmi amintesc de ea mi se pare ca viaţa s-a străduit să dea sens chiar şi unui stagiu militar. 
N-am găsit nici un motiv pentru care celălalt recrut să fi găsit în mine un prieten. Mi se părea (ca şi acum) că nu am nimic de oferit unui om dăruit cu toate, inteligenţă, spirit, echilibru, generozitate. Şi atunci de ciudă mi-am dorit să-l fur de toate câte are şi câte mai ascunde încă. Nu numai că nu s-a opus dar mi-a şi dat o mână de ajutor în aşa fel încât să pot strânge repede şi fără să mă vadă nimeni. 
Asta face de 25 de ani fără să audă de la mine măcar un mulţumesc. Şi asta face cu toţi cei care îi ascultă cursurile în fiecare zi la şcoală. Pentru că între timp recrutul a devenit pedagog. Şi ca orice pedagog, are de fiecare dată un repetent în fundul clasei care-I deranjează la ore. El nu ştie că, de fapt, repetentul zgomotos sunt eu şi briceagul cu care m-am hotărât ingrat, ca orice hoţ, să stric definitiv băncile tuturor şcolilor la care a predat. Am scrijelit ilizibil mereu acelaşi lucru, ceva din cale-afară de stupid, cred, pentru că era în engleză, singurul lucru care nu m-a învăţat. Trebuie să fi fost titlul unui film… “To Sir, with Love”.

Iertare (autor: Dan Voinea)

Poveste de aur

Ce anume, adesea mă întreb, poate să vindece sufletul omului sfâşiat de nelinişti existenţiale, înfricoşat de gândul morţii veşnice, de pustiul singurătăţii? Ce anume îl poate ţine în viaţă? Cei necontaminaţi de spiritul negustoresc vor spune că iubirea. Dar ce anume, atunci, îl face pe om să reunoască iubirea, s-o primească, s-o dorească, să caute să se hrănească cu ea, s-o înmulţească iar nu s-o risipească? Îmi amintesc dialogul dintre Lauren şi Daniel din filmul A Little Romance, doi adolescenţi atipici, extrem de sensibili, într-o lume ca o junglă pe asfalt, cu totul ostilă curăţiei lor. Schimbul lor de replici are loc după ce ies aproape în goană dintr-o sală de cinema în care se proiecta un film porno:

Daniel (care încearcă să se scuze pentru scurtele cadre pe care, din încăpăţânarea şi teribilismul lui, le văzuseră): - Dragostea nu e aşa. E cu totul altceva...Aceea nu e dragoste.

Lauren: - Mă gândeam că, poate cu foarte mulţi ani în  urmă, pe timpul faraonilor sau a lui Louis al XIII-lea, exista cineva perfect pentru mine. Dacă te gândeşti că sentimentele  de iubire încep pe la virsta de 10 ani şi dacă ajungi să trăieşti, să zicem, până la 70 de ani,  ei bine, timpul e cam limitat. Pentru că ce şanse ar fi ca el să fie în viaţă în exact perioada în care trăieşti şi tu?

Daniel: - Şi eu m-am gândit la fel. Adică, chiar dacă fi trăi în zilele noastre, dacă femeia perfectă pentru mine ar locui în India sau în California sau în Brazilia? Ce şanse aş avea  să o întâlnesc, câtă vreme eu locuiesc în suburbia pariziană La Garenne?  

A Little Romance (un film de George Roy Hill, 1979)

Există, în povestirea Plopşorul meu cu băsmăluţă roşie (cunoscută şi ca Defileul, apărută în volumul Cântecul stepei, cântecul munţilor) de Cinghiz Aitmatov, o astfel de întâlnire. A fost de ajuns o clipă de neghiobie din partea bărbatului ca această scurtă întâlnire (povestea a ţinut, totuşi vreo doi-trei ani) să devină o simplă amintire. Florin Bogardo: „S-alunge iubirea cea mare / Chiar şi o boare ar putea / De-ajuns s-o găsească obosită, plictisită / În clipa grea / Iubirea se cere păzită / De oarba ispită, de fumul rebel / Păzită cu zel, cu săbii de-oţel / Şi de ea şi de el, la fel”. Altundeva, în scrierile aceluiaşi Aitmatov, acea clipă fatală este evitată – vezi O zi mai lungă decât veacul. Dacă iubirea este – şi e bine să rămână aşa – o taină şi un dar (cel mai de preţ, neînlocuit decât de sinele său), un lucru e clar, ne spune tot Aitmatov: firea omului căutătoare a desăvârşirii, este predispusă la grave rătăciri, fiind adesea vrăjmaşă sieşi. În aceste condiţii, numai printr-o minune mai găsim „bibeloul de porţelan” pe-aceeaşi etajeră pe care l-am lăsat acum un an. Iar minunea care îl păstrează atâta timp, nespart şi neprăfuit, este acel „Suflet Caritabil”. Lui i se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea.