Pe 11 octombrie este ziua regizorului
Dan Pița (născut în 1938), de care mă
legă amintiri încă vii. Și nu puține. Legate mai ales de acele
good, old times, iar nu de activitatea
sa de după 1985.
Port cu mine o anume loialitate față de acest om, care – pentru mine – este
creierul
unor filme „de actualitate” (nu doar ale „momentului istoric” cărora îi
aparțin – anii 80 – ci, până acum și pentru mine, evergreen):
Concurs,
Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi. Nu sistemul politic
(totalitar) sau economic (etatizat) mi se păreau și mi se par încă determinante
în ele (sau în altele, din filmografia sa:
Nunta
de piatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Profetul aurul și
ardelenii, Pruncul, petrolul și ardelenii), ci „tonul relațiilor dintre
oameni” (Nicolae Steinhardt). Sunt filmele care m-au obsedat în adolescență,
așa cum – la o vârstă când totul era căutare și nevoie acută de adevăr, de
înțelegere, pe fondul unor puternice emoții și al unei
uimiri neîncetate – m-a obsedat muzica
electronică a lui Adrian Enescu și versurile scrise de Lucian Avramescu pentru
muzicile pop ale aceluiași (tot în anii 80). Tot acolo, în lumea filmelor lui
Dan Pița din anii 80, se mișcă Dragoș Pâslaru și Petre Nicolae, doi actori
dragi pe care aveam să-i și întâlnesc
face
to face și care, fiecare în felul său, aveau să descopere – după 1990 – calea
de la mim la cântăreț. Acel „cântăreț din zori de zi” care „își aprinde lampa
de la stele” și al cărui suflet, „într-un potir de argint”, e dus „în slăvi și
ține loc de ele”, cum scrie poetul Ioan Alexandru. Versurile sale au devenit
„libretul” poemului pop simfonic
Basorelief (1977) – primul LP de Adrian
Enescu.
 |
| Dan Pița și Petre Nicolae |
 |
| Dan Pița și Dragoș Pâslaru (azi, Ieromonahul Valerian) |
Concurs-ul lui Dan Pița avea să mă apropie – treptat, dar sigur – de
Călăuza
lui Tarkovski (și de întreaga operă filmică a acestuia), de sound-ul
electronic al muzicilor lui Jean Michel Jarre, Vangelis și Isao Tomita (
via Adrian
Enescu), de o anume imagine de film (Vlad Păunescu devenise un brand, iar
imaginea lui Marian Stanciu de la
Pas în doi, cu magia scenei de final,
mi se întipărise adânc în memorie; la fiecare film scenografia îi aparține lui
Călin Papură, cel care peste ani a fost art director la
Adela, Balanța, O vară de neuitat, Prea târziu, După dealuri). În
fine, de un anume personaj, căruia Pița îi spune Puștiul (interpretat de
Claudiu Bleonț în
Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi și de
Gheorghe Visu în
Faleze de nisip). Puștiul lui Bleonț din
Concurs nu
e altul decât – simbolic – Mântuitorul Iisus Hristos însuși – crede Nicolae
Steinhardt (devenit monah când a văzut și recenzat acest film, când i-a scris
lui Dan Pița o scrisoare plină de admirație), așa cum – păstrând proporțiile –
Călăuza tarkovskiană este tot un personaj hristic.
De ce-l prețuiesc pe Dan Pița, cel care a făurit acele filme, în acei ani?
Pentru că m-a ajutat enorm să înțeleg că nu trebuie „să îngăduim ca
strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să
înăbușe rodirea Cuvântului în noi” (tot Steinhardt). Nu m-am gândit, atunci, la
toate astea. Nu știam ce nume să dau poemelor sale cinematografice, pădurii,
orientării, semnelor, echipei de
„intervenție”, Puștiului, exploziei de la finalul
Concursului. Nu știam ce înseamnă orgoliul sinucigaș (chirurgul
Hristea jucat de Victor Rebengiuc în
Faleze
de nisip, haiducul depresiv jucat de Claudiu Bleonț în
Dreptate în lanțuri), îmbrățișarea „îngerului” din
Pas în doi sau rama în flăcări în care
se mistuie haiducul jucat de Petre Nicolae în
Dreptate în lanțuri. Cu timpul aveam să deslușesc în filmele mai
sus pomenite noi sensuri și esențe fără de care viața mi-ar fi fost o neîntreruptă
împleticire...
 |
| Dan Pița |
.jpg)
.jpg)
