joi, 19 martie 2015

În căutarea unei conștiințe ecleziale



Articol apărut în Tribuna nr. 301, 16-31 martie 2015

Există, în filmul lui Dan Pița din 1983, Faleze de nisip, o secvență în care un milițian (Valentin Uritescu) anchetează un tânăr strungar (Gheorghe Visu) numit Puștiul, bănuit a fi furat niște lucruri de pe plajă. Băiatul neagă fapta. Milițianul, exasperat, spune: „Nu bei, nu fumezi, nu furi... Ești sectant? Știi ce-i aia?” „Ăia de nu cred în Dumnezeu” – răspunde Puștiul. „Și tu în ce crezi?” – îl iscodește milițianul. „În mine!” – mărturisește cel care, prin firescul purtării sale, este etichetat drept „sectant”. Pentru că, nu-i așa, doar un „sectant” nu bea, nu fumează, nu fură. Ceilalți – „binecredincioșii”, „ortodocșii” – n-au scrupule și „virtuți”. Nu cunosc „frâne” și piedici de natură morală. Ei sunt „de lume” și-și permit orice. 


Gheorghe Visu în Faleze de nisip

 Se vorbește mai ales de trecerea la „secte”, la „pocăiți”. Rar, foarte rar mai afli de „venirea în fire” a căte unuia în(spre) Biserică. Este cool să te lipești de o organizație „progresistă”, „modernă”, „civilizată”. Nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Venirea sau revenirea la Biserică, la Ortodoxie nu e o știre ce aduce  rating. E, poate, singurul lucru de neînțeles (de mințile noastre utilitariste, ahtiate după consum, după confort, după lucruri „clare”, „științifice”) și tocmai de aceea minunat. E – pentru cei pregătiți să deslușească esențe, ori  măcar dornici de a privi dincolo de suprafețele înșelătoare – singura pricină de mirare. Și de bucurie. O astfel de „întoarcere acasă” (nu la o denominație creștină între altele, nu la o „biserică națională”) avea să trăiască – după experiența „acelui Apus” (a studiat în Atena, Bonn, Paris) – și filozoful-teolog Christos Yannaras (n. 1935, autorul cărților: Abecedarul credinței, Libertatea moralei, Contra religiei, Heidegger și Areopagitul). 
Video-interviulrealizat de Sorin Dumitrescu cu Christos Yannaras a fost cadoul de mare preț pe care l-am primit în ajunul Duminicii Ortodoxiei[1] via facebook. Materialul video este publicat pe pagina fb a Fundației Anastasia. Interviul începe abrupt, cu trei întrebări extrem de directe, în cascadă: „Aveți un părinte duhovnic? Mergeți duminică de duminică la Sfânta Liturghie? Postiți?” Cine nu îl știe pe Sorin Dumitrescu, îl poate bănui de exces de zel, de năravuri ortodoxiste, de un legalism agasant ce pretinde ca interlocutorul să-o ofere „dovezi” de „loialitate” mai presus de orice bănuială. (Amfitrionul întâlnirii explică: „Nu e o curiozitate, e o asigurare că pot să vorbesc cu cel ce e în fața mea. Dacă nu merge la biserică în fiecare duminică, nu-mi poate înțelege problemele, ca credincios.”) Interlocutorul său i-a răspuns, cu răbdare, că se consideră membru al Bisericii. Restul, a adăugat, ține de viața personală a fiecăruia. 
Nicolae Steinhardt
Am urmărit extrem de interesat și de bucuros acest dialog filmat. Libertatea moralei, cartea lui Yannaras pe care am citit-o cu aproape 20 de ani în urmă, avea să-mi deschidă o perspectivă nebănuită asupra Ortodoxiei pe care o credeam, pe atunci, nu doar învechită, ci și defunctă. Ori eseul său, la fel ca o serie de alte texte de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii, Dăruind vei dobândi, Primejdia mărturisirii, Dumnezeu în care spui că nu crezi, Monahul de la Rohia răsăunde la 365 de întrebări) și Pavel Florenski (Cadrul eclesial – sinteză a artelor, Perspectiva inversă, Iconostasul) pe care le-am descoperit și lecturat cu nesaț în acei ani, mi-au arătat că se poate. Că Frumusețea – atunci când e frumusețe liturgică[2], nu aparență de frumusețe, nu o „frumusețe decorativă” – poate salva omenirea. Dacă omul se apropie de ea așa cum e apropie de Poezie: prin participare, prin trăirea ei. Limbajul liturgic, spune Yannaras, este un „limbaj poetic”, iar „teologia devine poezie și cântec; mai mult se trăiește decât se gândește cu continuitate silogistică” (Abecedar al credinței). Legalismul, moralismul și (auto)îndreptățirea țin de altceva, de cu totul altceva. Astfel, Dumnezeul Bisericii nu este un „judecător” în sensul în care un magistrat proclamă sentințe pentru cei găsiți vinovați. El este judecător prin ceea ce este: posibilitatea vieții și existență adevărată. Iar Biserica este un „dineu euharistic”.
În câteva puncte (esențiale), odiseea lui Yannaras – „contra religiei” și întru aflarea unei parohii, a unei „conștiințe ecleziale” – s-a întâlnit cu experiența mea. Și eu am descoperit, mai întâi, în străinătate (în occident) viața unei mici comunități euharistice („participarea la Euharistie este viață”) alcătuite din convertiți la Ortodoxie. Și eu am simțit că tot ceea ce poate face cineva care cu adăvărat dorește să găsească o parohie-oază în babilonia actuală, e să caute. Să nu accepte soluții de compromis. (Și aici Yannaras a dat exemplul cu doctorul a cărui reputație e compromisă pentru că se știe că i-au murit mulți pacienți după operație: e de bun simț, spune el, să-l ocolești.) Să nu se lase în niciun fel sedus de duhuri pietiste[3] ori de „evanghelia babelor conservatoare” ce vorbesc de necesitatea îndeplinirii unor „obligații religioase”. Să nădăjduiască. Să stăruiască întru îmbisericirea minții sale. Și va găsi ceea ce caută, dacă – de bună seamă – chiar își dorește asta. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Fiecare tot ceea ce vrea obține, dar ceea ce vrea cu adevărat, nu ceea ce spune că i-ar plăcea să aibă; ceea ce se dobândește cu neprecupețit sacrificiu, cu nedezmințită încăpățânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra scrupulelor” – un posibil rezumat al Călăuzei tarkovskiene.)
 
Anatoly Solonițîn în Călăuza

[1] „„Ortodocșii” continuă să sărbătorească „restaurarea icoanelor”, dar în biserici în care nu mai există icoane autentice, ci predomină, pe de-a întregul sau în cea mai mare măsură, pictura religioasă naturalistă. Aceste reprezentări ale realității sensibile și efemere, ce idolatrizează sentimentele și didacticismul naiv, sunt onorate și purtate în procesiune în locul Icoanelor, fără măcar vreo bănuială că această celebrare se realizează prin inversarea termenilor sărbătorii, termeni-semnificanți ai veștii celei bune a Bisericii.” (Christos Yannaras, Contra religiei)
[2] Arta religioasă din Europa este acum dominată de reprezentarea „naturalist-fotografică” a „sacrului” (persoane, locuri, obiecte), în timp ce caracterul „sacru” al celor reprezentate ține exclusiv de temă.  
[3] Întreaga omenire este, azi, amenințată să cadă în capcana mortală creată de polarizarea celor două „imorale sisteme moraliste” – „individualismul pietist al taberei capitaliste”  și „colectivismul moralist al viselor marxiste de fericire universală” aflate într-un permanent conflict. (Yannaras, Libertatea moralei)

duminică, 15 martie 2015

Fructe de pădure - Visuri spulberate



La mijlocul anilor 80, avea să se consume ultima perioadă fastă pentru cinematograful românesc, înainte de 1990: De ce trag clopotele, Mitică?, La capătul liniei, Faleze de nisip, Ochi de urs, Sfîrșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață, Imposibila iubire, Baloane de curcubeu, Pas în doi,  Adela, Moromeții. O parte din ele au fost fie difuzate cu parcimonie, fie interzise (până la desființarea cenzurii partidului unic). Apărut, în creația lui Alexandru Tatos, la un an după succesul de critică al Secvențelor, Fructe de pădure (1983) poartă semnele universului tematic al regizorului: nevoia de dragoste, dorul de puritate, sensibilitatea celor „umiliți și obidiți”, sacrificiul făcut în numele unui ideal, „iubirea și caricatura ei, iubirea și ofensarea ei, iubirea și ispășirea ei, păcatul din iubire și salvarea prin iubire” (Eva Sârbu).
Ion Fiscuteanu și Mariana Mihuț în Fructe de pădure
Inspirat dintr-un „scenariu tandru, cald, omenesc, proapsăt, dulce și amar, așa cum sunt fructele de pădure”, filmul lui Tatos e „filmul visurilor spulberate, al compromisurilor pe care le facem uneori cu viața, al forței și frumuseții morale, care-ți dau puterea să te ridici, chiar și atunci când pari iremediabil căzut, dar și al răului pe care-l putem face din ușurință și inconștiență, schimbând cursul unui destin” (Alexandru Tatos, Almanah Cinema 1983). În ciuda unor stângăcii și al unor neîmpliniri datorate mai ales dialogurilor (care nu sunt întotdeauna expresive) și interpretării fade a unor neprofesioniști („Ceva nu merge. Parcă nu curge, nu are fluență.” – scria Tatos în Jurnal-ul său), Fructe de pădure surprinde – fără cosmetizări și edulcorări – o anumită tipologie de personaje din mediul suburban pe care le-am mai întâlnit la Tatos (Casa dintre câmpuri), Daneliuc (Vânătoarea de vulpi, Proba de microfon), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu). Aici este, poate, „centrul de greutate” al filmului: în atmosferă. În felul în care surprinde o lume înrobită în datini degenerate și prejudecăți – ca în secvența nunții cu dar („neadevărată”, „din interes”), cu nelipsita probă cu grapa (de verificare a virginității miresei), cu trâmbițarea darurilor etc.
Ion Fiscuteanu și Manuela Boboc în Fructe de pădure
Prin această lume pestriță, Amalia, ca și Anastasia (dintr-un film anterior al regizorului, după un scenariu de același D.R. Popescu), trece duios. Despre interpreta ei, Manuela Boboc, regizorul nota, în Jurnal-ul său, că „nu este frumoasă, nu este cea ideală, dar are niște ochi care-i colorează fața și o fac plăcută. În plus, are curățenia și candoarea pe care o doresc”. O secvență „foarte grea în economia filmului” a fost, pentru Tatos, scena de amor dintre Amalia și Simion (un militar în termen, la arma vânătorii de munte, care o seduce și apoi o abandonează). Alexandru Tatos, Jurnal: „Ce se întâmplă cu Amalia? Firește că ea îl place pe Simion, poate chiar este îndrăgostită de el. Dar puritatea ei, mentalitatea în care trăiește, o face să se ferească de un asemenea gest capital. Și totuși, îi cedează. Apropierea bărbatului care-i place, credința în dragoste o fac să uite de prejudecăți. Un timp, se luptă cu ea însăși, dar la un moment dat – și asta e poate frumos la personaj și îi va fi fatal – se lasă în voia sentimentului. Poate pentru că este o scenă frumoasă – frumoasă chiar prin durere (fizică și sufletească) – dar pentru noi, spectatorii, nu: este un amor chinuit; chinuit și dureros, avem impresia unei vite înjunghiate. Auzim primul strigăt al Amaliei în contactul ei cu viața (al doilea îl vom auzi la naștere), pentru ca treptat, apoi, totul să se topească în resemnare și obișnuință.” 
Fructe de pădure (afiș de Klara Tamas - detaliu)
Fără să fie neapărat un „moment de referință” în cinematografia românească, Fructe de pădure – asemenea altor filme de Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc sau Iosif Demian din acea perioaadă – poartă semnele realismului așa-zis minimalist de după anul 2000, care a scos în lumea largă filmul românesc. Ceea ce nu e puțin deloc.

sâmbătă, 14 martie 2015

Paul Slayer Grigoriu >>> Leviatan

Amicul Paul Slayer Grigoriu despre Laviatan: „O descriere rafinată, atentă la cel mai mic detaliu, a unei existențe înghițite de leviatan și a alcătuirii îmbinate a acestuia din patimile fiecăruia și o corupție sistemică, cu o certă latură socială dar cu rădăcini duhovnicești. Mizeria interioară a oamenilor și mizeria bine pusă la punct a unui sistem mârșav, cu mai multe legături între ele decât transpar la prima vedere, formează acel monstru marin care se transformă în totem malefic al unor existențe. Personajele și situațiile se construiesc ca vocile individuale și temele dintr-o simfonie. Și în paralel, ca o tonalitate separată și vag înrudită, se ivește tema acelei Rusii pe care o vedem așa cum au deplâns-o de-a lungul anilor multe dintre marile ei voci: înecată în vodcă. Și totuși raza de speranță este, pe lîngă vocea prorocului care strigă în pustie - preotul cu pâinile în spinare, în imediata vecinatate a scenei cu porcii, aluzie evidentă la fiul risipitor - nevasta polițistului, femeia în care stă mântuirea lumii (Evdokimov), hâtră, realistă fără a fi mai puțin sensibilă, înțeleaptă și nicicând judecătoare. Excelent acest personaj secundar, numit, nu întâmplător, Angela. Nu știu dacă ai observat că biserica cea nouă e construită chiar pe locul vechii case demolate. Sunt două scene în film care ating culmi de expresivitate: excavatorul demolând casa, ataâ de abil filmat încât se transformă în persoană malefică, și magistralul moment al predicii episcopului. Aici iar e o construcție de-a dreptul muzicală. Ce spune el este în esență corect, însă sună atât de fals încât pentru mine momentul a fost aproape dureros fizic. E ca o melodie echilibrată și avântată pusă pe armonia greșită, astfel încât să creeze practic la fiecare notă câte o disonanță. Un adevărat tur de forță.” Apoi adaugă, semnalându-mi acuzele aduse de cârcotași: „Un jeg antirusesc făcut din banii rușilor!” Unde am mai auzit asta? Păi, deplansându-ne mai spre sud-vest, chiar și în România. Despre toate filmele românești pe care guvernanții de dinainte de 1990 le considerau indezirabile, intezicându-le, trunchiindu-le, impunând filmarea unor secvențe suplimentare (care să „lămurească”). Și ele erau „jeguri antiromînești realizate pe banii romînilor”. Și, desigur, după 1990, despre filmele lui Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc și, mai recent, Cristi Puiu, Cristian Mungiu și, acum, Radu Jude. Nimic nou sub soare.
Ceva mai târziu, Paul mai vrea să adauge: „Mă tot gândesc la Leviatan. Dincolo de filmul propriu-zis, un ecou în viața reală dă iarăși motive de speranță. Autoritățile ruse (care au sponsorizat o parte din realizare) s-au declarat nemulțumite. Presa independentă s-a declarat nemulțumită ca s-au luat bani de la guvern. Însă mitropolitul locului unde s-a turnat a spus că este un film cinstit, care scoate în evidență tare adevarate ale vremurilor noastre în Rusia. Deci tot oamenii Bisericii „văd”.” Mă gândesc la oamenii bisericii care au „văzut” numai măscări și ideologie în După dealuri și 4,3,2. Îi răspund lui Paul că mi-aș fi dorit să avem și noi mitropoliți care să le comenteze așa cum a comentat mitropolitul rus Leviatan. Dar, îmi amintelte Paul, „Părintele Valerian (Dragoș Pîslaru) și Maica Siluana au spus de bine”. E drept, numai de bine (și de foarte bine), însă ei nu sunt nici mitropoliți, nici nu a făcut publice opiniile lor. Câți au ajuns să le afle?  

duminică, 8 martie 2015

Leviatan, dintr-o perspectivă iconică


Pr Suciu aka Bimboo Situ (pe facebook) publică un foarte interesant și nuanțat comentariu la filmul lui Andrei Zviaghințev, Leviatan. L-am preluat, cu acordul d-lui, pentru că este nevoie și de o asemenea perspectivă. Un astfel de film (la fel ca filmele lui Cristian Mungiu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile sau După dealuri) este receptat fie de „raționaliști înrăiți” (care văd numai dimensiunea ideologică, socială, politică), fie de „înduhovniciți” în uniforme ori în civil (care, adesea sub anonimat, sunt indignați de „incorectitudinea” viziunii, de „propagandă” pro-occidentală, de „murdărirea” nației, bisericii, credinței și alte aberații). Punctul de vedere al unui preot (deschis spre cultură și conștient de vremea și lumea în care se află), dintr-o perspectivă evanghelică, eclezială, este cât se poate de binevenit: 
„Am zis să las să treacă timpul peste filmul Leviatan (2014) ca să-l supun probei timpului. Nu a mers, filmul se revendică, devine obsesiv, se cere decriptat, nu uitat. Imaginea devine iconică. Dimineaţa m-am trezit cu ideea ca filmul e un fel de Decalog al lui Kieslowski condensat, mult mai expresiv ca imagine. M-a obsedat ideea că sunt câteva iconuri care dezleagă ideea regizorului. Și sunt! Le enumar:
1 Imaginea în care Kolya ajunge, beat, în biserica părăsită unde se adunau prietenii de vagabondaj ai fiului său la foc de tabără şi băută, unde se uită obsesiv la icoana tăierii capului Sfântului Ioan. Kolya e un Irod prins în lanţul slăbiciunilor.
2 Imaginea antitetică dintre episcop şi părintele paroh, unul în vogă, îmbelşugat, la frâiele puterii, creând silogisme morale pentru a încânta şi întări puterea seculară, perversă şi în criză de autoritate, celălalt cu sacul datoriilor parohiale şi familiale în spate ca şi cruce; Kolya în postura de Simon, și imaginea obsesivă cu porcii pe care era nevoit să-i hrănească pentru a avea cu ce să trăiască, din pilda Fiului risipitor.
3 Imaginea cu scheletul de balenă şi cu fiul plângând, dezamăgit de un tată pământesc, care, în acord cu ce trăim noi azi, nu-şi lasă fiul să parcurgă drumul spre Hristos. Moartea, stricăciune şi suferinţă. 

Fiecare personaj e bine definit, o sumă de patimi şi un destin tragic: 
Kolya: om bun dar stăpânit de patimi. Un Irod când bea, un Simon când caută răspunsuri, un Iov când îşi atrage necazuri. Un luptător învins din start de patimi. Pătimaş în raport cu iubirea pentru Lilya. Un învins, cu soartă de învins dar cu şansa de a suferi pe nedrept şi de a se izbăvi, din mila Domnului. Că-i om bun. 
Lylia, o femeie frumoasă, tânără, conştientă de astea, narcisistă. Nefericită pentru că se vede plafonată, că, în opinia ei, merită mult mai mult decât un soţ beţiv, un copil vitreg ce nu o respectă, un loc de muncă insalubru, prieteni grosieri… Nu ezită să desfrâneze în perspectiva unei ieşiri… Dezamăgită, se sinucide. Plata păcatului e moartea. 
Dmitriy, un ateu convis, mândru, bazat pe etică proprie şi pe iluzia faptei. Nu ezită să se îmbete, să-şi calce în picioare prietenul, să-i batjocorească soţia, pătimaş şi laş în final, abandonând un dezastru. Ar fi putut să lege Leviathanul dacă ar fi avut şi credinţă. 
Vadim, un personaj atât de familiar nouă, din păcate. Infractorul „binecredincos”. Dă din fărâmături ierarhiei superioare bisericeşti care-i furnizează în schimb resursa legitimităţii tiraniei şi amorţirea conştiinţei. 
Fiul lui Kolya, un copil părăsit, ca toţi copiii părăsiţi de părinţi care pun accent pe altceva decât pe datoriile fireşti şi pe dragostea părintească. Un viitor infractor, orfan, schilodit sufleteşte. 

Interseant este că filmul trage un semnal de alarmă real, concret asupra multor aspecte. Viaţa fără Dumnezeu e suferinţă şi aici şi dincolo. Biserica trebuie să-şi păstreze latura proorocească. Ruptura dintre ierarhie şi credincioşi, dintre viaţă şi învăţătură, are consecinţe extrem de grave şi aici şi dincolo… Vodka nu le poate îneca pe toate! Un film cu o imagine superbă, din locuri superbe unde până şi piatra strigă evidenţa prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu!”