Ida la „Ambasada” din Timișoara

Betty Varga și Nicoleta Ciocov de la „Pelicula culturală” m-au invitat să spun două vorbe după proiecția cu Ida în clubul timișorean „Ambasada”. Le mulțumesc. Am întâlnit un public alcătuit în mare parte din elevi de liceu și dascălii lor, ce participau la programul „Școala altfel”. Îndreptându-mă spre „Ambasada” mă gândeam că adevărata descoperire a unui film ca Ida nu se face decît în taină, atunci când ești pregătit să vezi și să judeci cu capul tău. Pentru că altfel, dacă aș spune că miza lui nu este nici dimensiunea politică, nici evocarea Holocaustului (pentru care va fi primit și Oscarul), nici evidenta sa articulare estetică, dacă aș spune (și am spus) că inima idei este secvența în care Ida ascunde Biblia (Cartea Bisericii) de mătușa ei euforică, dornică să-i demonstreze „ca la carte” că „Dumnezeului ei” (adică al Idei) îi plac curvele ca ea (ca mătușa Idei), probabil că nimeni n-ar pricepe nimic. (Steinhardt povestea că o elevă de-a sa, pe care o pregătea de facultate, fiica unor intelectuali, i-a spus că tot aude despre Biblie și l-a întrebat: „Ce-i aia Biblie, nea Nicule?”) Așa cum puțini au remarcat replica-cheie din scurt-metrajul lui Radu Jude, O umbră de nor, rostită de preotul luat la-ntrebări de o familie dezbisericită (cu reflexe religioase și pietiste), căreia i-a spus că în doar biserică (adică: în măsura în care omul își îmbisericește mintea și descoperă semnificațiile „evenimentului eclezial”, dimensiunea liturgică a vieții) ne putem lămuri cu privire la minuni. În afara trăirii liturgice, altfel spus, minunile nu sunt decât „semne paranormale” de tip hocus-pocus. Așadar, poate că și în cazul receptării IDEI sau a altor filme mai recente (Wintre Sleep, O umbră de nor, După dealuri) se cuvine mai întîi a descoperi contextul pentru înțelegerea adecvată a textului. Altfel, rămânem la exclamații de suprafață, lăudând alb-negrul imaginii, psihologia personajelor, dimensiunea politică etc. dar pierzând esențialul: viața veșnică pe care Ida a descoperit-o în rânduiala după care trăia și pe care nu a aflat-o în „lume”. Pe de altă parte, lucrurile sunt și mai complicate. Un film ca ida (sau un film ca După dealuri sau un film ca Jesus Christ Superstar sau un film ca Andrei Rubliov ori Călăuza) nu întrunește un singur tip de receptare nici măcar printre cei a căror ocupațiune mintală este Biserica, printre cei „practicanți”, cum ar veni. Pentru unii, ele sunt mumă, pentru alții ciumă. Cine are dreptate? Problema nu se pune, cred, juridic. E mai simplu. Fiecare găsește răspuns pe măsura „cristalofiliei” sau libertății sale. De aceea nici nu cred în „critica de film” pusă pe cîrcoteli și judecăți în funcție de mofturile și purismele fiecăruia. Lucrurile se așează, se lămuresc în taină și în timp. Dacă, desigur, există dorința de a înțelege. Atunci când ai înțeles, când ai pus deja ștampila, ce mai e de aflat? ... Mă gândesc că publicul Idei de la „Ambasada” merită o sală de cinema cu un repertoriu pe măsură. Deocamdată, în Timișoara nu există așa ceva. Și nici nu cred că va exista prea curând.

R.I.P. Paul Grigoriu

Una din cele mai marcante amintiri pe care le am din media românească de la începutul anilor 90 este descoperirea omului de radio Paul Grigoriu (1945 – 2015). Pe când bruma de ordine (impusă, artificială, arbitrară) din programele de radio începea să facă loc întâmplării, „democrației”, aveam să dau peste un format nemaiântâlnit: „Matinal”-ul pe care l-a inventat Paul Grigoriu. Dar îl ascultam numai și numai când îl realiza el. Am încercat să văd cum e și fără el, însă diferența mi se se părea enormă.

Ce anume făcea din „Matinal” o emisiune atât de specială? Întâi de toate, rigurozitatea cu care simțeai că e pregătita fiecare secundă. Apoi spontaneitatea prezentatorului/realizatorului, care – spre deosebire de ceea ce se întâmplă azi – nu venea din nimic, ci se baza pe extrem de multă cercetare, lectură, un colosal simț al umorului și o fără pereche știință a măsurii. Nimic nu era lungit la nesfârșit, niciodată omul de la microfon nu-ți lăsa impresia că bate câmpii, că – în fond – n-are ce spune. Exista în vocea lui Paul Grigoriu și în comentariile sale (spontane sau pregătite de cu noaptea pentru emisiunea matinală) atâta entuziasm că ajungeam să-mi dau singur deșteptarea astfel ca să fiu treaz la ora 5. Nu știam niciodată în ce zile era el de tură, dar atunci când îk auzeam rostind „Aici București România. Ora exactă. A fost ora 5.” știam că ziua începea bine. Când era o altă voce, închideam aparatul de radio și mă culcam la loc. La urmă, dar nu pe ultimul loc, vocea sa inconfundabilă. Care, în cazul lui Paul Grigoriu, a fost pusă în slujba ascultătorilor fără timpi morți, fără banalitatea și exprimarea vulgar-agresivă ajunse acum suverane în mass media.

Paul Grigoriu a pornit spre marea trecere în preajma Floriilor. În Duminica Floriilor, când trupul său a fost depus la odihna cea veșnică, avea să intre în legendă, lăsând un gol imens în urmă. 

Paul Grigoriu

Făptuirea binelui, ca risc - Nazarin

„Dacă pentru alţii ideea de fericire constă în a visa la bogăţie, pentru mine fericirea înseamnă să visezi la sărăcie, să-ţi imaginezi ceva şi mai cumplit atunci când dai de greu...” – acesta este principiul de viaţă după care se călăuzeşte Nazarin, un tânăr preot sărac dintr-un orăşel mexican subdezvoltat de la începutul secolului XX, care încearcă să trăiască după modelul lui Iisus. Pentru că ajută nediscriminat prostituate, hoţi şi cerşetori este, în cele din urmă, condamnat şi acuzat pe nedrept (de ierarhia bisericească şi de poliţie) de fapte pe care nu le-a săvârşit. 

Nazarin

Concepţia personală despre creştinism a eroului (modelată după morala evanghelică) îl face să se opună – asemenea lui Hristos – clerului şi societăţii bigote. Nazarin (interpretat de Francesco Rabal, cunoscut din filme de referinţă, precum Viridiana sau Eclipsa) urmează astfel marea tradiţie a spaniolilor nebuni, iniţiată de Cervantes. „Nebunia lui – arăta Octavio Paz – constă în faptul că ia în serios marile idei şi cuvinte şi încearcă să trăiască apoi potrivit lor.” Filmul lui Buñuel (inspirat dintr-o scriere de Benito Pérez Galdós şi distins la Cannes cu „Marele Premiu al Criticii Internaţionale”, în 1959) aduce în discuţie asumarea până la capăt a unui ideal – idealul renunţării la sine întru ajutorarea aproapelui. Ne aflăm, cu Nazarin, în chiar miezul problematicii tarkovskiene de tip soteriologic. Să nu uităm că autorul Călăuzei (care situa acest film, alături de Jurnalul unui preot de ţară de Robert Bresson în topul preferinţelor sale cinematografice) spunea: „Indiferent dacă sunt bune sau rele, filmele mele vorbesc, în ultimă analiză, despre un singur lucru: manifestarea extremă a credinţei în datoria morală şi lupta pentru aceasta. Mă interesează un erou care merge până la capăt, fără să ţină seama de nimic, pentru că numai un asemenea om poate izbândi.” 

Nazarin

În viziunea lui Buñuel (notoriu pentru experimentele sale suprarealiste realizate împreună cu Salvador Dali, precum Câinele andaluz sau Vârsta de aur, filme cu apăsat mesaj anticlerical) Nazarin este preot, dar – afirma regizorul Viridianei şi al Farmecului discret al burgheziei – „ar putea fi la fel de bine frizer sau chelner; ceea ce mă interesează la el este că trăieşte prin ideile sale – neînţelese şi neacceptate de societate. 

Nazarin

Ştiu că Nazarin poate fi considerat un film creştin, chiar unul catolic... Nu este nici catolic, nici anti-catolic. Nazarin nu doreşte să predice şi nici să convertească pe nimeni. Este motivat doar de convingerile sale, de ideologia sa. Ce mi se pare cu adevărat impresionant este ce se întâmplă atunci când ideologia sa se prăbuşeşte, pentru că oriunde şi oricând se implică – fie şi animat de cea mai autentică credinţă – el atrage după sine numai conflicte şi dezastre.” Totuşi, întrebarea pe care o adresează filmul este dacă a mai rămas loc pentru creştinismul „autentic asumat” în lumea modernă.   

Buñuel atinge cu Nazarin (cel mai puţin sardonic dintre filmele sale, apropiat prin aceasta de Simion al deşertului şi de Pământ fără pâine) culmea ambiguităţii: eşecul lui Don Nazarin poate fi citit deopotrivă ca expresie a inutilităţii atitudinii evanghelice în faţa dificultăţilor materiale ale lumii şi, de asemenea, ca operă cu profunde rezonanţe creştine, chiar dacă realizată de un ateu convins. (Să nu uităm că lui Buñuel îi plăcea să repete: „Slavă cerului că sunt ateu! Cred că Dumnezeu trebuie căutat în om. Este o atitudine foarte simplă.”) „În mod sigur – observa Joel Magny – această dualitate dă forţă şi frumuseţe filmului”. Artistul Buñuel va rămâne până la sfârşitul vieţii la fel de cinic (filmografia sa o confirmă) precum sunt tâlharii care îl chinuie şi prigonesc pe Nazarin. Şi totuşi, chiar dacă ridiculizează naivitatea credinţei creştine prin necruţătoare şarje, niciodată el nu va mai fi atât de preocupat şi convins de puterea tămăduitoare a religiei ca în Nazarin.

Dacă zicala din popor ne învață să nu aruncăm mărgăritate porcilor,  textul evanghelic este mult mai dur și mai trist: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi.” (Matei, 7,6). Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii: „Ni se atrage atenția: făptuirea binelui este o acțiune riscantă; nu numai că de cele mai multe ori e degeaba, dar și poate antrena pe săvârșitor în primejdii de moarte.”

 

Luis Bunuel