Nu zădărnicia, ci dificultatea asumării jertfei de pe cruce - Călăuza

În anii 80, adolescent fiind, n-am înțeles – nici n-aveam cum – că sensul Călăuzei lui Tarkovski (și, aveam să descopăr mai târziu, al tuturor filmelor sale și chiar al romanelor dostoievskiene pe care, cu nesaț, le-am citit în liceu: Crimă și pedeapsă, Frații Karamazov, Idiotul, Demonii, Adolescentul), nu îl pot afla ori desluși prin speculații (sau polemici intelectuale), prin raționalizări și hermeneutici culturale. Nu l-am aflat nici atunci când am ajuns la literatura lui Nicolae Steinhardt (mai ales la Jurnalul fericirii și Dăruind vei dobândi). Însă aici – parcă mai evident, mai pregnant decât în cazul mai sus-pomeniților autori ruși – lucrurile și esențele par să se vadă mai puțin „în ghicitură” și mai mult „față către față”. De ce? Pentru că aici este mai abruptă întâlnirea cu „făptura cea nouă”, cu „adevărata minune” a lui Hristos (Steinhardt: „ești în Hristos, ești făptură nouă”).

Călăuza

Oamenii, mai cu seamă atunci când sunt tributari scepticismului, pun problema exclusiv în termeni „paranormali”. Pentru ei, credința nu este un work in progress, un quest ce presupune paradoxul, taina. Este, în cel mai bun caz, o chestiune utilitaristă, „eficientă”, „cuantificabilă”, „magică”. De aceea ne și asemănăm cu cei care-I cereau Mântuitorului să Se coboare de pe cruce dacă e „Fiul lui Dumnezeu”. Așa cum, peste două mii de ani, Scriitorul și Profesorul din filmul lui Tarkovski își imaginau că altfel („ciorapi de piele, un echipament impresionant”) trebuie să arate „stalkerul” (călăuza)  care urma să-i ducă spre Zona unde se îndeplinesc toate dorințele omului. Și unde, aveau să înțeleagă, se îndeplinește doar acea dorință – numai una – fără de care omul nu poate trăi, iar nu orice moft. Prin urmare, quest-ul este deopotrivă unul „exterior”, cât și – mai ales – unul „interior”. Pentru această călătorie, spune Călăuza, e nevoie de pregătire. Altfel e în zadar. Altfel – ca și atunci când încercăm să deslușim filmul – rămânem în zona „genurilor cinematografice” (aici: S.F. –ul) și vedem în Călăuza o bizară poveste „fantastică” în care fetița Stalkerului este „înzestrată” de Dumnezeu cu „puteri magice” – pentru că mută cu privirea obiecte (niște pahare) – drept compensație pentru infirmitatea sa (nu poate merge). Și-ntr-adevăr, fără credință, fără suflarea Celui Îndelung Milostiv, nu suntem decât niște bieți scriitori și niște bieți profesori blazați și plini de ego­, acri și sinucigași. În fond, nu ei sunt (nu ei ar trebui să fie) pricină de mirare. Atitudinea lor („agnosticismul” lor, „circumspecția” lor cinică) sunt comune, sunt obișnuite, sunt „bune” (adică de tip „standard”). 

Călăuza

Cu totul „ne-bună” și extra-ordinară este atitudinea Călăuzei (pe care Scriitorul nu uită să-l facă „debil mintal”), încăpățânarea de a da un sens (recuperând, într-o lume „post-apocaliptică” sau „post-creștină”, o anume rânduială pierdută) prin participarea – în chip apofatic, mereu sugestiv – la „evenimentul eclezial”. Dar, spune el, trebuie să crezi. Cu totul „ne-bun” este și gestul mamei lui Ivan din Umbrele strămoșilor uitați, care-și ocrotește băiatul de scălâmbăielile unor „buni” (ale unor demonizați) ce vor să-l atragă în mrejele lor. Scena se petrece în fața unei biserici sătești, plină ochi de lume venită la Sfânta Liturghie, unde intră Ivan și mama sa. (Scăparea de „atacurile demonice” e doar în slujba transfiguratoare, după cum aceeași slujbă e „cumplită” – ca și Zona din Călăuza – pentru cei nepregătiți să o primească.) 

Nu altfel decât „ne-bun” este și Ivan din Hadersfild, filmul sârbesc ce e o variațiune pe tema din Trainspotting sau Requiem for a Dream. Ivan este un „idiot” pentru „bunii” săi (foști) colegi de liceu, cărora nu se sfiește să li se „spovedească”, amintindu-le însă de învățăturile Sfinților Părinți ce vorbesc despre despătimire, despre conștientizarea reală a sintagmei carpe diem. Risipirea lor e „bună” și „ca lumea”, pentru că e „în rând cu lumea”. Cu lumea înnebunitoare. Ivan îi răspunde acesteia printr-o asceză auto-impusă.

Umbrele strămoșilor uitați

Întâlnirea cu filme ca Hadersfild, Călăuza, Nazarin, Viridiana, Lumină de iarnă, Jurnalul unui preot de țară, Simion al Deșertului, La dolce vita, Julieta și spiritele, După dealuri, Andrei Rubliov, Căința și, mai recent, Somn de iarnă, Leviatan sau Ida sunt tot atâtea prilejuri de a înțelege – o dată în plus – nu atât că jertfa Mântuitorului a fost zadarnică (de vreme ce, de două mii de ani oamenii repetă, la nesfîrșit, aceleași greșeli), ci că asumarea acestei jertfe presupune o trudă neostoită. Numai așa rămânem întru „dreapta socotință” care ne ferește de a judeca, de a cârcoti, de a ne risipi în palavre. Numai așa ajungem să intuim – vai, într-o măsură infimă – răul pe care, cu sau fără voia noastră, l-am pricinuit altora. Doar așa dobândim adevăratul curaj de a ne cere iertare. 

Hadersfild

Nu cred în întâmplare. Cred că, așa cum spune, la un moment dat, Călăuza, „totul are un sens și o cauză”. Cred că este important să ne păstrăm – cu orice preț – simțul mirării. Pentru că nu „tăcerea lui Dumnezeu” este problema, ci surzenia (sau indiferența) noastră. Risipirea noastră pe alte „frecvențe”. Și-i păcat, pentru că viața este, totuși, doar una.

Ida la „Ambasada” din Timișoara

Betty Varga și Nicoleta Ciocov de la „Pelicula culturală” m-au invitat să spun două vorbe după proiecția cu Ida în clubul timișorean „Ambasada”. Le mulțumesc. Am întâlnit un public alcătuit în mare parte din elevi de liceu și dascălii lor, ce participau la programul „Școala altfel”. Îndreptându-mă spre „Ambasada” mă gândeam că adevărata descoperire a unui film ca Ida nu se face decît în taină, atunci când ești pregătit să vezi și să judeci cu capul tău. Pentru că altfel, dacă aș spune că miza lui nu este nici dimensiunea politică, nici evocarea Holocaustului (pentru care va fi primit și Oscarul), nici evidenta sa articulare estetică, dacă aș spune (și am spus) că inima idei este secvența în care Ida ascunde Biblia (Cartea Bisericii) de mătușa ei euforică, dornică să-i demonstreze „ca la carte” că „Dumnezeului ei” (adică al Idei) îi plac curvele ca ea (ca mătușa Idei), probabil că nimeni n-ar pricepe nimic. (Steinhardt povestea că o elevă de-a sa, pe care o pregătea de facultate, fiica unor intelectuali, i-a spus că tot aude despre Biblie și l-a întrebat: „Ce-i aia Biblie, nea Nicule?”) Așa cum puțini au remarcat replica-cheie din scurt-metrajul lui Radu Jude, O umbră de nor, rostită de preotul luat la-ntrebări de o familie dezbisericită (cu reflexe religioase și pietiste), căreia i-a spus că în doar biserică (adică: în măsura în care omul își îmbisericește mintea și descoperă semnificațiile „evenimentului eclezial”, dimensiunea liturgică a vieții) ne putem lămuri cu privire la minuni. În afara trăirii liturgice, altfel spus, minunile nu sunt decât „semne paranormale” de tip hocus-pocus. Așadar, poate că și în cazul receptării IDEI sau a altor filme mai recente (Wintre Sleep, O umbră de nor, După dealuri) se cuvine mai întîi a descoperi contextul pentru înțelegerea adecvată a textului. Altfel, rămânem la exclamații de suprafață, lăudând alb-negrul imaginii, psihologia personajelor, dimensiunea politică etc. dar pierzând esențialul: viața veșnică pe care Ida a descoperit-o în rânduiala după care trăia și pe care nu a aflat-o în „lume”. Pe de altă parte, lucrurile sunt și mai complicate. Un film ca ida (sau un film ca După dealuri sau un film ca Jesus Christ Superstar sau un film ca Andrei Rubliov ori Călăuza) nu întrunește un singur tip de receptare nici măcar printre cei a căror ocupațiune mintală este Biserica, printre cei „practicanți”, cum ar veni. Pentru unii, ele sunt mumă, pentru alții ciumă. Cine are dreptate? Problema nu se pune, cred, juridic. E mai simplu. Fiecare găsește răspuns pe măsura „cristalofiliei” sau libertății sale. De aceea nici nu cred în „critica de film” pusă pe cîrcoteli și judecăți în funcție de mofturile și purismele fiecăruia. Lucrurile se așează, se lămuresc în taină și în timp. Dacă, desigur, există dorința de a înțelege. Atunci când ai înțeles, când ai pus deja ștampila, ce mai e de aflat? ... Mă gândesc că publicul Idei de la „Ambasada” merită o sală de cinema cu un repertoriu pe măsură. Deocamdată, în Timișoara nu există așa ceva. Și nici nu cred că va exista prea curând.

R.I.P. Paul Grigoriu

Una din cele mai marcante amintiri pe care le am din media românească de la începutul anilor 90 este descoperirea omului de radio Paul Grigoriu (1945 – 2015). Pe când bruma de ordine (impusă, artificială, arbitrară) din programele de radio începea să facă loc întâmplării, „democrației”, aveam să dau peste un format nemaiântâlnit: „Matinal”-ul pe care l-a inventat Paul Grigoriu. Dar îl ascultam numai și numai când îl realiza el. Am încercat să văd cum e și fără el, însă diferența mi se se părea enormă.

Ce anume făcea din „Matinal” o emisiune atât de specială? Întâi de toate, rigurozitatea cu care simțeai că e pregătita fiecare secundă. Apoi spontaneitatea prezentatorului/realizatorului, care – spre deosebire de ceea ce se întâmplă azi – nu venea din nimic, ci se baza pe extrem de multă cercetare, lectură, un colosal simț al umorului și o fără pereche știință a măsurii. Nimic nu era lungit la nesfârșit, niciodată omul de la microfon nu-ți lăsa impresia că bate câmpii, că – în fond – n-are ce spune. Exista în vocea lui Paul Grigoriu și în comentariile sale (spontane sau pregătite de cu noaptea pentru emisiunea matinală) atâta entuziasm că ajungeam să-mi dau singur deșteptarea astfel ca să fiu treaz la ora 5. Nu știam niciodată în ce zile era el de tură, dar atunci când îk auzeam rostind „Aici București România. Ora exactă. A fost ora 5.” știam că ziua începea bine. Când era o altă voce, închideam aparatul de radio și mă culcam la loc. La urmă, dar nu pe ultimul loc, vocea sa inconfundabilă. Care, în cazul lui Paul Grigoriu, a fost pusă în slujba ascultătorilor fără timpi morți, fără banalitatea și exprimarea vulgar-agresivă ajunse acum suverane în mass media.

Paul Grigoriu a pornit spre marea trecere în preajma Floriilor. În Duminica Floriilor, când trupul său a fost depus la odihna cea veșnică, avea să intre în legendă, lăsând un gol imens în urmă. 

Paul Grigoriu