Soulguard

I-am explicat recent fiului meu, Theodor, ce înseamnă să fii emigrant. (Discutasem despre niște personaje din David Copperfield care au început o viață nouă, ca emigranți, în îndepărtata Australie.) La urmă, a vrut să știe dacă și călugării sunt niște emigranți că, zice el, uite, unii dintre ei se duc să trăiască la Essex sau la Athos. De fapt, îi spun, să știi că nu numai călugării sunt chemați să „emigreze”, ci fiecare fiu al Bisericii, prin „nașterea din apă și din duh”, pornește într-un quest către împărăția cea nevăzută care „nu este din lumea asta” (și, cu atât mai puțin, nu este din țara asta). Apoi m-a mai întrebat că, dacă există meseria de păzitor de trupuri (bodyguard), există și meseria de păzitor de suflete (soulguard). Chiar așa: pe cine mai interesează sufletul sau păzirea lui? Sau, măcar, restaurarea lui prin metanoia (pocăință, venirea în fire, care este cu totul altceva decât auto-îndreptățirea legalistă de tip moralist)? Iar indiferența asta față de suflet este perfect întreținută acum de o extrem de sofisticată mașinărie media (televiziune, cinema, internet), de o industrie alimentară și chiar de un sistem de învățământ ce nu-ți dau prea mult răgaz să stai la taifas cu sufletul tău. Ori, măcar, să-ți pui problema că el există, că el se asfixiază atunci când respiră neadevărul. Scăparea – dacă se poate vorbi de așa ceva – ar veni de la familie. Dacă familia ar fi o oază, nu un mic infern ori o școală a indiferenței...

Tarkovski & Bergman

În Lumină de iarnă de Ingmar Bergman, unui pastor i se cere să consilieze un bărbat din parohie care este deprimat și are gânduri de sinucidere. E speriat de bombe, de o eventuală invazie a chinezilor care, crede el, vor cuceri lumea. Nu ar putea suporta „armaghedonul” și de aceea este pe punctul de a-și lua singur viața. Pastorul (rugat de nevasta nefericitului sinicigaș) i se confesează și reușește să-i transmită propriile depresii și gânduri negre. Reușește, mai ales, să-l facă să creadă (fără îndoială) că nu merită să trăiești pentru nimeni și prentru nimic. Nici măcar pentru soția care te iubește și pe care (cum s-a întâmplat în cazul pastorului, cu câțiva ani în urmă) poți s-o pierzi. Bărbatul pleacă amărât și, nu peste multă vreme, își face felul. 

Lumină de iarnă (Ingmar Bergman)

Într-o scenă din filmul lui Andrei Tarkovski, Andrei Rubliov, mii de sărmani (mujici) se roagă în catedrala din orașul Vladimir ca să scape cu viață de asediul tătarilor care forțau ușa de la intrare. Până la urmă, invadatorii au pătruns în biserică și cei de acolo au fost măcelăriți. A supraviețuit doar iconarul-monah Andrei Rubliov și o fată pe care acesta a scăpat-o de la siluire – căzuse în mâinile unui rus (nu ale unui tătar!). Andrei  refuză să mai picteze („Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!”) și nu mai vorbește cu nimeni zece ani. Și-a pierdut încrederea în oameni. Într-o zi însă, un adolescent orfan (un fiu de țăran) pretinde că știe să construiască clopote. După ani de teroare, Biserica începe să se refacă. Puștiul devine un fel de șef de lucrări. Clopotul este constuit, bate cu putere fără să se spargă (spre mirarea delegaților de la Vatican) și clopotarul izbucnește în plâns: „Ticălosul de taică-meu era clopotar și a dus cu el secretul construirii clopotelor. I-am mințit. Nu știam să construiesc clopote!”. Este consolat de iconarul care îi spune să se bucure cu întreaga lume venită acolo anume pentru inaugurarea (și sfințirea) clopotului. Din acea clipă, cel ce a ales să se facă mut pentru o omenire indiferentă și chiar ostilă față de frumusețe, reîncepe să vorbească și-i propune tânărului clopotar o împreună lucrare: „Eu voi picta icoane, iar ai să construiești clopote!” 

Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski)

Bergman și Tarkovski – două feluri de a vorbi despre viață, despre frumusețe și natura răului, despre nemurire, despre Dumnezeu și, în cele din urmă despre om.