Atelier cu călăuză

Tribuna nr. 314 / 2015

M-am întrebat, în toată copilăria și adolescența mea, care este menirea unui preot și a bisericii în care slujește. Târziu, abia pe la sfârșitul adolescenței, aveam să găsesc un posibil răspuns într-o mărturisire a lui Horia Roman Patapievici: „Biserica în afara căreia eu, unul, trăiesc fără nicio urmă de regret – mă refer la B.O.R. – este în fond o istituție profană care, din rațiuni folclorice, e deservită de funcționari îmbrăcați în niște costume mai speciale.”[1] Așa simțeam și eu. Nu am fost deloc atras de „kitsch-ul perfect al covoarelor, icoanelor și obiectelor tehnice (difuzoare, lumânări electrice, reșouri etc.)” care, în bisericile noastre, „îți rupe inima” (afirma Patapievici în același interviu). A trebuit să treacă ceva vreme până să înțeleg că nu icoanele în sine sunt problema, ci reprezentările (ultra-pietiste, dulcege) de tip tablou religios[2]; că persoana preotului în sine nu este nicidecum un semn de „obscurantism medieval”, ci un prilej – prilejul! – de umanizare; că – în fine – biserica nu este un muzeu uitat de timp, ci un atelier – cu călăuză – de restaurare. 

Dreptate în lanțuri (Dan Pița, 1984)

Înainte de 1989, cea dintâi „catapeteasmă” pe care o descoperisem – ecranul de cinema, cu varianta sa în miniatură: micul ecran TV – avea să prezinte mai cu seamă „funcționari îmbrăcați în costume speciale” sub formă de caricatură. Personajul preotului, în general, nu-și avea locul în filmele despre „facerea lumii” (fără clase sociale, fără burghezi). El apărea (cu foarte puține excepții) – ca „reacționar”, desigur, ca factor de opreliște în calea „progresului” – doar în acele opere evocând trecutul. Cu atât mai surprinzătoare avea să fie prezența unui ieromonah într-un film atipic despre „trecutul istoric” al neamului: Dreptate în lanțuri[3]. Preotul (Vasile Nițulescu) de acolo își riscă viața adăpostind trei haiduci fugari în ruinele schitului său. Construiește o fântână din niște lemne „ca să bea drumeții” și, dacă mai are vreme, face și-o troiță „să fie-n drum”. Și adaugă: „Fac și eu să rămână ceva după mine...” Șeful haiducilor, Pantelimon (Ovidiu-Iuliu Moldovan): „Ce să rămână după om? Praful și pulberea!” Răspunsul preotului: „Rămân faptele. Sapi o fântână, sădești un pom. Faci un pod, o punte. Astea rămân...” Aflăm apoi că are copiii (a se citi: fii duhovnicești) „mulți, fiecare cu treburile lui”. Când unul din haiduci – Dezertorul (Claudiu Bleonț) – se sinucide, Pantelimon îi duce-n cârcă trupul neînsuflețit la schit[4]. Acolo îl roagă pe preot să-i facă slujbă, dar este refuzat: „N-am voie. Nimeni nu poate să spele păcatul săvârșit!” Pantelimon insistă: „Poate că n-a fost mai păcătos decât noi doi!...”, dar preotul însă rămâne pe poziție: „Sunt păcate a căror taină n-o putem pricepe, iar răul lor nu-l putem cuprinde... O să-l înmormântăm așa cum se cuvine, însă fără slujbă.” Căpetenia haiducilor nu se lasă: „Plătesc!” Preotul: „Banii n-au ce căuta aici. Păcatul ăsta e fără răscumpărare.” 

Andrei Rubliov (Andrei Tarkovski, 1967)

Personajul preotului din Dreptate în lanțuri m-a ajutat mult să înțeleg comentariul filozofului Constantin Noica despre rolul de (potențial) ocârmuitor spiritual al preotului: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali pot fi numiți – ar avea dreptul, și au știut să și-l ia uneori, de a cârmui pe oameni: preoții. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El știe ce-i omul. Și nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el știind ce e omul dintotdeauna, știe ce e omul acesta de azi.” Preotul ca agent de istorie, așa cum îl descrie filozoful de la Păltiniș, nu a fost nicicând un personaj care să facă rating. Din mai multe motive. Mai întâi, fiindcă ancorarea în prezent, în acest hic et hunc, presupune multă concentrare, nevoință și, mai ales, disponibilitatea de a te jertfi. Iar jertfa – atunci când nu este mimată, cosmetizată, mediatizată – este o taină și tainele nu pot fi deslușite decât printr-o taină. Nicidecum prin „explicitare” ori prin „popularizare”. Pe de altă parte,  „ostașii martiri cu fețe cuvioase” (Ioan Alexandru) care să îndemne oamenii să fie treji în toate, pur și simplu nu existau, ca tipologie, în cinematografia românească preocupată nu atât să ajungă la expresie, cât să ilustreze, să moralizeze. Și încă ceva: adevărul unei taine sălășluiește în întuneric, e dincolo de aparențe, de ceea ce poate fi auzit, se îndepărtează de orice evidență, de orice stridență. Ca să-l deslușești, e nevoie să fii atent mai cu seamă la ce nu se spune, să citești printre rânduri. De aceea sunt infinit mai „vandabile” (și mai numeroase) ipostazele decorative cu preoți ca agenți ai Securității ori ai altor asociații și grupări obscure, cu preoți ce ascultă de „duhul veacului acestuia”, „colaboraționiști”, interesați de profituri egoiste și alte deșertăciuni[5]. Cu atât mai meritorii și mai surprinzătoare sunt acele strădanii (datorate unor regizori cu personalitate) prin care se urmărește ajungerea la expresie, la surprinderea acelei cunoașteri – fără emfază, fără explicitare – a călăuzei (ocârmuitorului) omului dintotdeauna. În istoria filmului universal, câteva din aceste oglinzi – neartizanale, revelatorii – se numesc: Nazarin, Viridiana, Simion al deșertului (Bunuel), Jurnalul unui preot de țară (Bresson), Lumină de iarnă (Bergman), Evanghelia după Matei (Pasolini), Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia (Tarkovski), Ruga, Căința (Abuladze), Ciocârlii pe sârmă (Menzel), Soare până și noaptea (frații Taviani), Lăcașul îngerului (Dryden), The Detachment (Kaye), Povestirile lunii palide după ploaie (Mizoguchi), Cei șapte samurai, Dodeskaden (Kurosawa), 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, După dealuri (Mungiu), Ida (Pawlikovski), Leviatan (Zviaghințev), Toată lumea din familia noastră, Ca o umbră de nor, Aferim![6] (Jude). Toate mărturisesc – fără stridențe, după măsura înțelegerii fiecărui autor în parte – nu atât zădărnicia jertfei pe cruce a Mântuitorului, cât greutatea pe care o întâmpinăm noi, oamenii, de a ne asuma jertfa Sa, netrebnicia noastră când e să pornim pe calea Crucii.

Jurnalul unui preot de țară (Robert Bresson, 1951)

---

[1] Horia Roman Patapievici – „A fi ortodox” (interviu acordat lui Costion Nicolescu), Politice (Ed. Humanitas, București, 1996).

[2] Ca să pricep că vina o poartă nu preotul în sine, ci „popa” care uzează de un anumit tip de jargon fără să ia în considerare lipsa catehezei (învățăturii de credință, instruirii) celor pe care este de presupus că-i păstorește, a fost nevoie să ajung – înspre sfârșitul „vremurilor vechi” – la filme de Tarkovski și scrieri de Dostoievski și apoi, la începutul „tranziției”, la filme de Abuladze și la scrieri de Steinhardt, Dumitru Stăniloae, Pavel Florenski, Rafail Noica, Alexandr Soljenițân ș.a. Așa am început să înțeleg că Biserica este, de fapt, „comunitatea credincioșilor în jurul oficierii tainelor și al păstrării acelei tradiții care înseamnă sentimentul că lucrurile pe care le atingi, aerul pe care îl respiri și prezența pe care o simți din timpurile în care Hristos se mai afla încă aici” (H.R.P.). Acea comunitate care – în ciuda sondajelor triumfaliste, ideologizate, despre religiozitatea românilor – aveam să descopăr că nu este deloc atât de numeroasă.

[3] Filmul lui Dan Pița din 1984 trimite – prin titlu – la interzicerea arbitrară a filmului său precedent, Faleze de nisip (1983), şi la condiţia eternă a justiţiei: pânză de păianjen prin care trece vulturul şi se prinde musca. Regizorul nu mai polemizează (ca în Faleze) cu „dreptatea în lanţuri” din vremea sa, ci cu lipsa de justiţie dintr-un trecut aproape mitic. Stilistic, Dreptate în lanțuri este o replică inteligentă dată manierei simpliste şi populiste în care s-au făcut până atunci, la noi, filmele cu haiduci (Şaptecai, Jieni, Mărgelaţi & co.).

[4] Celălalt haiduc – Ion (Petre Nicolae) – își desăvârșește lucrarea de Iudă. Însă numai până la trădare, căci – spre deosebire de vânzătorul Nazarineanului – apucă să-și plângă fapta. Revelatoriu, nu moralizant.

[5] Tot astfel se întâmplă și cu dascălii. Un profesor bun este „o oglindă bună”, „o ființă luminoasă; oriunde merge, întunericul dispare” (Ruben A. Alves, Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca o parabolă teologică, Ed. Deisis, Sibiu, 2007), „un fabricant de oameni”, „un tâmplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spală și face mobilă de lux” (Petre Țuțea, 322 de vorbe memorabile, Ed. Humanitas, București, 2000). Posibil – într-o societate ce nu a descoperit – încă – evul media și auto-suficiența din împărăția Google, iar statutul de profesor (asemenea statutului de părinte) nu este compromis. Posibil – într-un sistem de învățământ unde profesorii și elevii au, deopotrivă, responsabilități pe care chiar și le asumă. Într-o lume anume făcută pentru a încuraja non-valoarea, în care doar dascălii sunt arbitrar amendați, în vreme ce elevilor li se „caută în coarne”, profesorul (ca și părintele) este un rătăcit, un încurcă-lume, școala o fabrică de diplome, iar familia o instituție desuetă. Ori un astfel de subiect nu ar aduce rating.  

[6] Există, în filmul lui Radu Jude, figura apăsat caricaturală a preotului guraliv (Alexandru Bindea), grabnic să găsească pricină de mustrare pentru alte neamuri și să absolve numaidecât pe români, căci sunt chemați „să muncească, să iubească și să sufere creștinește”. Dar mai există – în secvența înnoptării la han, în plan secund – un monah ce-și face pravila de rugăciune în vreme ce toți ceilalți din încăperea unde se află dorm. Publicul însă – la fel ca în Umbra de nor (scurt-metraj) – remarcă mai ales delirul religiozității, nu și strădania deprinderii unei conștiințe ecleziale.

În căutarea unui volant - Faleze de nisip

Am revăzut Faleze de nisip (a nu mai știu câta oară) în condiții tehnice foarte bune, cu sunet și imagine de calitate, la Casa de Cultură din Gura Humorului. În sală au fost prezenți și câteva zeci de elevi de liceu. Priveam imaginea lui Vlad Păunescu (scenografia: Călin Papură), ascultam muzica lui Adrian Enescu, urmăream jocul actorilor (unul și unul: Victor Rebengiuc, Carmen Galin, Gheorghe Visu, Marin Moraru, Ion Vâlcu, Valentin Uritescu, Oana Pellea ș.a.), ascultam dialogurile inteligent decupate din romanul Zile de nisip de Bujor Nedelcovici. De fapt, nu priveam și nu ascultam toate acestea. Le contemplam. Categoric, prima jumătate a anilor 80 a fost, pentru Dan Pița, un exercițiu - izbutit, cu asupra de măsură - de contemplare, de cumințenie. Și Faleze, și Concurs, și Dreptate în lanțuri, și Pas în doi sunt străbătute de aceeași cumințenie. De aceeași căutare a firescului, de aceeași înțelegere a vieții ca taină, de aceeași împreună pătimire cu personajele sale care sunt prieteni răniți ai Mirelui sau ai Puștiului (din Concurs), în care un „monah neastâmpărat” - Nicolae Steinhardt - îl vedea pe însuși Mîntuitorul Hristos. După proiecție s-au adresat întrebări, Dan Pița a răspuns, a povestit. Înainte de proiecție, Laurențiu Damian și Ștefan Oprea au vorbit despre semnificația Falezelor și despre filmele lui Dan Pița. Cum stăteam în primul rând, la mai puțin de un metru de Dan Pița, când discuțiile de după proiecție se apropiaseră de final, regizorul Falezelor (care, în adolescență, - nu prin Faleze, pe care l-am văzut după ieșirea din adolescență, când a fost scos din cătușile cenzurii, ci prin poemele cinematografice numite Concurs, Dreptate în lanțuri și Pas în doi - mi-a transmis tocmai acel volant despre care, în film, vorbea Profesorul) m-a văzut că țin în mini cartea sa despre cinema (Cinema... Cinema...Cinema) și m-a întrebat dacă vreau să spun ceva. Așa că m-am ridicat în picioare și am spus că proiecția Falezelor la Gura Humorului o socotesc un moment de sărbătoare și o restituire a unui film de excepție. Critica de film, am mai spus, dacă a recuperat filmele „cine-verite” (Pintilie, Daneliuc, Tatos, Dinu Tănase, Demian) mi se pare că este încă datoare cu descoperirea și promovarea filmelor-poem propuse de Mircea Săucan, de Dan Pița și Mircea Veroiu. Am încheiat cu vorbele scrise de Monahul Nicolae Steinhardt următor vizionării de către acesta a Concursului (noiembrie 1982). Scrisoarea, adresată lui Dan Pița, este publicată în sus pomenitul volum despre cinema. Și cred că revărsarea harului în cele trei filme realizate de Dan Pița după Concurs (Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi) a fost cu putință și datorită rugăciunii Monahului: „Mult stimate domnule Dan Piţa, Domnul Hristos – Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a lui Iisus Christos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic).”

Afiș de Klara Tamas

Un etaj mai jos

Un etaj mai jos, proiectat într-o locație improprie (sala Capitol din Timișoara) s-a auzit jalnic. Dincolo de acest disconfort rămâne - cred - nevoia de a fi fair play. Iar asta se traduce prin a recunoaște că Radu Muntean este un autor. Are o serie de lucruri care-l preocupă, a creat un stil, cum se spune - mai ales în Hârtia va fi albastră; Boogie; Marți, după Crăciun. Cât de mult rezonează spectatorul cu acest stil - adesea sec, după gustul meu - e deja o chestiune personală. În niciun caz de vină nu e (am înțeles asta în ultimii 15 ani) maniera de tip „cine verite” sau de tip „minimalism realist”. Pur și simplu te simți sau nu implicat în poetica de pe ecran. Care trece sau nu trece de coordonatele unui curent cinematografic, de o etichetă. A rezona sau nu cu acest film, de exemplu, înseamnă mai ales a afla sau a nu afla semnele ideii (aici: indiferența omului obișnuit și mai presus de orice bănuială, imaturitatea conștiinței civice etc.) în fiecare cadru, în fiecare accent pe care îl pune cineastul. În ceea ce mă privește, mă voi hotărî abia după ce voi revedea Un etaj mai jos în condiții normale. Ceea ce am văzut (și mai ales auzit) la Capitol a fost bătaie de joc. Regizorii ce-și plimbă filmele prin sate ca Timișoara ar putea să se gândească, măcar de-acum înainte, că o copie cu subtitrare în engleză ar fi de mare ajutor. Dacă o sală decentă e greu de procurat prin mallurile mercantile, măcar niște subtitrări (ce există, filmul doar a rulat în occident tradus) s-ar putea găsi...

Play Aferim @ Plai

Am dorit mult să revăd Aferim! (a opta oară) la Festivalul Plai, desfășurat în Pădurea Verde, la ieșirea din Timișoara. Am ajuns printre primii în cortul de la Casa Filmului, gospodărit de echipa „Marele Ecran”, înfrățită cu „Pelicula culturală” – ultimele redute care, oficial, mai apără filmul de artă în orașul de pe Bega. Cum mai era ceva vreme până să bată gongul (era aproape miezul nopții), am ieșit în bătătură la taifas. Îi spuneam lui Lucian Mircu, la un moment dat, că Morgen-ul lui Marian Crișan (l-am văzut întâia oară vara asta), va fi o glumiță nevinovată față de invaziile „pe bune” care – până la urmă – n-o să ocolească țărișoara noastră. S-a încins apoi o mini-dezbatere cu iz multiculturalist, anarho-liberalist, pe tema imigranților. N-am zis nimic. La sfârșit, Lucian m-a luat direct: „Zi și tu ceva că ai tăcut mereu!...” Ce să spun? – l-am întrebat. „Dacă ești pro sau contra. Ce crezi că trebuie făcut ca să fie bine?” ... Ca să fie bine?! Dar când a fost bine? Și, în fond, ce-nseamnă bine? Bine pentru cine anume? Ca răspuns, mi-a venit în cap replica Marianei Mihuț (preoteasa din Balanța): „Iar ați dat-o pe politică! ...” 

Am reintrat în cort. Chiar înainte de Aferim! începuse o proiecție cu câteva scurt-metraje. Am prins doar Megatron (regia: Marian Crișan), despre care știam că primise un Palme d’or la Cannes, în 2008. Drama de acolo e universală și nu ține seama de etnii, de orânduiri sociale, de vremuri. Familia făcută țăndări, primele semne de revoltă față de mamă ale unui copil părăsit de tată sunt evergreen. Inocența neprotejată și adulții lipsiți de maturitate ce sluțesc sufletele copiilor pe care, într-un fel sau altul, îi lasă în părăsire, sunt și teme ce străbat filmele lui Radu Jude. În decorul din Aferim! se disting adesea trei cruci. Mari, masive, ca de piatră, sau din lemn, de o mai mică anvergură. Ele amintesc de crucile ce se zăresc pe dealurile din Moara cu noroc. Și, mai recent, de cruciulițele ce atârnă ostentativ de oglinzile retrovizoare ale mașinilor din alte două filme ale lui Radu Jude (Dimineața, Cea mai fericită fată din lume). La o privire mai atentă, nu e vorba despre niște simple elemente de decor. Ele poartă cu sine o stare, la fel ca semnul crucii făcut – convențional, dintr-un fel de panică religioasă – de către personajele ce participă la „rugăciunea pentru mai grabnica ieșire a sufletului” din Ca o umbră de nor al aceluiași Jude. Acolo, un singur personaj avea îndrăzneala să le renege: „Eu nu particip la așa ceva!”. În filmele lui Radu Jude, crucile sunt „personaje dramatice” pe post de „vestigii”, de „reminiscențe”, de „racile” (cum numea icoanele pe sticlă – „chestii d-alea de nu ne mai dezbarăm noi și ne critică” – speculantul jucat de Toma Caragiu, într-un cunoscut moment televizistic) pe care – și pentru câtă vreme, rămâne de văzut – mulți le mai iau în seamă. Recent, un utilizator de facebook, mai în glumă, mai în serios, își exprimase convingerea că atunci când „babele cu colaci și colive” vor dispărea din biserici, va dispărea și credința. Se referea la aceste părți de continent unde Biserica mai păstrează încă o serie de tradiții din vechime, multe la granița cu superstițiile, mimate cu automatism și fără discernământ.  

Cu gândul la nuanțele din Aferim!, la fascinantul său personaj dramatic numit coloană sonoră, la replicile din off extrem de încărcate de sens, la costume, la inteligența și umorul dialogurilor, la poveste și distribuție, mi-au revenit în memorie crucile și troițele pe lângă care – mereu cu indiferență ori cu sterilă religiozitate – trec personajele din Aferim!. Și mi-am zis că acolo, în taina lor se află răspunsul pe care nu i l-am dat lui Lucian. Pentru că ea, crucea, este prețul suprem pe care îl poate plăti cineva atunci când alege să devină și să rămână om. Cinghiz Aitmatov, Stigmatul Casandrei: „Când îți alegi o astfel de cale, prețul este întotdeauna foarte mare. A fost cândva o lecție înălțătoare pentru toate timpurile. Prețul a fost Golgota. Fiecare își are prețul lui.”