Apropo de Duminica Iertării

Îi citesc lui Theodor din Pildele lui Solomon că viața se află în căile dreptății, iar căile celor ce țin minte răul sunt spre moarte. Apoi mă întreabă dacă - atunci când ai o memorie bună -  mai e cu putință să uiți răul. Fără să știe, a nimerit-o. Iar. Pentru că despre asta e vorba în propoziție: cum să dai delete la tot ceea ce, în memorie, îți provoacă tulburare, durere, amărăciune de tip cronic. Întrebarea sa e, involuntar, retorică. Restul sunt festivisme și angelisme. Tarkovski și Dostoievski vor fi fost nu atât „credincioși” (așa cum îi percepe o anumită parte a publicului), cât niște spirite profund chinuite de neputința de a uita și a ierta. În acest sens, pe Tarkovski, de pildă, l-a înțeles infinit mai bine femeia de serviciu din sala unde avusese loc proiecția filmului său cel mai biografic, Oglinda. Invitații (critici de film, regizori, actori etc.) au dezbătut îndelung filmul, iar femeia, nemaiputând răbda (trebuia să meargă acasă și, în plus, nici nu era plătită să facă ore peste program), le-a zis cam așa: „Hai, cărați-vă acasă că trebuie și eu să încui pe-aici. Și-apoi, ce-i așa greu de priceput despre ce e filmul ăsta?” (În sală se iscase un scandal, fiecare o ținea pe-a lui, iar părerile erau împărțite.) „Cum, tu ai înțeles?!?!” - se mirară ei. „Spune-ne și nouă, atunci!” Răspunsul ei fu cât se poate de simplu: „Filmul ăsta e despre un om care trage să moară, se gândește la răul pe care l-a făcut altora și nu știe cum să ceară iertare.” Comentariul lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!” 

Oglinda (un film de Andrei Tarkovski)

Sacra ardere de sine - Scene dintr-o căsnicie

Întotdeauna mi s-a părut fascinantă personalitatea lui Ingmar Bergman, ale cărui filme aveau să fie un reper pentru regizori atât de diferiți precum Andrei Tarkovski și Woody Allen. Problematica bergmaniană pare să îl preocupe constant și pe Radu Jude (în câteva din filmele de scurt, mediu și lung-metraj care l-au consacrat: Alexandra, Dimineața, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim), încă înainte de a fi transpus, pe scena Teatrului Național Timișoara (prezentat în premieră în martie 2016), trama din Scene dintr-o căsnicie – serial TV realizat de cineastul suedez în 1973 și apoi difuzat cu la fel de mare succes în sălile de cinema. 

Ingmar Bergman

Care este, aici, această problematică? Simplificând, meandrele unui cuplu în destrămare și zadarnicele încercări ale soților – Johann (Ion Rizea), Marianne (Alina Ilea, Claudia Ieremia) – de a afla unde, când și cum au început să se mintă. Efortul e cu atât mai anevoios, cu cât însăși existența adevărului – a oricărui adevăr – este pusă sub semnul îndoielii. „Iubirea cea mare” (cum spun versurile unui cântec din anii 70) poate fi alungată, se știe, „chiar și de-o boare” atunci când „oarba ispită” o găsește „obosită, plictisită”. Nemaifiind păzită „cu săbii de-oțel și de el și de ea, la fel”, este greu pusă la încercare. Personajele - ce descoperă că suferă de „analfabetism sentimental” - se întreabă ce anume a făcut să ruginească șuruburile inimii și ale minții, astfel ca dragostea – acel ceva care se învârte de la sine, ca un fel de perpetuum mobile – să nu mai fie, ca altădată, semnul învârtirii unuia în jurul celuilalt. Asemenea lui August Strindberg,  Johann ajunge să creadă, cel dintâi, că „lumea e o latrină”, că nu există „dragoste eternă”, că „dragostea omenească nu înseamnă decât egoism”. Devine o persoană extrem de dificilă, foarte asemenea lui Bergman însuși, așa cum îl aflăm în autoportretul său din volumul autobiografic, Lanterna magică: „Dacă mă simţeam atacat, muşcam la rândul meu ca un câine rănit. Nu aveam încredere în nimeni, nu iubeam pe nimeni, nu simţeam lipsa nimănui. Eram subjugat de o sexualitate care mă împingea spre o permanentă infidelitate şi acţiuni forţate, mereu chinuit de dorinţă, teamă, angoasă şi conştiinţă încărcată”. Mediul excesiv de legalist şi de rigorist în care se formează îl determină să creadă că, dacă ar exista (și cine poate dovedi că există?), Dumnezeu ar fi cu siguranţă un dumnezeu oribil, meschin, neîndurător şi părtinitor.

Ion Rizea, Claudia Ieremia

Decorul montării de la TNT (Iuliana Vîslan) se rezumă la un dormitor care – prin felul în care este luminat – pare mai degrabă o uriașă colivie. Este împovărătoare existența înăuntrul ei, dar evadarea nu aduce mult dorita libertate nici soțului care se „dezleagă” de mult prea scurtul lanț matrimonial, nici soției abandonate. Fiecare – înainte și după mult amânata despărțire prin lege – complică viața celuilalt cu noi și infinite necunoscute. Și poate că eroarea lor constă în inabilitatea de a înțelege că dragostea nu este „ceva”, ci – în chip tainic, revelat – „cineva”. Că El, desăvârșirea tuturor, „dragoste este”. Că dragostea aceea „în Hristos și în Biserică” nu poate fi altfel decât așa cum aflăm de la Apostolul neamurilor, Pavel, citat cu destulă circumspecție de Marianne: „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de dreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, nu cade niciodată”. 

Alina Ilea

„Personajele filmelor mele – spunea Bergman - sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei material.” Iar acest sens – dincolo de zgomotul și furia fiecărei noi colivii în care se închid personajele sale – poate că îl aflăm, așa cum speră să-l găsească Marianne, chiar în metanoia (schimbarea, înnoirea minții), în drumul înapoi spre punctul zero al destrămării. 

Zbaterea celor două personaje din Scene dintr-o căsnicie este inutilă și chinuitoare. Nici recursul la credință al Mariannei nu face posibilă minunea (făptura cea nouă, nădejdea) pentru că sfârșește prin a fi doar un idol născut din frică și numit Dumnezeu. „Vreau să tânjesc după ceva!” – spune, istovit fără nicio nădejde, Johann, cel convins că până și credinţa e ca o tortură, asemenea iubirii pentru cineva care stă mereu în întuneric şi nu se arată niciodată, oricât de tare l-ai chema. (La terminarea filmărilor, Bergman este de fiecare dată copleșit de un „nesfârșit dor de toți și de toate”.) În ultima scenă, Johann și Marianne se întind în patul matrimonial care, de astă dată, aduce mai degrabă a coșciug. Iar versurile lui Ioan Alexandru pot sta drept coda acestui spectacol: 

Cât e de greu și-anevoios

Drumul din mine înspre tine

Când pe altarul rece dintre noi

Nu-i sacra ardere de sine!

Radu Jude

Studiul de la tinerețe

Îi citesc lui Theodor un proverb: „Cel ce nu învață la tinerețe, va plânge la bătrânețe.” Mă întreabă dacă eu voi plânge la bătrânețe. El însă învață și caută să deprindă studiul la pian. Recent a participat la două concursuri și s-a întors cu premii. La Concursul Livemuseart (Arad, 27 februarie, 2016) a primit Premiul Întâi (a cântat un „Studiul # 1 în do major” de Czerny și „Studiul în do major” de Kuhlau). La Concursul „Prietenii Muzicii” (Timișoara, 5 martie, 2016) a primit Diploma de Excelență și Premiul Special pentru interpretarea unei piese românești (a cântat „Ardeleana #1. Ca în Banat” de Tiberiu Brediceanu. Mulțumin, Aida!

Ave, Cohen!

Dincolo de jocuri de culise, de regula jocului în „uzina de vise” (și coșmaruri), de aluzii și replici deștepte, de ironie și haz bine temperat, mai există în Hail, Caesar! și o dezbatere pe tema „corectitudinii teologice” în chestiunea reprezentării pe ecran a Dumnezeului-Om. Cei trei teologi (ortodox, romano-catolic și protestant) convocați de producătorul unui film „despre viața lui Hristos” par să fie interesați mai degrabă de „verosimilitatea” unor scene de acțiune decât de orto-doxie (dreapta slăvire), în vreme ce rabinul nu are nicio opinie. Și încă ceva: deasa spovedanie (a producătorului), oricât ar părea de ridiculizată în cele trei secvențe de confesional, spune ceva despre nevoia omului recent de a căuta adevăr și îndreptare în afara sa, de a se mărturisi, de a se cerceta. În rest, supervedeta (aluzie la Robert Taylor, Charlton Heston și Kirk Douglas) nu-și mai amintește tocmai cuvântul-cheie („credința”), la capătul unei apologii pe care este constrâns să o joace. Astfel, că, după ce turuie replici despre fascinația pe care Fiul lui Dumnezeu - vestind tuturor „un nou adevăr”, „o nouă bucurie” - scapă printre dinți (în pauza dintre două scene) un „son of the bitch” din toată inima. Oricum, dintotdeauna a fost mai ușor de înțeles (și de învățat) ce anume i se cuvine Cezarului (oricare ar fi chipul său). Mai greu de înțeles e cum anume să gospodărim/cultivăm/sporim și ce anume se cuvine să-I dăm Celui a cărui împărăție nu e din lumea aceasta...

Theodor @ Livemuseart 2016

Theodor - Premiul întâi pentru interpretare (pian clasic) la Concursul Livemuseart.

Liceul de Artă „Sabin Drăgoi”
 Arad , 27 februarie, 2016.

Paul Slayer Grigoriu - Cronicile vulpii

Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor 90 
(Ed. Narator, București, 2015)

Pe Paul Slayer Grigoriu l-am descoperit pe internet. Scrisese (pe blogul său, Thoughts / Cugetări) o cronică substanțială, argumentată, în favoarea unuia din filmele românești de referință (nu doar în producția „Noului Val” de după anul 2000), După dealuri. Am făcut imediat legătura cu Paul Grigoriu senior („Domnul Matinal” de la Radio România Actualități). Apoi am aflat că juniorul este teolog (creștin ortodox), traducător, translator, poliglot și ... rocker. Rocker și creștin? (Paul Slayer a înființat, încă din liceu, formația rock „Rising Shadow”.) De ce nu, în fond? Precedente există: capodopera pop-rock Jesus Christ Superstar, un monah (creștin ortodox) ca Nicolae Steinhardt a cărui trăire creștină este punctată (și) de escale în timpul și spațiul culturii – film, teatru, cultura pop-rock. În fine, regizori precum Carl Dreyer, Ingmar Bergman, Pier Paolo Pasolini, Robert Bresson, Luis Bunuel, Federico Fellini, Andrei Tarkovski, Tenghiz Abuladze sau – la noi – Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Mircea Veroiu, Dan Pița, Cristian Mungiu, Radu Jude, Gabriel Achim, Adrian Sitaru, ale căror filme surprind deopotrivă răutatea funcționărească din lume, prostia biruitoare, fățărnicia nemiloasă și – cu durere – nimicnicia omenească, atunci când e să pornim pe calea Crucii. Ritmurile rock (doom, death, heavy metal) care l-au sedus pe Paul poate că poartă și ele durerea aceleiași neîmpliniri.  

Am citit „letopisețul” lui Paul Slayer Grigoriu deopotrivă cu bucurie și – nefiind niciodată rocker, cu atât mai puțin amator de metal, doom sau death – cu ... fiori de groază. Cu bucurie, pentru că această – insolită, pe alocuri extrem de teribilistă – cronică a adolescenței e străbătută de un crez pe care autorul ei nu l-a abandonat nici până în ziua de azi: „Omul trebuie să fie din ce în ce mai bun.” Bunătatea este însuși semnul „credinței adevărate” prin care omul va putea să țină piept furtunilor vieții, așa cum află și dintr-un refren black metal: „Only true believers will survive the storm of evil” („Doar credincioșii adevărați vor supraviețui furtunilor răutății”). 

Paul Slayer Grigoriu

În câteva puncte, mă regăsesc în căutările lui Paul. Iar câteva din spațiile descrise în carte îmi sunt destul de familiare: brutăria „El Toro” din zona Pieței Romane din București, stațiunea 2 Mai și magazinele de CD-uri și DVD-uri „Virgin Megastore” din Londra pe care și eu le-am colindat cu nesaț când am avut ocazia. Întâi de toate, mă regăsesc în descoperirea plăcerii de a citi, de a discuta (chiar și în contradictoriu) despre cele citite: „Nu volumul lecturilor e important, ci formarea deprinderii de a citi. Important e să citeşti. Aşa evoluezi spiritual, te faci mai bun, înveţi de la alţii. Tu, dacă zici că te pasionează ceva, citeşte din domeniul ăla!” Apoi, în întâlnirea cu Ulise de James Joyce („prototipul romanului modern”) și cu Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. Despre Monahul de la Rohia, unul din gașca lui Paul exclamă: „E extraordinar Steinhardt! Dar eu, sincer, pe el nu-l văd chiar ca pe un călugăr, rigid. E parcă prea deschis şi prea jovial.” Altul – Ciocu, cel care s-a apropiat cel dintâi de Ortodoxie – spune: „Ăsta e călugărul ortodox autentic. Călugărul ortodox adevărat nu e îmbufnat, ci tocmai, deschis spre cultură şi rămânând în acelaşi timp în învăţătura lui Hristos. Şi dacă eşti cu Hristos, nu ai cum să fii decât bucuros, vesel.” 

Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia

Cu Ciocu, Paul discută aprins despre Ortodoxie și câteodată îl provoacă și pe fiul unui pastor adventist, coleg cu ei. Acesta însă, atunci când disputa se naşte spontan, amână să se pronunţe până a doua zi. Dezbaterile au loc „aproape în fiecare pauză, cu Biblia în mână”. Semnificativ mi se pare că, deşi nu are o „concepţie foarte bine definită”, tânărul fan Slayer nu poate accepta negarea crucii şi a icoanelor („Totdeauna mă făcuseră să mă simt mai aproape de Dumnezeu”). Când e vorba de Taina Împărtăşaniei, tinde să-i dea dreptate adventistului (care spune că „pâinea şi mustul sunt simbolul Trupului şi Sângelui lui Iisus”). Intervine, prompt, Ciocu: „Ba nu! Pâinea şi vinul sunt, în momentul împărtăşirii, însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus!” Apoi, cu o sfătoșenie de „om mare”, concluzionează că e, de fapt, „o chestie de credinţă”. Și citează din Pateric, unde „se vorbeşte despre un călugăr care ducea o viaţă sfântă, dar nu credea că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci Dumnezeu a făcut în aşa fel încât într-o zi să-i apară în potir carne şi sânge. Şi călugărul a zis „Doamne, nu pot să mănânc aşa ceva”. Hristos i-a răspuns „Atunci crede că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele Meu, prefăcute prin puterea Mea”.”

Paul Slayer este un adolescent dornic să (se) înțeleagă, chiar cu riscul de a deranja opinia majorității. Strânge laolaltă „toate abuzurile făcute de-a lungul timpului de diverse Biserici şi secte”. Fără vicleșug de vulpe („Vulpe” este porecla sa din liceu), începe o „operă de cercetare” a diverselor „abuzuri comise în numele lui Dumnezeu de Bisericile catolică, protestantă, baptistă ş. a.” La rubrica „și altele” o are în vedere și pe cea ortodoxă, deşi – adaugă el – împotriva acesteia nu avea „prea mare lucru”. Ceea ce contează este „nelămurirea în unele privinţe” și, mai ales, disponibilitatea de a desluşi ceea ce îi pare confuz. Cu adevărat minunat mi se pare altceva: dorința sa (și a multora din gașca sa) de a se considera „în general creștini”. Mai mult chiar, de a transmite prin muzica lor un „mesaj creștin”, de a desluși un astfel de mesaj în muzici heavy metal, de a polemiza în acest sens cu rockeri ce își spun „sataniști” și care găsesc un cu totul alt „duh” (nihilist, agresiv, demolator) în versurile și muzicile cu pricina. Și, uneori, de a-i „converti”. Câte unii însă îi mai apostrofează: „Bă, e greu să spui asta. Dacă te uiţi la cum trăiţi nu prea poţi să spui că sunteţi creştini.” Abia în perioada de pregătire pentru facultatea de teologie, un profesor preparator le spune, cu duhul blândeții, lui Paul și lui Ciocu: „Dacă eşti creştin, trebuie să fii creştin în toate aspectele vieţii. Să se vadă în toate cele pe care le faci raportarea la Hristos!”. Tot el le vorbește despre importanța de a conștientiza tot ceea ce spunem, facem și gândim – „chiar în lucrurile care ni se par bune” – și le dăruiește două cărți: Euharistia – Taina Împărăţiei, de Alexandre Schmemann și Abecedarul credinţei de Christos Yannaras. Cronica lui Paul înregistrează și prima sa participare la Liturghie („pe 18 august, de Sfinţii Flor şi Lavru”), precum și tactul preotului-duhovnic („Părintele nu m-a pus niciodată să mă tund şi m-a lăsat să-mi păstrez şi cerceii, cu condiţia să-i acopăr cu părul când veneam la slujbe, ca să nu se smintească vreun enoriaş mai conservator”). Finalul cărții ne îndreptățește să vedem în cronica sa și un fel de odisee întru deslușirea și dezvoltarea unei „conștiințe ecleziale”. Dar ceea ce doresc tinerii din gașca lui Paul este, mai ales, „o atmosferă de calmă împlinire familială”. Pentru că unii proveneau din familii divorțate, atunci când – rar – se întâmplă să întâlnească, într-o familie, „gesturi de politețe și de discretă tandrețe, chiar după ani de căsnicie”, o anume eleganță fără opulență, impresia e de „înţelegere aproape neverosimilă”. Atunci, nevoia căldurii unui cămin e resimțită și mai acut. 

Cronică a bucuriilor și grijilor unei generații, volumul lui Paul Slayer Grigoriu redă și o serie de risipiri și regăsiri adolescentine, o suită de creșteri și descreșteri sentimentale (când „lucrurile au reintrat într-o rutină a iubirii, într-o dulce aşteptare învăluită de lumina tomnatică” și „parcă se lăsase un zvon de umbră peste noi”) – toate însă în numele unei stări de spirit numită prietenie. M-am despărțit de Cronicile Vulpii cu gândul la niște versuri de Lucian Avramescu pe care le-am descoperit în adolescență: 

nu speriaţi frumoşii-adolescenţi

chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi

ei au în schimb ceva ce nimeni n-are

incandescent tărâmul de candoare

şi pot să inventeze fără risc

al lumii de la capăt obelisc

nu-i coborâţi, vă rog pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

ei sunt copiii veacului ce vine

prin ei, voi veţi privi cum se cuvine

coama planetei, formele-i virgine

nu-i coborâţi, vă rog, pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

Pictură de Dan Voinea

Un fragment din Cronicile vulpii de Pauyl Slayer Grigoriu:

 Dincolo de distracţii şi bairame, cei mai mulţi dintre noi căutau să-şi definească identitatea de creştini, şi dacă Ciocu era convins încă de pe atunci că adevărata cale este Ortodoxia, eu unul aveam serioase îndoieli în această privinţă. În lipsa mea de experienţă şi cunoştinţe mi se părea că, aşa cum susţin mulţi dintre adversarii credinţei, Biserica monopolizase oarecum abuziv Persoana lui Hristos şi că introdusese anumite forme de manifestare greu de înţeles. Asta nu mă împiedica să mă duc din când în când să mă închin într-o biserică, ba chiar şi să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc uneori. Însă în mintea mea nu se cristalizase încă o idee clară asupra creştinismului autentic. Cum în aceeaşi situaţie se mai aflau şi alţii, Dănuţ ne-a chemat într-o zi, pe Alin şi pe mine, să facem cunoştinţă cu un grup de „evanghelizatori” americani care ar fi putut să ne lămurească asupra unor probleme. Ceea ce ne-a atras din primul moment (şi ceea ce, de fapt, era o şarlatanie) a fost faptul că cei în cauză afirmau cu tărie că nu aparţin niciunui cult, secte sau grupări religioase. Aşa că am intrat pe rând în apartamentul unde îşi predicau adevărul aceşti oameni, i-am salutat politicos şi am fost aşezaţi la o masă unde ni s-a oferit apă minerală. Mi-am alungat repede gândul josnic că ar fi putut să ne dea măcar o Cola şi m-am concentrat asupra discuţiei.

     - Cărei religii aparţineţi? ne-a întrebat, cu o faţă numai zâmbet, interlocutorul nostru, un om bine făcut care trebuie să fi avut în jur de 55 de ani.

     - Suntem botezaţi ortodocşi, am răspuns eu, dar ne considerăm pur şi simplu creştini.

     - Asta e foarte bine. Nici noi nu facem parte din nici o aşa-zisă Biserică. Pentru a fi creştin nu e nevoie de aşa ceva. Doar noi suntem apostolii, nu-i aşa?

     - Cam aşa credem şi noi, a spus Dănuţ.

     - Excelent. Toţi cei care au venit aici până la voi spuneau că sunt ortodocşi şi că Ortodoxia e singurul adevăr sau că sunt catolici şi catolicismul e calea cea dreaptă. Bun – şi ce înţelegeţi voi prin a fi creştini?

     - Să credem în Iisus şi să respectăm cele zece porunci, a rezumat Alin, adăugând apoi: 

     - Dar noi nu le respectăm întotdeauna, ştim că avem păcate.

     - Este bine să-I cereţi iertare lui Iisus şi El vă va ierta. Dacă-L rugaţi cu adevărat vă va şterge păcatele.

     Apoi a urmat explicarea unui scurt fragment din Vechiul Testament, care mi s-a părut extrem de plictisitoare, pentru că interlocutorii noştri nu spuneau practic nimic nou, ci doar repovesteau, cu cuvintele lor, cele citite. Toată „şedinţa” a durat cam trei sferturi de oră, după care predicatorii ne-au spus că ne mai aşteaptă. Alin s-a întors din uşă pentru a pune o ultimă întrebare:

     - Credeţi că e ceva rău în a purta cercei?

     - Nu. Tu crezi?

     - Nu.

     Pentru moment am fost foarte plăcut impresionaţi şi ne-am propus să revenim, în ciuda avertismentelor lui Ciocu, care intuise bine că era vorba despre un grup neoprotestant. Noi o ţineam una şi bună că aceştia erau adevăraţii creştini. Cu toate acestea, Alin nu a mai participat la nici o întrunire şi a dat încet-încet uitării cele învăţate de la omul care-l încântase fiindcă îi dăduse voie să poarte cercei. După vreo două luni, Dănuţ şi cu mine am mers la o nouă „şedinţă”, de data aceasta cu alt predicator, mai tânăr, ajutat din când în când de o femeie un pic mai în vârstă decât noi, care era, se pare, sora lui. După obişnuitele laude aduse nouă pentru că nu ţinem morţiş să ne afirmăm apartenenţa la o Biserică, individul a abordat un subiect mai delicat.

     - V-aţi gândit că trebuie să vă botezaţi?

     - Cum, păi suntem botezaţi! am sărit eu surprins.

     - Parcă spuneai că nu aparţii Bisericii Ortodoxe.

     - Nu, dar botezul nu e valabil?

     - Nu, pentru că a fost făcut când erai copil şi nu-l puteai înţelege. Deci nu a fost botez, şi fără botez nu există salvare. Eu însumi am fost botezat în credinţa luterană, dar când mi-am dat seama că nu are valoare am chemat un prieten care m-a botezat.

     - Şi, adică, bunica mea, de pildă, şi toţi cei care au murit înainte să se ştie despre voi, despre altceva decât Bisericile Ortodoxă şi catolică, se duc în iad?

     - Sunt mulţi chemaţi, dar puţini aleşi. 

     - Dar şi pe mine preotul, când m-a botezat, a făcut-o în numele lui Dumnezeu, ca cei din vremurile apostolilor…

     - Nu. Aceia au fost botezaţi şi au primit Duhul Sfânt, au vorbit în limbi şi aşa mai departe. Tu ai vorbit în limbi după botez?

     - Nu.

     - Deci nu a fost valabil. Este o situaţie pe care o poţi remedia acum.

     Am plecat foarte derutat, văzând deja în cap cada plină în care eu aveam să-l botez pe Dănuţ şi el pe mine. Începuserăm însă amândoi să ne îndoim serios de spusele acestor „evanghelizatori” şi nu ne-a luat decât vreo câteva luni ca să le luăm în râs „învăţăturile” inovatoare. Dar concepţia noastră despre creştinism nu se limpezise deloc. 

……………………………………………………………………………………

Cam în aceeaşi perioadă, cum hotărârea mea de a da la Teologie era de neclintit, tata s-a interesat cum mi-ar putea găsi un meditator ca să mă pregătească la dogmatică. Aşa se face că într-o dimineaţă ne-a luat de acasă pe mine şi pe mama şi am mers împreună la facultate. Ne-a primit în biroul său Remus Rus, profesor de istoria religiilor, care m-a întrebat de la început ce profil aş vrea să urmez.

     - Păi, pastorală m-am gândit, am răspuns.

     - Vrei să te faci preot?

     - Nuuu, dar acolo mi se pare cel mai interesant.

     - E interesant, dar acolo dai şi IBR, Istoria Bisericii Române. Ai timp să înveţi?

     - Eu zic că da.

     - Dacă ai făcut limbi străine, avem şi secţie de Litere. Sau poate limbi clasice. Latină ştii?

     - De nicio culoare! am răspuns pe loc.

     Până la urmă mi-a fost recomandat Doru Costache, un tânăr diacon foarte amabil, care ne-a spus care e preţul meditaţiei, ne-a anunţat că vom fi mai mulţi la o şedinţă şi m-a sfătuit să vin cât mai repede, la începutul săptămânii următoare. Am ieşit din clădirea facultăţii şi tata a izbucnit:

     - Când vii la o asemenea întâlnire nu te îmbraci în tricou cu Mickey Mouse, ai înţeles?! Nu te aşezi picior peste picior şi nu spui „de nicio culoare”, că nu eşti cu golanii tăi!

     - Hai, liniştiţi-vă, a intervenit mama râzând, că amândoi v-aţi făcut de râs. Stăteaţi de vorbă cu omul ăla care vă primise la el în birou şi molfăiaţi amândoi gumă de mestecat.

     - Mă îmbrac cum vreau eu, am sărit cu gura. Nu mă interesează regulile societăţii! Singurele mele reguli sunt cele Zece Porunci şi acolo nu spune nicăieri că n-am voie să port tricou cu Mickey Mouse!

     - Cât stai pe banii mei asculţi poruncile mele! s-a enervat şi mai tare tata.

     Odată ajuns la şcoală, i-am povestit lui Ciocu că urma să mă duc la nişte meditaţii pentru care vorbise tata. Am fost plăcut surprins când mi-a spus că şi tatăl lui făcuse acelaşi lucru şi, după toate aparenţele, urma să avem acelaşi profesor. Aşa că după o săptămână ne-am făcut amândoi apariţia într-o sală liberă din facultatea de teologie unde mai erau alţi aspiranţi la statutul de studenţi. Eu eram îmbrăcat într-un tricou cu Kreator, cu părul despletit şi cerceii la vedere.

     - Ce interesanţi sunteţi, a remarcat pe jumătate ironic diaconul Doru Costache.

     În doar câteva şedinţe mi s-au lămurit cele mai multe nedumeriri pe care le aveam în legătură cu Ortodoxia. Doru, care insistase să-l tutuim, „pentru că, în fond, şi lui Dumnezeu îi spunem Tu”, ne explica tainele dogmaticii cu logică admirabilă şi convingere profundă. Îmi amintesc că atunci când începea o frază cu „Hristos” parcă i se schimba ceva în glas. Uneori lansa şi mici aluzii la preferinţele noastre muzicale. Când ne-a vorbit despre Facerea lumii şi despre ziua a şaptea, a spus:

     - Aceea era ziua de odihnă, sabatul. Ştiţi, ca Black Sabbath, numai că aici vorbim despre un sabat luminos.

     Întrebând însă odată care credem noi că este scopul vieţii, s-a lovit de o serie de răspunsuri un pic confuze:

     - Să fim buni creştini.

     - Să facem voia lui Dumnezeu.

     După un pic de rumoare, din învălmăşeala de glasuri a răsunat cel al lui Ciocu:

     - Îndumnezeirea.

     - Ia uite, domnule, cine ştie! a exclamat Doru, plăcut surprins.

     La puţin timp după aceea venise vorba despre libertate şi despre cuvintele Mântuitorului, „cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi”. Doru a pomenit de capitolul 8 din Evanghelia după Ioan, cel în care sunt consemnate aceste spuse, iar eu am intervenit:

     - E acolo unde spune că El e înainte de Avraam, când evreii spun că nu ştiu nimic despre El, că ei sunt fiii lui Avraam, nu?

     - Ia uite, domnule, a reluat profesorul cuvintele de mai devreme, cine ştie Scriptura!

     Nu ne-a luat mult, în aceste condiţii, să ne apropiem de Doru. Mergeam uneori împreună până la metrou, iar el, care de acum ne preţuia cu atât mai mult cu cât îi spuseserăm că nu suntem puşi pe făcut bani din preoţie, ne lămurea unele aspecte ale vieţii creştine. Căci eram într-adevăr cazuri paradoxale. Și nu pentru că ne plăcea rock-ul, ci pentru că, foarte informaţi în unele privinţe, ignoram însă lucruri elementare, cum ar fi rugăciunile începătoare. 

     - Dacă eşti creştin, trebuie să fii creştin în toate aspectele vieţii. Să se vadă în toate cele pe care le faci raportarea la Hristos, ne-a spus într-o seară, în drum spre Piaţa Unirii.

     - Cu alte cuvinte, Bogdane, lasă ţigara, am răspuns eu, mai plecat să văd paiul din ochiul celuilalt.

     - Aşa e, a spus Doru. Dar nu doar despre ţigară e vorba, ci despre tot ce spunem, ce facem, ce gândim, chiar în lucrurile care ni se par bune.

     În două rânduri am primit de la meditatorul nostru şi cărţi în dar. Întâi „Euharistia – Taina Împărăţiei”, de Alexandre Schmemann, „ca să înţelegeţi un pic ce înseamnă Liturghia”, apoi „Abecedarul credinţei” de Christos Yannaras.

     Încercam să le împărtăşesc şi celorlalţi din cele pe care le învăţam. În special Teodorei. Iubita mea, după cum am amintit, era protestantă, şi de la o vreme încercam să-i lămuresc erorile lui Luther şi ale urmaşilor lui şi să o atrag spre Ortodoxie. Părea foarte înţelegătoare şi, încet-încet, am început să cred că făceam muncă de misionar. Adevărul este că eram foarte expansiv, poate chiar sufocant. Uneori nu renunţam până când nu mi se dădea dreptate. Explicaţiile mele erau amănunţite şi pline de noile mele cunoştinţe, iar Teodora era înclinată să le dea crezare, însă o bombardam cu multă informaţie şi nu-i lăsam prea mult timp să o proceseze. Aş fi vrut să împărtăşim preocupări şi convingeri identice, toate deodată dacă se putea. Însă în acea vreme, lucrul acesta era învăluit într-o iubire care creştea de la o zi la alta. Teodora îmi povestea despre unul dintre pictorii ei preferaţi, Klimt, şi îmi arăta albumele de artă din biblioteca întunecată de la parterul casei ei. Ascultam împreună ultimele mele achiziţii în materie de black-metal şi vorbeam despre o dilemă care o frământa pe atunci. Cum meditaţiile la arhitectură nu mergeau totdeauna cum ar fi vrut, mama ei îi sugerase că, dacă nu se simte în stare să urmeze acest drum, poate opta şi pentru filologie. Fata nu se hotărâse, dar era în perioada de gândire, iar eu o sfătuisem să se lămurească dacă îşi doreşte cu adevărat să fie arhitectă sau dacă era doar o înrâurire a familiei. Aveam şi eu la rândul meu probleme la unele dintre meditaţii, deşi mie îmi era foarte clar ce îmi doresc. Dacă lecţiile de ghitară mergeau bine – nu străluceam, dar descifram onorabil –, la cele de solfegiu şi dictat îmi luam aproape de fiecare dată câte o muştruluială. Profesorul meu, Toni Pandelescu, era un pic trecut de treizeci de ani, cu un auz strălucit şi preocupări ce se învârteau aproape exclusiv în sfera muzicii. Pe mine mă luase de la zero, de la note cântate pe pian pe care trebuia să le reproduc din gură, lucru care nu îmi ieşea decât din când în când. Mă luptam şi cu solfegiile.

     - Dacă nu le gândeşti armonic, oricum e degeaba, îmi spunea profesorul, în timp ce eu abia reuşeam să urmăresc succesiunea notelor, fără a avea habar ce înseamnă armonia.

     Cu timpul însă, am reuşit să fac mici progrese, iar când Toni Pandelescu mi-a spus că se vede că nu vin degeaba la meditaţii, inima mi-a săltat de bucurie. În tot cazul, momentan aceste pregătiri se concentrau pe o minimă deprindere a solfegierii, pentru proba de muzică pe care urma să o dau înainte de admiterea propriu-zisă la Teologie. Conservatorul era încă foarte departe. 

Solaris - Laudă somnului

Criza „solaristicii” și impasul în care această „știință” se află de veacuri este foarte asemănătoare cu impasul în care de două mii de ani, se află civilizația ce stă sub semnul Sfintei Treimi pe care - sub forma ireprezentarea lui Andrei Rubliov - o putem zări, câteva clipe, atunci când Kris meditează, cu capul plecat, în fața monitorului de care este lipită cunoscuta icoană. Pentru că, spune un personaj (Snaut), „omul are nevoie de o oglindă”, monitorul este acoperit de o icoană. Pentru început, doar în colțul din drepata jos. 

„De ce vreți să distrugeți ceea ce încă nu înțelegeți?” Și ce e, în fond, de înțeles, în Solaris-ul tarkovskian? Poate doar că „infernul suntem noi”, că „vizitatorii” nepoftiți sunt în creierele noastre neodihnite care s-au dezvățat să mai doarmă. La un moment dat, Snaut îi cere lui Kris să citească un scurt fragment din Don Quijote în care Cavalerul Tristei Figuri îl laudă pe Sancho pentru discursul său despre somnul ce nivelează clase sociale, rase, bresle. (Dar are un singur cusur somnul: prea seamănă cu moartea.) Ca să ai un somn bun însă, e nevoie să duci „lupta cea bună”, să rămâi om, să nu te rinocerizezi, să nu (te) trădezi. Dacă pleci la închisoare - îi spunea Oscar Steinhardt fiului său, Nicolae, în ajunul arestării (se întâmpla în „obsedantul deceniu”) - zilele îți vor fi cumplite, dar nopțile ușoare. Dacă te eschivezi și accepți să fii martor al acuzării, vei avea zile bune, dar nopțile îți vor fi de nesuportat. 

Sensul călătoriei în adâncul conștiinței omenești din Solaris (un film de con-știință și ficțiune, nu unul de știință și ficțiune): să deprinzi - ca psiholog (Kris e psiholog) - să înțelegi, să cunoști, să iubești lumea ca un poet, iar nu ca un contabil (Kris e asemănat de tatăl său cu un contabil). Să descoperi Poezia. Doar așa vei putea desluși sensul cuvintelor lui Kris: „Rușinea va salva omenirea”. (Opusul rușinii: indiferența.) Sau declarația de dragoste către Hari: „Îmi ești mai dragă decât toate cuceririle științifice!” Solaris - poate unul din cele mai tulburătoare (și îmbucurătoare) filme de dragoste (în straie „S.F. pentru cei ce nu pot ieși din robia genurilor) din câte s-au făcut. 

Opera cerșetorilor - TMST 2016

Extraordinar de viu, de amuzant, de grav, de inteligent, de muzical, de ironic, de poetic și de modern. Și - rara avis! - fără stridențe. Dincolo de evidentele trimiteri la Brecht și Cabaret (filmul lui Bob Fosse, nu spectacolul de la TNGT), mi-am amintit de Secretul armei ... secrete (de Alexandru Tatos), singurul film românesc cu care - la nivelul expresiei - se poate compara montarea lui Kokan Mladenović de la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara. Adevărata „moralitate” a unui artist (regizor) se pune la încercare abia prin astfel de povești „imorale”, „controversate”, mai greu de digerat. Nicidecum prin spectacole „pilduitoare”, „cuminți”, fără probleme. Iar Mladenović (ca și Fosse, ca și Tatos) a trecut cu brio proba.

Opera cerșetorilor (TMST, 2016)

Dan Voinea 46

Planton 2. 01172. Adrian Enescu. Pas în doi. Simion. Jesus Christ Superstar. Bulevardul Dacia. El Toro. The Doors. ... Surduc. „Mă lepăd de Satana!”. Urban Capella. Tarkovski. Vank. Ma-ma. 2 Mai. După dealuri. Daneliuc. Aferim!. Vaporul alb & Oschanitzsky (!). „I confess...”. Dan Voinea 46. You ain't seen nothing yet. Ce bine că ești!

Dan Voinea

The Revenant - Inarritu și aripa de albină

Cu o seară înainte de a merge la mall să văd - în format widescreen și cu sunt Dolby - The Revenant, le-am citit copiilor mei basmul Prâslea cel voinic și merele de aur. Filmul lui Inarritu exact așa mi s-a părut: un basm cinematografic. Însă nu despre paralela dintre pățaniile voinicului Prâslea și cele ale lui Hugh Glass e vorba aici, cred. Mult mai de folos mi se pare - apropo de basme - situația din Povestea lui Harap-Alb, în care viteazul flăcău trebuie să recunoască pe adevărata fată a Împăratului Roș din cele două care seamănă ca două picături de apă. Și Harap-Alb, cu ajutorul aripii de albină, o recunoaște pe adevărata fată de împărat.
Încă înainte să văd facest „film bazat pe fapte reale” am fost bombardat din mai multe părți cu montajul paralel de secvențe din The Revenant care seamănă ca două picături de apă cu diverse secvențe tarkovskiene din Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, Nostalgia și Sacrificiul. Mai mulți prieteni m-au întrebat ce cred despre asta. Cred că este mare nevoie de o „aripă de albină” ca să deosebești pe Inarritu de Tarkovski. Iar la acest discernământ poți ajunge pe mai multe căi. Una dintre ele este și disponibilitatea de a te apropia de arta poetică tarkovskiană, plecând chiar de la mărturia regizorului rus: „Artistul are datoria să rămână calm. Nu are niciun drept să-și trădeze emoția, implicarea, să le afișeze ostentativ în fața publicului. Orice emoție provocată de subiect trebuie sublimată printr-un calm sisific. Este singura cale prin care un artist poate comunica lucrurile care îl preocupă și pasionează.”
Din primele minute mi-am dat seama că The Revenant este ceea ce Tarkovski numea „un film de gen” (afirmând apoi că Robert Bresson sau Ingmar Bergman sau Akira Kurosawa reprezintă - fiecare dintre ei - un gen în sine), iar nu „un film de autor” pe care, vizionându-l, să simți că autorul/regizorul/artistul a rămas calm, că nu și-a trădat emoția, că nu și-a afișat-o ostentativ  în fața publicului. Cred că filmul lui Inarritu - cu bune și cu rele - aparține „uzinei de vise”, industriei ultrasofisticate (ca tehnologie) de „filme de gen”. Vecinătățile sale sunt mai degrabă - în cel mai bun caz - filme ca Patimile lui Hristos; Braveheart sau Ostrovul lui Pavel Lunghin). La Inarritu, în ciuda unor secvențe „împrumutate” din Tarkovski, accentele cad pe „senzațional”, pe „zoologic”, pe devorarea omului de către om. Iar părțile „apolinice”, „contemplative” par din cu totul „alt film”. Și Andrei Rubliov are influențe (declarate) din, să zicem, Jurnalul unui preot de țară, Nazarin, Cei șapte samurai sau A șaptea pecete - filme de autor, nicidecum filme „de aventuri” cu pretenții de „filme spirituale”. Dar miza lui Tarkovski de aici - sinecdocă: parte pentru întreg - e (să nu ne amăgim!): „Hai cu mine în lume! Eu voi picta icoane, tu vei construi clopote!” Altfel spus: nostalgia după vremea când Biserica (înțeleasă nu doar ca zid al unui templu) nu era încă în ruine. O nostalgie care, la fel ca în Solaris, Oglinda, Călăuza sau Nostalgia, arde, pârjolește ecranul, pentru că acesta era crezul său cel mai de preț.
Nu cred că este cu vinovăție să-ți placă un film ca The Revenant, să afirmi că îl găsești „spiritual”, „instructiv” sau - după caz - „antrenant”, „palpitant” ș.a.m.d. Mi s-ar părea însă bizar să fie asociat cu Tarkovski - cu duhul filmelor sale, cu esența filmelor sale - doar în numele unor scene copiate din filmele lui.

Șerban Pavlu despre filmul românesc

Șerban Pavlu (Terminus Paradis, Niky & Flo; Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim) @ „Scena și ecranul” (Radio România Cultural) despre - între altele - confuzia publicului de film din România. „Marele public” aude - cum să nu? - când filmele românești iau premii după premii la marile festivaluri și dă buluc să le vadă, la cinema. Atunci când se întâmplă ca ele să ajungă la cinema, atunci când se întâmplă să mai existe vreun cinema. Aștepătările „marelui public” sunt însă - punctează Pavlu - total greșite: spectatorii se  așteaptă - cu puține excepții - să găsească un film ambalat în genul fast food, după tipare verificate, de succes, așa cum sunt cele vehiculate de Hollwood. Și, de aici, dezamăgirea. Concluzia: foarte puțini spectatori sunt pregătiți să fie surprinși de filmul de autor. În plus, neavând o industrie de film, nici „filme de gen” made in România nu se găsesc.
Și încă ceva. Mai spunea Șerban Pavlu despre surpriza plăcută de a descoperi, la cineaștii străini cu care lucrează, un interes crescut pentru filmul românesc din ultimii 15 ani. Și o cunoaștere temeinică a acestor filme. Mai mult, chiar: există surprinzător de mulți străini care au ajuns să vadă chiar și filmele de dinainte de 90 regizate de Dan Pița, Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie. 

Șerban Pavlu (actor)

Mircea Platon despre „Pseudokinematikos 3. Între viață și filme”

Unul din „prietenii mei virtuali” cu care m-am întîlnit exclusiv în textele sale de pe internet este Mircea Platon. Îi mulțumesc pentru cuvântul său de întâmpinare scris pentru noul meu volum, Pseudokinematikos 3. Între viață și filme, în curs de apariție la Editura Filos din București: 

„Dacă în primele două volume din Pseudokinematikos Marian Sorin Rădulescu naviga ținându-se foarte aproape de linia țărmului filmelor vizitate, în acest al treilea volum autorul se avântă în larg: în largul lui însuși. Cea mai personală carte de până acum a lui Rădulescu, acest al treilea volum din Pseudokinematikos se dovedește a fi și cel mai bogat în sugestii de lectură cinematografică. Frumusețea e, cu siguranță, în sufletul privitorului, al eseistului cinefil care ne dăruiește acest volum. O carte prin care autorul ne trece, prin el și prin filme, către noi înșine. O developare a unei pelicule interioare de mare calitate.”   

Mircea Platon

Umbre de nor

Apropo de zvonul despre interzicerea botezului pruncilor în biserici pe motiv că pruncul nu „gândește”, nu „consimte”. Dacă s-ar impune o astfel de lege, n-ar fi nicio noutate pentru Europa. Cu 500 de ani în urmă, creștini „reformați” căutau să „elibereze” mințile oamenilor de „obscurantism” și protestau față de tot ce e „inutil”. Nu doar botezul pruncilor a fost interzis, ci - vorba lui Stefan Zweig - „tot ceea ce amețește sufletele de o bucurie extatică: muzica, clopotele bisericilor, liturghia, ceremoniile religioase, simbolurile credinței, sărbătorile bisericești”. Europa și America „reformată” procedează astfel de sute de ani. Problema e, cred, cu totul alta: în ce măsură o astfel de decizie ne găsește pregătiți să apărăm rânduiala Bisericii pe noi, cei care nu am abandonat toate acestea în numele unor principii „raționaliste”, „iluministe”, „reformate” etc.? În ce măsură mai putem să trăim bucuria îmbisericirii unui prunc? Pentru că, dacă privim botezul așa cum o serie de „simboluri creștine” au ajuns să fie primite (mărturisite, trăite), atunci peisajul e foarte aproape de ceea ce Florin Lăzărescu și Radu Jude au surprins în scurt-metrajul lor, O umbră de nor: o lume în care „eficiența” unui preot e dată exclusiv de prestația sa de lăutar, de felul în care se pricepe să „însănătoșească” (pe o suferindă aflată în metastază), să facă „minuni”. Într-o lume în care Tainele Bisericii nu mai sunt Taine, ci prilejuri de „manifestare magică”, în care icoana contează numai dacă „face minuni” (uitându-se faptul esențial că - mai cu seamă într-o lume degenerată și înrobită kitschului și superstițiilor - firescul și frumosul sunt ele însele minuni), în care botezul nu este începutul unui suiș duhovnicesc, ci un fel de hocus-pocus-preparatus, nu ar trebui să ne mire „corectitudinea politică” a momentului în privința botezului pruncilor. 
La toate acestea m-am gândit acum câțiva ani, când am scris eseul Nu ne naștem toți la aceeași vârstă.

Mihai Fulger despre Pseudokinematikos 3. Între viață și filme

Cu Mihai Fulger m-am întâlnit prima oară la un Timi-Short din - cred - 2011. Pe atunci eram învăluit de nostalgii față de un tip de cinema care în România nu s-a mai încercat (decât extrem de rar și cu disponibilități și energie creatoare vlăguite) de pe la mijlocul anilor 80. Mihai - ca și alți iubitori de film mai tineri: Lucian Mircu sau Ionuț Mareș - au înțeles și au simțit mai repede ca mine valul de prospețime din „Noul Cinema Românesc”, dar și cinema-ul direct, frust, extrem de inovator și de flămând de adevăr din anii 70-80 (Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Tănase, Blaier - prin ce au dat ei mai bun). Între timp, am mai descoperit și eu câte ceva, am mai scăpat de niște solzi, astfel că, dacă în vara lui 2015, încă mai aveam rezerve (fără temei) față de o parte semnificativă din cinema-ul românesc al ultimilor 15 ani, acum pot să-i spun și eu: Sunrise, indeed! (Pe la mijlocul lui iunie, cu totul întâmplător, m-am văzut ultima oară cu el pe bv. Magheru, lângă Inter, fix la un minut după ce fiul meu cel mare, Theodor, știind că am ajuns pentru o zi în București, m-a întrebat dacă o să-l vedem și pe Mihai, iar eu am răspuns că e puțin probabil, pentru că nu stabilisem nicio întâlnire.) 
Îi mulțumesc lui Mihai pentru cuvântul său de întâmpinare a noului meu volum, în curs de aparție la Editura Filos din București: 

„Dintre cărţile lui Marian Sorin Rădulescu (trei, deocamdată), cea de faţă - Pseudokinematikos 3. Între viață și filme - este în măsura cea mai mică un volum de critică de film, căci paginile despre cinematograf şi cineaştii favoriţi (alături de inevitabilul Andrei Tarkovski, intră aici români precum „şaptezeciştii” Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dan Piţa, Alexandru Tatos şi Mircea Veroiu, dar şi mai nou veniţii Cristian Mungiu şi Radu Jude) cedează acum teren în faţa altora de eseistică (deseori hermeneutică), memorialistică şi diaristică. Şi, totuşi, referinţele cinematografice – la fel ca cele literare, muzicale, filosofice sau teologice – apar la tot pasul, căci, în esenţă, această carte dă mărturie despre „devenirea întru fiinţă” a autorului ei, proces în care, printre alte opere artistice, filmele (dar nu orice filme, ci acele „filme-oază, tulburătoare şi încântătoare”, ce le solicită spectatorilor „o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei”) au jucat un rol fundamental. Iar quest-ului spre „făptura cea nouă” şi „viaţa cea nouă” a multor protagonişti din asemenea filme exemplare stimulează, pentru Marian Sorin Rădulescu, căutarea Adevărului atât în viaţă, cât şi în artă. Şi nu e exclus ca lectura cărţii să vă schimbe modul în care vă raportaţi la cinema.”

Mihai Fulger 

Radu Jude - sau când regizorul iese de pe ecran și dă mâna cu tine

Toată lumea din familia noastră

Cu vreo două săptămâni în urmă, am revăzut Toată lumea din familia noastră cu Cătălin, prietenul meu străvăzător ce locuiește un etaj mai jos. Ne-am sincronizat (cu o marjă de eroare de vreo zece minute) cu durata difuzării lui la un post tv. Am dorit amândoi să-l revedem, să-l mai savurăm o dată și - neavând niciunul din noi un aparat tv în casă - l-am urmărit de pe dvd. Codruț, un alt prieten, citind comentariul meu pe fb de a doua zi, a venit apoi cu ideea să-l vedem într-un cerc mai mare de amici, într-un sfârșit de săptămână. Zis și făcut.
Am privit gândul acesta însă cu destule rezerve. Filmul lui Radu Jude i-a scandalizat pe unii prin scenele de „violență domestică” (de ce oare nu se scandalizează lumea de abuzurile fără număr și la atentatele - direct, fără ocolișuri - la inteligența și bunul simț al spectatorului pe care le săvârșesc, de exemplu, filmele-conservă?) și m-am gândit că aș provoca, o dată în plus, tulburare. Așa că, mi-am luat cu mine, vreo 12 dvd-uri (originale toate): Cea mai fericită fată din lume, Aferim!, Secvențe, Proba de microfon, Croaziera, All That Jazz, Erratum, Secretul armei secrete, După dealuri, Născuți asasini Bobby Deerfield și Toată lumea din familia noastră. I-am lăsat pe cei mai tineri (doi elevi de liceu, interesați de cinema, de teatru, de muzică și literatură) să decidă asupra filmului ce urma să fie proiectat. Și, pe „lista mică” au rămas: Toată lumea din familia noastră, Cea mai fericită fată din lume, All That Jazz, Proba de microfon. Unii voiau comedie. Și atunci le-am zis tot de filmul lui Radu Jude, avertizându-i că umorul e tare negru. Codruț ar fi dorit un „film mai poetic” și am sugerat All That Jazz, însă Florin - care le-a văzut și răs-văzut pe toate - a zis că, pentru publicul nostru, filmul lui Fosse ar fi „mai scandalos” chiar decât Toată lumea... Și uite-așa, ceea ce mi se părea o utopie, s-a întâmplat. Proiecția a început, însă după ce am ținut un fel de predoslovie. Așa că am încercat să le spun că filmul la care eu și Florin și Cătălin ținem atât de mult este cel de-al treilea lung-metraj al acestui cineast pe care îl situez în tradiția lui Pintilie, Tatos, Daneliuc. Mi-am exprimat încă o dată scepticismul față de o vizionare „cu public” a unui astfel de film care - la fel ca celelalte filme numite mai sus - te supune unui efort considerabil de autoanaliză și îți pune mult la încercare simțul umorului. Apoi i-am prevenit în legătură cu surpriza - extrem de plăcută - de a-i descoperi pe Stela Popescu, Tamara Buciuceanu și Alexandru Arșinel în cu totul și cu totul alte posturi decât cele în care au fost și sunt încă „livrați” de emisiunile de divertisment tv sau de spectacolele de revistă și varietăți, de mai toate aparițiile lor anterioare din filme. În fine, am mai zis că poveștile lui Radu Jude, în general, surprind felul în care inocența copilăriei este siluită de egoismul și prostia celor mari. I-am mai zis lui Florin „Cu Dumnezeu înainte!” și am dat play. Deodată mi-a venit o idee. Să-i scriu un sms lui Radu Jude pe care nu-l știam decât de pe fereastra de messages a facebookului și despre care știam că se află în orașul nostru. (Am schimbat deunăzi numerele de telefon, căci venise în cetatea noastră să monteze la TNT un spectacol-surpriză.) Știam chiar că atunci era la un spectacol de teatru (Raluca tocmai îl zărise - pentru a doua oară în această săptămână - la spectacolul Teatrului Maghiar, unde fusese înainte de a ni se alătura). I-am scris că revăd Toată lumea... cu un grup de prieteni și că mi s-ar părea supranatural să treacă și pe la noi să bea un pahar de vin. Peste câteva minute m-a sunat și am stabilit să ne întâlnim. Am luat imediat un taxi, lăsându-i pe prietenii mei să participe singuri la nebuniile de pe perete ale lui Tavi (Șerban Pavlu) și Otilia (Mihaela Sârbu). Taxiul a oprit lângă vechea Sinagogă din cartierul Fabric, lângă fostul cinema Parc (acum clubul posh „Le Cinema”). Ne-am strâns mâinile și am pornit înapoi spre mansarda prietenilor mei. Când am ajuns, tensiunea atinsese deja cote maxime în film. Am urcat discret în mansarda mansardei prietenilor mei și am stat de vorbă în trei - Radu Jude, Florin și cu mine. A fost chiar un dar de la Dumnezeu această potriveală. Să privim un film și - înainte de a se termina - să-l avem printre noi pe cel care l-a gândit și făcut. Auzisem cândva despre Ciocoflenderul Piersic, aflat cu niște filmări într-un sat, ar fi bătut la geamul unor oameni care se uitau la tv - era un film cu haiduci, unde Florin Piersic era Șaptecai. La sfârșit, când s-a aprins lumina, cei din casă ar fi exclamat: „Parcă ați ieșit din ecran!” Ei, în cazul ăsta a ieșit din ecran însuși autorul filmului, nu doar un interpret, fie el al rolului titular într-un film extrem de popular.
Este formidabilă forța de „înfrumusețare” a mass mediei, de transformare a „făcătorilor de spectacole” (pe care îi ocrotește Sf. Filimon) în „vedete”. Cu Radu Jude însă - îndrăznesc să spun că nu doar pentru mine, ci pentru toți cei prezenți acolo - e cu totul altceva. Nu mass media m-a făcut să doresc să-l descopăr, ci firescul filmele sale. Și firescul aparițiilor sale din media. Oricum, în ceea ce mă privește, filmele sale (pe care am început să le cunosc și cercetez abia după ce am văzut Aferim!) mi-au desenat proiectul-robot al unui kindred spirit care își pune multe din întrebările pe care mi le pun și eu, un om ce își exprimă - prin cinema - căutările, bucurille, tristețile și năzuințele. Un om care - în ciuda premiilor nenumărate pe care le-a primit în toată lumea și laudelor care i s-au adus - se străduie să fie și să rămână normal, într-o lume din ce în ce mai viciată de nefiresc și de tot felul de automatisme. Și cred că un astfel de om își dorește să fie - până la capăt - tratat chiar așa: ca un om viu, supus greșelii, cu îndoielile lui și scăderile lui - trecute, prezente și viitoare. Mi-am amintit cuvintele duhovnicului care ne-a spus că tendința multora este de a se uita la preot, la duhovnic, așa cum s-ar uita la o făptură supranaturală, infailibilă și desăvârșită întru toate. Și că e de ajuns, pentru unii, o câtuși de mică abatere de la imaginea - falsă - pe care și-au făcut-o despre tine pentru a te exclude din inima lor. (Judas, Jesus Christ Superstar, „You have set them all on fire / They think they ve found a new Messiah / And they ll hurt you when they find they re wrong”)
La despărțire, Radu Jude ne-a povestit - lui Florin și mie - despre interviul solicitat de un post tv în legătură cu neparticiparea lui Aferim! în lupta strânsă pentru Oscar la categoria „Cel mai bun film străin” de anul acesta. Când am ajuns acasă, aveam să citesc - într-o epistolă electronică de la dl. Costion Nicolescu (autorul cărților Credința, nădejdea și iunbirea în viața și filmele lui Andrei Tarkovski; Carte despre îndrăgostiții care vor să se împrietenească ș.a.) despre același episod: „Mi-a plăcut mult Radu Jude deunăzi la „Realitatea TV”, când o prezentatore voia cu orice preț să-i smulgă disperări și invective pentru faptul că nu a fost inclus pe lista de nominalizări pentru Oscarul de anul acesta. Și nu înțelegea cum pe el lucrul acesta nu-l atinge și nici nu-l interesează. Și mă gândeam: Câți din  regizorii cu adevărat mari ai lumii au luat Oscarul? Oscarul este pentru cineaștii care nu au prea mult de-a face cu arta. Dar pentru cei care se duc la cinema ca la o distracție, Oscarul face parte dn idolatria lor. Prezentatoarea respectivă nu putea deloc să înțeleagă poziția lui Radu Jude, iar eu jubilam ascultându-l.” 

Radu Jude