duminică, 10 iulie 2016

Filmul, ca instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane - Sieranevada (2016)



Sieranevada (scenariul și regia Cristi Puiu, 2016)
Filmul, ca instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane

Într-un interviu de la TIFF 2016, Cristi Puiu povestea că unii cunoscuți de-ai săi care văzuseră Sieranevada i-au spus că le-a plăcut pentru că „dă în popi” și în „opiumul popoarelor”. Ceva asemănător scrisese, cu patru ani în urmă, un cunoscut intelectual român despre După dealuri, felicitându-l pe Mungiu pentru cât de bine a surprins caracterul „nemântuit” și „nemântuibil” al acestui neam. (Marcel Proust: „Oricine, când citeşte, se citeşte pe sine însuşi.”) Dacă nu cauți numaidecât să-l prinzi pe regizorul-scenarist cu ocaua mică în privința vehiculării de „teze” și „ideologii” (iar dacă, totuși, cauți, e în zadar), filmul lui Puiu, nominalizat la Cannes pentru Palme d’or în 2016, se povestește îndeajuns de limpede celor care chiar vor să-l înțeleagă „precum este”, celor care înțeleg că lumea în care trăim este prea puțin pătrunsă de o „conștiință eclezială”[1] și – la fel ca în scurt-metrajul lui Radu Jude, Ca o umbră de nor[2] – mult prea cuprinsă de superstiții și manii de tot felul. Adică de „religiozitate”, de „ortodoxism”[3]. Dostoievski: „A trăi fără Dumnezeu nu-i decât chin... Omul nu poate trăi fără a îngenunchea. Dacă-L alungă pe Dumnezeu, îngenunchează în fața unui idol de lemn sau de aur, sau imaginar. Sunt idolatrii cu toții, nu atei.” 
Bântuită de teorii conspiraționiste (referitoare la 9/11, la Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceaușescu, la Charlie Hebdo) ori de tradiții populare (locale) mai importante, vedem, chiar decât cunoașterea și îndeplinirea rânduielii bisericești, lumea din Sieranevada se deschide – în cel puțin două rânduri – spre „nevăzut”, spre „taină”, spre libertate (ca transcendere a sinelui) și lumină[4]: prin rugăciunea preotului întru pomenirea de 40 de zile a sufletului celui răposat[5] și chiar prin împlinirea ritualului ancestral (din Dolj, aflăm) ce prevede ca un apropiat al celui plecat la cele veșnice (aici, o rudă prin alianță, fiul cumnatei sale) să poarte – „simbolic” – un costum nou, în prealabil „sfințit”. Defunctul (Emil) intră, cum ar veni, în „pielea” unuia care încă nu a plecat în „vacanța cea mare” (Sebi). În cadrul final, de la masa cu mămăligă și sarmale, are loc acest schimb de replici, coordonat de Nușa, soția celui decedat: „Bine v-am găsit!”, „Bine ai venit!”. Printre hohote de râs, Lari, fiul, repetă în zeflemea: „Bine ai venit!”. 
Apropierea de comedia umană scrisă și regizată de Puiu, de miezul ei, se face mai ales dacă-i depășești dimensiunea anecdotică. Dacă vezi în Sieranevada mai mult decât o succesiune de momente comice (costumul cumpărat este mult prea mare; în familie ajunge – în stare de semi-inconștiență – și o tânără croată despre care se crede că ar fi drogată; reuniunea de familie este prilejul de a da în vileag o serie de secrete și minciuni conjugale, personajele – ca în Caragiale – se ceartă și se dușmănesc din nimic pentru a ajunge în aceeași stare de „pupat toți Piața Independenței” ș.a.m.d.), descoperi că – altfel decât au înțeles cunoscuții regizorului care l-au felicitat pentru că „a dat în popi” – singurele personaje care se poartă firesc și sunt la locul lor în situația dată sunt chiar preotul[6] și cei doi diaconi veniți să slujească la parastasul de 40 de zile. Ceilalți, mai mult sau mai puțin, le primesc rostirea (și comentariul ulterior al preotului despre a Doua Venire a lui Iisus[7], încheiat cu „Vorba multă, sărăcia omului!”) indiferenți sau buimaci, la fel ca tanti Evelina, baba comunistă, care o întreabă pe Nușa: „Tu ai înțeles ceva din ce-a spus preotul ăsta, că eu n-am înțeles nimic!” Ar fi de râs, dacă tanti Evelina n-am fi noi, fiecare din noi...
După ce am văzut filmul lui Cristi Puiu mi-am amintit, încă o dată, cât sunt de debile și de crispate filmele românești de ieri, de azi și dintotdeauna când își propun să fie comice și, pe de altă parte, cât de pline de umor (un umor demențial, debordant) reușesc să fie atunci când fundalul este o tematică gravă, serioasă, așa cum se întâmplă în filme de Lucian Pintilie, de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Dan Pița (pe când ultimii trei nu-și pierduseră încă umorul), de (mai rar) Andrei Blaier, Dinu Tănase, Iosif Demian sau (mai recent) de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Jude sau Gabriel Achim; cât sunt de patetice, de pueril-doloriste filmele ce se vor „spirituale”, „moralizatoare” și cât de pline de adevăr, de viață sunt cele care nu-și propun să filmeze personaje „morale” surprinse în atitudini pioase, triumfaliste, cu mesaj didactic, apăsat pilduitor etc.; cât de norocoși, în fine, sunt unii actori atunci când întâlnesc un regizor de film ca Puiu care chiar poate să-i scoată din emploi sau să le ofere partituri de care – până  la întâlnirea cu el – nu prea avuseseră parte. Ce bine că există un regizor ca Puiu ce încă face astfel de filme-mărturie, demonstrând că – orice s-ar spune – în România, sergiunicolaescomania etc. nu a învins de tot!...
 

[1] Înțelegerea artei ca „instrument esențial al dezvoltării conștiinței umane” – arată Herbert Read, în Imagine și idee – „nu este întâmplătoare, ci necesară”, iar „roadele ei nu sunt secundare sau de prisos, ci cu totul esențiale, dacă mintea omului nu vrea să paralizeze”.

[2] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „În conștiința celor mulți, Biserica transformată în religie nu diferă de niciun alt organism de utlitate publică (asigurările sociale, oficiile de plasare a forței de muncă, centrele de îngrijire a vârstnicilor, de promovare a sportului etc.). (...) Oamenii înțeleg prin cuvântul „Biserică” doar clădiri, birouri, o rețea administrativă.”

[3] Chrystos Yannaras, Contra religiei: „Limbajul experienţei bisericeşti – limbajul Ortodoxiei – este poezia. Imperativele moralizatoare, stereotipurile ideologice, dulcegăriile sentimentale sunt limbajul religiozităţii instinctuale – limbajul Ortodoxismului. Acestea nu au nicio legătură cu evenimentul eclezial, cu strădania căutării metafizice aducătoare de bucurie. (...) Ideologia religioasă se exprimă într-un limbaj al „idolilor mentali” ce alimentează supraeul, oferă convingere de sine, automulțumire voluptuoasă, narcisism sacralizat”.”

[4] În momentul rugăciunii oficiate de preot, masa pe care se află farfuriile cu colivă pare scăldată în lumină.

[5] Rugăciunea pentru pomenirea „celui absent” (din al cărui unghi – mărturisește regizorul – este filmată întreaga poveste) face trimitere la „Marele Absent” din viața omului – „Cela ce prin adâncul înțelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chivernisește și ceea ce este de folos tuturor le dăruiește, Unul, Ziditorul de oameni, Care odihnește sufletul adormitului robului Său, că spre El nădejdea și-a pus, spre Făcătorul și Ziditorul și Dumnezeu”

[6] Preotul din Sieranevada îmi pare că întruchipează idealul de preot schițat de Constantin Noica: „Un singur soi de intelectuali – dacă intelectuali pot fi numiți – ar avea dreptul, și au știut să și-l ia uneori, de a cârmui pe oameni: preoții. Cred, principial, în dreptul preotului de a fi agent de istorie. El știe ce-i omul. Și nu se interesează nici de omul din trecut, ca istoricul, nici de cel viitor, ca filosofii, să spunem; el știind ce e omul dintotdeauna, știe ce e omul acesta de azi.” Atâta doar că – la fel ca în Jurnalul unui preot de țară de Bresson, Nazarin de Buñuel, Călăuza lui Tarkovski sau, mai recent, Ca o umbră de nor de Radu Jude, ocupațiunea mintală a celor pe care ar trebui să-i cârmuiască acest „agent de istorie” e – în ciuda coregrafiei și răspunsurilor pioase – la cu totul alte alea.


[7] La plecare, preotul – care oferă cheia de citire a filmului – i se adresează lui Lari astfel: „Ce vreau să vă spun eu, domnu’ doctor, este că toate celelalte sunt făcute să ne amețească, să ne zăpăcească, să ne ia mințile. Și asta nu de ieri, de azi. De la Adam și Eva, de la păcat încoace. ... Și când găsești timp, să treci pe la biserică, da? ... Hai să vă spun una scurtă. Într-o zi un șofer de taxi mai țigănos, așa, la față, dar cu niște ochi mari și triști, zice către mine: „Părinte, de unde știm noi când va fi a Doua Venire a Domnului Iisus?” M-a surprins întrebarea și i-am răspuns că acum nu știm, dar când va veni vom ști. „Da’, zice, după ce, adică cum o să-l recunoaștem?”. Zic: „După semne. Că mai întâi trebuie să se împlinească profețiile.” „Dar și la Prima Venire – zice el – au fost semne?” Zic: „Da, că așa ne-am dat seama că a venit și S-a-ntrupat.” „Și oamenii de ce nu L-au recunoscut?” „Unii L-au recunoscut, alții nu L-au recunoscut...” „Dar acum de unde știți că n-a venit deja?” „Pentru că nu s-au împlinit profețiile.” Și uite-așa, tot drumul m-a chinuit cu întrebări de astea. Ce vreau să vă spun ... Să știți că pe mine m-a luat o mare tristețe după discuția cu șoferul de taxi. Vedeți, oamenii vorbesc vrute și nevrute, în sus și-n jos despre Domnul Iisus – dacă vine, cum vine, cum Îl recunoaștem sau alte aiureli, că, de fapt, El nu este Dumnezeu (Doamne, iartă-mă!), că nu există mântuire, că nu există a Doua Venire sau că a venit și noi nu L-am recunoscut. M-a luat tristețea asta pentru că cu adevărat m-am gândit ce nenorocire ar fi pentru neamul omenesc dacă Domnul Iisus Hristos S-a întors a doua oară și noi nu L-am recunoscut. Și în felul ăsta salvarea, mântuirea noastră, este imposibilă. Pentru că El a treia oară nu se va mai întoarce. Și a ales să ne dea uitării. Și chiar am plâns. Am plâns cu lacrimi adevărate. Și spre seară m-am luminat. Povestea asta era doar o ispită. Și atunci mi-am dat seama cât de slab sunt. Și cât de repede cădem, noi oamenii, în ispită. Domnu’ doctor, vă dați seama ce-am făcut? Am ales să gândesc că ce-ar fi dacă a Doua Venire s-a petrecut și-am început să-mi plâng de milă. Am ales să cred că, ipotetic vorbind, această posibilitate e valabilă. Mă rog, vorba lungă sărăcia omului. Dumnezeu să-l ierte!”

luni, 27 iunie 2016

Luiza Orosz TIFF 2016

  • În cadrul TIFF 2016, Premiul pentru întreaga activitate i-a revenit unei actrițe pe care cinematografia a folosit-o, din păcate, cu parcimonie: Luiza Orosz. Numele ei rămâne, mai ales, legat de Urgia. Director de imagine la Apa ca un bivol negru (debutul colectiv în lung-metraj al „generației 70”: Dan Pița, Mircea Veroiu, Stere Gulea ș.a.), Nunta de piatră, Duhul aurului, serialul TV Un august în flăcări, Zidul și Buzduganul cu trei peceți, Iosif Demian debutează ca regizor (asistat de Andrei Blaier) cu Urgia, în 1978. Valerian Sava: „Iosif Demian introduce o nouă categorie în vocabularul nostru de specialitate: Filmul de operator”. 
    Gheorghe Cozorici & Luiza Orosz în Urgia
    Acțiunea din Urgia se petrece în timpul războiului, într-un sat din nordul Moldovei. Întâmplarea – redată sub forma unui film-anchetă, a unui film-eseu – este recapitulată în prezent de către un activist de partid care întâlnește câțiva din participanții la evenimentele de atunci. Acesta încearcă să descopere cum a fost cu putință ca un țăran să stea ascuns într-un beci câțiva zeci de ani, fără alt motiv aparent decât șocul provocat de suferințele și ororile războiului. Filmul se vrea un „poem pentru pace”, o „pledoarie pentru încrederea în om” (Andrei Blaier). Se simte valorificarea atentă a fiecărui cadru, astfel că – adaugă Blaier – „viața se transfigurează pe ecran în poezie, în poezia care poate să transpară dintr-un adevăr teribil de dur, ca și din contemplarea emoțională a realității”. Filmul lui Demian-Blaier este „structurat ca o suită de tablouri, croite pe mari dimensiuni, (…) compoziții în mișcare, uneori o mișcare frenetică, de obicei mișcare cu personaje numeroase” (Ecaterina Oproiu). 
    Luiza Orosz și Gheorghe Cozorici în Urgia
    Luiza Orosz propune în Urgia o „figură antologică a unei alte Vitoria Lipan care, neavând pe seama cui și cum să-l răzbune pe bărbatul „dement”, coborât singur sub pământ, păstrează incredibil această taină terifiantă, cu întreaga tărie sublimă a prototipului mioritic” (Valerian Sava). Protagonista încetează să fie „actrița principală”, ea devenind „însăși Femeia, imaginea tradițională a femeii matcă, femeia-mater dolorosa, femeia-pieta, femeia Terra, și iată pe această madonă cu obrazul țărăncilor lui Loevendal făcând din gesturile cotidiene efigii: efigia unei femei descălțându-și omul istovit, efigia unei femei la albie, lîngă un cazan pe pirostrii, efigia unei femei curățând la fântână, bocancii unui băiat întors de la război fără picioare, efigia unei femei alegând cartofi într-o bătătură pustie, efigia unei femei ciucite în fața unui lighean, o femeie care, după ce a spălat toate rufele și toate durerile, își spală, la sfârșitul filmului, și propriile-i mâini cu degete cioturoase, cu unghii tari, dar femeia nu le privește, le spală încet, bătrânește, cufundată într-o seninătate înțeleaptă” (Ecaterina Oproiu). Alături de Gheorghe Cozorici, Luiza Orosz izbutește în Urgia un remarcabil rol de compoziție. 

duminică, 26 iunie 2016

Cultul plăcerii cinefile

Tot ce mi-am dorit, am primit. Inclusiv (și cu asupra de măsură) ceea ce Mihai Fulger remarcase la mine, acum patru ani, când, întâmpinându-mi cel de-al doilea volum Pseudokinematikos (Bucuriile filmului, apărut la Editura Theosis), pomenea despre „cultul plăcerii cinefile secondat pe plan personal de un la fel de autentic cult al prieteniei dintre cinefili”. Filmul ca nevăzut liant între oameni - cam despre asta a fost vorba în împreună petrecerea de la Cinemateca Română (sala Eforie), premergătoare proiecției cu filmul de comun acord ales cu Mihai pentru această ocazie: 100 lei (nota bene: versiunea de autor, niciodată în main stream-ul difuzării interne sau pe lista filmelor românești trimise în lumea largă) de Mircea Săucan. Un film ca o chemare la dialog, ca un prilej - rar - de autocunoaștere, de mirare că există, totuși, cineva necunoscut care ne știe atât de bine, atât de profund. Am simțit, la Eforie, că stau la aceeași masă - nu doar fizic, ci mai ales în spirit - cu domnul Costion Nicolescu (primul care, cu vreo 25 de ani în urmă, mi l-a apropiat altfel pe Tarkovski - omul și regizorul - prin studiul său din Cotidianul despre viața și opera celui ce regizase Rubliov, Oglinda și Călăuza), cu Mihai Fulger (gazda noastră care s-a oferit să lanseze la Cinematecă volumul al treilea Pseudokinematikos (Între viață și filme) - apărut la Editura Filos a lui Ionuț Trandafirescu - încă de la începuturile zămislirii lui), cu Paul Slayer Grigoriu (de care mă leagă mirarea și bucuria față de - între altele - opera pop-rock Jesus Christ Superstar, cărțile lui James Joyce, Dostoievski, Soljenițîn, Aitmatov, față de După dealuri sau față de multe din filmele lui Săucan, Pintilie, Daneliuc, Pița, Veroiu, Tatos, Puiu, Mungiu, Jude), cu Ionuț Mareș (jurnalist convertit, în timpul liber, la filmologie, la cinefilie, cu care am schimbat atâtea impresii). A fost un dar să fim, acolo, împreună. După cum tot un dar neprețuit a fost să mă întâlnesc, în sala de la Eforie, cu zeci de prieteni - cu prieteni pe care îi știam și cu prieteni, până atunci, doar virtuali (de facebook), pe care nu îi mai întâlnisem niciodată. Noblesse oblige. Nu în cele din urmă, noblețea Celui responsabil cu astfel de daruri, prezent mereu - în chip nevăzut - în mijlocul nostru. Obligă printr-un anume fel de a vorbi, de a trăi, de a te bucura - fără niciun rest - că exiști. Pe de altă parte, cum altfel să fie, să se poarte, cei adunați în jurul Meandrelor sau Sutei de lei, în jurul lui Mircea Săucan?
Lansare Pseudokinematikos 3. Între viață și filme 

sâmbătă, 18 iunie 2016

Lansare Pseudokinematikos 3. Între viață și filme

Mulțumesc înainte cuvântătorilor Costion Nicolescu, Paul Slayer Grigoriu, Lucian Mircu, Mircea Platon și Ionuț Mareș, lui Mihai Fulger pentru cumul de funcții (înainte cuvântător, moderator și gazdă) și lui Ionuț Trandafirescu pentru prietenie și încredere.
Intrarea liberă.

luni, 13 iunie 2016

Stomatologie



Stomatologie
un poem de Lucian Avramescu

dantura superbului tău creier
din ce în ce mai mâncată de îndoieli ...
ei și?
ce-ar fi să te lepezi de satana,
ce-ar fi să te lepezi de satana,
repetă după mine, ca la un botez
                               al întâmplărilor noastre viitoare,
de o mie de ori, mă lepăd de satana

dar eu țip de o mie de ori
nu pot să mă lepăd de mine
urlu, urlu domnii mei
nu pot să mă lepăd de mine ...

vedeți dumneavoastră,
stomatologia gândului
n-a făcut mari progrese;
multe lucruri scapă
în noi înșine
ca niște bolovani într-o fântână ...

plombați sentimentele – ordonă programatorul,
plombați sentimentele – ordonă către primul pacient
aflat la coada de o mie de ani,
nicio carie să nu mai rămână,
moștenitorii au nevoie de o dantură perfectă
pentru a ronțăi mugurii altor planete,
defrișați îndoielile,
ele sunt o moștenire burgheză
ele sunt
ca o planetă care se învârte
în jurul crimelor sale

dar iată,
dantura superbului tău creier
este din ce în ce mai mâncată de îndoieli

Grafică de Klara Tamas

sâmbătă, 4 iunie 2016

Pământul nostru, fragil ca un cap de copil

Am luat copiii și i-am dus la Filarmonică la un concert vocal-simfonic (dirijor: Nicolae Moldoveanu) pentru Variațiunile simfonice pentru pian și orchestră de Cesar Frank (la pian: Naoko Anzai), dar mai ales pentru Suita lui Gustav Holst pentru orchestră, Planetele, însoțită de video proiecții cu imagini marca NASA, comentate de cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu. Cel dintâi (și, până acum, singurul) român care a zburat în cosmos, acum pe post de DJ a primit titlul de cetățean de onoare al Timișoarei. În compania imaginilor cu planetele pustii de pe ecran, episodul „Marte” mi-a redeșteptat o clipă emoția pe care, în aceeași sală Capitol a Filarmonicii Banatul, aveam să descopăr cu uimire primul Star Wars (de neconceput fără muzica lui John Williams), în exact același an - 1981 - în care cosmonautul Prunariu zbura în cosmos. 
Solaris
Imaginile preluate de sateliți cu Marte, Venus, Mercur, Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun mi-au amintit - involuntar - de planeta Solaris, așa cum apare - ca personaj - în filmul lui Tarkovski. Și m-am gândit nu doar la reprezentarea S.F. a acelui „ocean gânditor”, cât la scena din dormitorul lui Kris Kelvin, când acesta e surprins în fața oglinzii, căzut în rugăciune. La Tarkovski, rugăciunea este debarasată de orice formă de pietism și dolorism. E un fel de mirare cosmică stârnită de „frumusețea care va salva omenirea” (Dostoevski). Iar inima acestei frumuseți restauratoare din Solaris nu este nici muzica lui Bach, nici filozofia antică ori scrierile lui Cervantes și Tolstoi (la care se face referire), nici tablourile lui Breughel, ci Troița lui Rubliov, pe care o vedem lipită de oglindă. (Tarkovski regizase Andrei Rubliov chiar înainte de Solaris.) Ca și cum - pentru a fi oameni, pentru a rămâne oameni - suprafața lucioasă a oglinzii la care privim se cade să fie acoperită de icoană. Și mai m-am gândit la capodopera lui Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât viața: „De aici, ni se pare că toți oamenii din lume sunt frații și surorile noastre (...) cu toate că știm că pe Pământ lucrurile nu stau nici pe departe astfel. Pământul nostru, superb în albastrul lui neverosimil, Pământul nostru, fragil ca un cap de copil…” 
În fond, asta e filmul lui Tarkovski: o declarație de iubire adusă Pământului cel „fragil ca un cap de copil”, și - scrie Costion Nicolescu - „o foarte gravă meditaţie despre destinul eshatologic al umanităţii, despre supravieţuirea prin iubire”. Prin iubire şi, nu mai puţin, prin neuitare, căci „eroii tarkovskieni sunt cu atât mai vii cu cât reuşesc să salveze din uitare, într-o conştiinţă proaspătă şi implicată, cât mai multe dintre faptele personale şi dintre cele ale umanităţii, în general”. Unul dintre savanţii din Solaris, într-un moment de euforie, dă glas concluziei amare la care a ajuns după ani şi ani de cercetări şi investigaţii ştiinţifice: „Nu dorim să cucerim cosmosul, ci doar să extindem Pământul la dimensiunile Universului. Nu avem nevoie de alte lumi, ci doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de om!”