La începutul
anilor 80 (pe când repertoriul cinematografelor nu era sufocat de blockbusters
și filme americane de „superacțiune” și „superaventură”) am văzut Întâlniri de gradul trei într-un
cinematograf de vară. Avea un ecran uriaş, panoramic, şi instalaţie de sunet
stereofonic[1].
Superproducţia lui Steven Spielberg, o feerie S.F. cu accente horror[2],
a ţinut atunci afişul câteva luni de zile. Singurul termen de comparație era Războiul stelelor, realizat în același
an cu filmul lui Spielberg – 1977 – și difuzat oarecum în paralel. Cum să nu-ţi
placă? Povestitorul avea în tolbă şi povestea şi – mai ales – artificiile
(efectele speciale), care-o făceau cu atât mai atrăgătoare. Actorii au carismă
(Richard Dreyfuss (American Graffiti;
Adio, dar rămân cu tine; Competiţia), François Truffaut (a regizat Cele 400 de lovituri, Noaptea americană,
Jules & Jim şi 451 Fahrenheit), pe Teri Garr aveam să o
văd în Tootsie. Arsenalul audio-vizual
(imaginea: Vilmos Zsigmond; muzica: John Williams) este uluitor. Extratereştii
par reali, iar mania personajelor care, în urma
contactului cu obiecte zburătoare neidentificate („întâlnirea de gradul
trei”), îşi lasă baltă familie, slujbă şi lume pentru a-i urma O.Z.N.-ului, este
– sub conducerea regizorală a vrăjitorului Spielberg – perfect justificată. În
plus, toate acele „farfurii zburătoare” multicolore şi producătoare de sunete
electronice atât de stranii, reuşeau să înveselească atâtea existenţe mult prea
cenuşii, prea uniforme de la începutul unui (alt) deceniu anost, pentru România.
Succesul filmului, atrag atenţia unii critici, se datorează combinaţiei fericite
de Walt Disney, S.F. din anii 50, junk
food şi o variantă convingătoare a visului american. Este considerat
„filmul cel mai important al vremii noastre”, o „experienţă religioasă al cărei
mesaj e universal şi dătător de speranţă” (Ray Bradbury, notoriu ator de S.F.).
Unii cred că încă e cea mai impresionantă aventură cinematografică S.F. după
filmul lui Kubrick, Odiseea spaţială 2001.
În ceea ce
mă priveşte, mă gândesc mereu, când îmi amintesc de acest mega-spectacol de
sunet şi lumină, la Tarkovski, Călăuza și
Solaris. Desigur, „misticismul”
popular şi „explicit” din Întâlniri de
gradul trei n-are nimic în comun cu duhovnicia tarkovskiană (aceeaşi în
toate filmele sale), patristică şi „apofatică”. Distanţa dintre ele e de la cer
la pământ. De fapt, regizorul rus ţine să înzestreze staţia spaţială (salonul-bibliotecă
din „oceanul gânditor”) din Solaris cu
toată frumuseţea creată de om pe Pământ – trimiteri literare (Don Quijote,
Tolstoi, Dostoievski, Luther), picturale (Rubliov, Breughel, Rembrandt),
sculpturale (Venus din Millo, busturile filosofilor antici), muzicale (Bach)
ş.a. Temele principale din Solaris sunt
umanizarea omului înstrăinat de sine şi se semeni (prin redescoperirea căinţei,
rugăciunii, iubirii) şi extinderea Pământului la dimensiunile cosmosului (nu cucerirea acestuia). Spielberg însă e
preocupat să „demonstreze” – cu ajutorul ficţiunii şi elementului fantastic – că
„nu suntem singuri în univers”. Că „ei” (extratereştrii) există, că au o
civilizaţie ce pare (este?) mult superioară sofisticatelor tehnologii americane,
că sunt fiinţe sensibile (poate chiar mai sensibile decât oamenii). Că un
astfel de „contact” este posibil.
La finalul Întâlnirilor, un echipaj de cercetători
pleacă în „misiune” pe navele spaţiale care tocmai au aterizat – în secret – pe
Pământ (într-un loc numit Turnul Diavolului) şi sunt „binecuvântaţi” de un
pastor într-o încăpere ce aduce mult cu o capelă (neo)protestantă. În Solaris, psihologul Kris pleacă şi el în
cosmos ca să constate progresul făcut solaristică pe staţia orbitală. Dar pare
să ia cu el nu o „binecuvântare” de tip „religios”, ci conştiinţa unei omeniri ce
are nevoie de comuniune (cum este exprimată şi în icoana Sfintei Treimi, cu
care se încheie precedentul film al lui Tarkovski, Andrei Rubliov). Un personaj din Solaris spune, la un moment dat: „Nu avem nevoie de alte lumi, ci
doar de o oglindă. Tânjim după un contact pe care nu-l
vom realiza niciodată. Suntem în jalnica postură a unui om care se îndreaptă
către o ţintă de care îi e frică şi pe care nu o doreşte. Omul are nevoie de
om!” După ce este „ales” de micuții extratereștri care coboară din navă (o
variațiune pe tema „lăsați micuții extratereștri să vină la mine”), personajul
principal din Întâlniri... se
îmbarcă, la final, pe o navă extraterestră, sperând să afle acolo răspunsul la
miile de întrebări care nu-i dau pace[3].
În Solaris, psihologul Kris ajunge
înapoi pe Pământ, în casa tatălui său. Îi cade în genunchi, asemenea fiului
risipitor din parabola evanghelică şi din tabloul lui Rembrandt. Îndoielile şi
întrebările i-au fost limpezite: a înţeles că răspunsul la întrebarea cea mai
chinuitoare a omului se află în interiorul său, nu în spaţiile extraterestre. Între
timp, aparatul de filmat al lui Vadim Iusov se înalţă tot mai sus. De acolo,
din înaltul cerului, casa pare înconjurată de „oceanul gânditor”. Cinghiz Aitmatov (O zi mai lungă decât veacul): „De aici,
ni se pare că toți oamenii din lume sunt frații și surorile noastre, cu toate
că știm că pe Pământ lucrurile nu stau nici pe departe astfel. ... Pământul
nostru, superb în albastrul lui neverosimil, Pământul nostru, fragil ca un cap
de copil.” Cum ar veni:
călătoria fusese, de fapt, spre interiorul conştiinţei omeneşti. Personajele lui
Spielberg par să poarte cu ele doar spaimele şi angoasele omului contemporan, „fără
rădăcini” care vrea să primească „un răspuns”. Şi ajung unde şi-au dorit: în „paradisul”
extraterestru al unor farfurii zburătoare. Happy
end. Visul american s-a mai împlinit o dată[4].
[1] N-am să uit niciodată cum, în
timpul proiecţiei nocturne, sunetele electronice din filmul lui Spielberg au
fost continuate, dintr-o coincidenţă bizară ce i-a umplut de uimire pe spectatori,
de zvonurile (douăsprezece la număr) produse, fix la miezul nopţii, de clopotele
catedralei mitropolitane din apropierea cinematografului de vară unde am văzut Întâlniri de gradul trei. Pentru câteva
clipe, Spielberg a fost înlocuit de Tarkovski.
[2] La fel cum aveam să descopăr,
aproape 40 de ani mai târziu, în cartea lui Cinghiz Aitmatov, Stimatul Casandrei, a cărui temă era
transformarea geneticii în politică.
[3] E înduioșătoare atracția
personajelor principale din filmul lui Spielberg față de aceste stihii
luminoase pentru care sunt gata să lase totul baltă numai ca să ajungă în
preajma lor, să se topească în ele. Duioasă e și viziunea regizorului ce îi
închipuie pe extratereștri foarte asemenea îngerilor. Cu o precizie de
ceasornicar elvețian, Spielberg dozează și emoția și gravitatea temei, astfel
încât să nu fie prea „filozof” sau prea „profet” (se știe doar că, și adevărata
filozofie, și adevărata profeție – atunci când nu e șarlatanie – rimează, nu o
dată, cu jertfa de sine). Ori Mister Spielberg aînțeles îndeajuns de repede că
oamenilor, atunci când sunt plătitori de bilete la movie land, nu le place să li se aducă aminte că există pe pământ un alt purtător al răului decât neamul omenesc. Că „fiecare vede sursa răului în celălalt, în afara sa, în afara
grupului său,
a castei, a naţiunii,
a statului şi mai departe a rasei, a religiei, a ideologiei” (Cinghiz Aitmatov,
Stigmatul Casandrei).
[4] După Întâlnire de gradul trei, pe Steven Spielberg l-am pierdut în
paradisul farfuriilor zburătoare în care – pentru mine – a urcat, alături de
personajul lui Richard Dreyfuss. După Călăuza,
pe Tarkovski aveam să-l câștig pentru veșnicie.
